ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 6196/2004

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 852

din 22 iunie 2004, pronunțată de Tribunalul București, secția I penală, a fost

condamnat inculpatul P.M. la 6 ani închisoare, pentru comiterea infracțiunii de

tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. b) și c) C. pen.

Conform art. 71 C. pen., i

s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 C. pen., din

momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare și până la terminarea

executării pedepsei.

În baza art. 350 alin. (1)

C. proc. pen., s-a menținut măsura arestării preventive și conform art. 88 C.

pen., a fost dedusă detenția inculpatului începând cu data de 15 august 2003 la

zi.

În latură civilă inculpatul

a fost obligat să plătească părții civile R.F. suma de 5 milioane lei

reprezentând despăgubiri civile.

Instanța de fond a reținut

în esență că, în seara de 18 iulie 2003, în jurul orelor 23,00, în timp ce se

afla pe terasa C.R. din București, inculpatul P.M. s-a apropiat de masa la care

se afla partea vătămată R.F. împreună cu martorii T.L.C. și A.I., a luat

telefonul mobil al acesteia, aflat pe masă, după care a părăsit în fugă

localul.

Partea vătămată, motivează

prima instanță, a plecat în urmărirea inculpatului, dar nu a reușit să-l

prindă, motiv pentru care s-a îndreptat cu un taxi împreună cu martorii către

secția de Poliție 19 ca să sesizeze cele întâmplate. Pe drum, la intersecția

str. Bujoreni cu Calea Rahovei, partea vătămată l-a observat pe inculpat

coborând dintr-un taxi împreună cu alte persoane.

Tribunalul a mai constatat

că, în timp ce martorul A.I. a rămas în autoturism, R.F. împreună cu T.L.C.

s-au apropiat de inculpat. La cererea părții vătămate de a-i restitui

telefonul, inculpatul a răspuns că l-a vândut, a cheltuit o parte din bani și

nu-i restituie nici o sumă. În acel moment, partea vătămată a pus mâna pe inculpat,

cerându-i să o însoțească la poliție, dar acesta a ripostat, doborând-o la

pământ și aplicându-i mai multe lovituri. R.F. a suferit leziuni care au

necesitat pentru vindecare 3-4 zile de îngrijiri medicale.

Instanța a mai constatat că,

după agresarea părții vătămate, inculpatul a fugit, s-a sustras urmăririi

penale, motiv pentru care a fost dat în urmărire locală, fiind prins la 15

august 2003 de secția 10 Poliție.

Curtea de Apel București,

secția a II-a penală, prin decizia penală nr. 704/ A din 24 septembrie 2004, a

respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpat.

Împotriva menționatelor

hotărâri, inculpatul P.M. a declarat recurs, în temeiul art. 385

9

pct. 17 și 18 C. proc. pen., solicitând casarea acestora și schimbarea

încadrării juridice din infracțiunea de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin.

(2) lit. b) și c) C. pen., în infracțiunile de furt calificat, prevăzută de

art. 208 alin. (1) și art. 209 lit. e) C. pen. și lovire prevăzută de art. 180

alin. (2) C. pen., fapte comise în concurs real în condițiile art. 33 lit. a)

C. pen. Inculpatul a susținut că a sustras telefonul mobil al părții vătămate,

luându-l de pe masa din restaurant, dar întâlnirea dintre ei a fost

întâmplătoare și mult ulterioară momentului însușirii bunului, dar și

momentului în care a înțeles să dispună de acel bun, pe care deja îl vânduse.

Depărtarea în timp dintre cele două acțiuni, arată inculpatul, aceea de

sustragere a telefonului și cea de lovire a părții vătămate, impune schimbarea

încadrării juridice din infracțiunea de tâlhărie în cea de furt calificat și

lovire.

În recursul său inculpatul a

mai susținut că hotărârea este criticabilă și sub aspectul cuantumului pedepsei

aplicate, care este exagerat de severă, invocând în acest sens cazul de casare

prevăzut de art. 385

9

pct. 14 C. proc. pen.

Recurentul a precizat că se

impune reducerea pedepsei aplicate, întrucât are grave probleme psihice astfel

cum rezultă din raportul de expertiză medico legală psihiatrică efectuat în

cauză, dar și din conduita sa, în cursul urmăririi penale scoțându-și un ochi

cu degetul.

Recursul nu este întemeiat.

Din examinarea lucrărilor

dosarului se constată că instanțele au stabilit corect situația de fapt în

concordanță cu probele administrate în cursul urmăririi penale și al cercetării

judecătorești.

Astfel cum rezultă din

declarațiile părții vătămate R.F. și din cele ale martorilor T.L. și A.I.,

inculpatul a intrat pe terasa localului în care aceștia se aflau, i-a luat

telefonul mobil aflat pe masă după care a fugit. Ulterior, în timp ce partea

vătămată și martorii se îndreptau cu un taxi la secția de poliție să reclame

fapta l-au văzut pe inculpat coborând la rândul său dintr-un taxi și la

insistențele lui R.F. să-i restituie telefonul i-a comunicat că l-a vândut și

l-a lovit cauzându-i leziuni care au necesitat pentru vindecare 3-4 zile de

îngrijiri medicale, după care a părăsit locul faptei.

În ceea ce privește

încadrarea juridică a faptei în mod just instanțele au reținut că aceasta

întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de tâlhărie și au respins

cererea inculpatului de schimbare a calificării din art. 211 alin. (2) lit. b)

și c) C. pen., în infracțiunile de furt calificat, prevăzută de art. 208 alin.

(1) și art. 209 lit. e) C. pen. și lovire, prevăzută de art. 180 alin. (2) C. pen.

Furtul urmat de

întrebuințarea de violențe sau amenințări, pentru păstrarea bunului sustras ori

pentru ca inculpatul să-și asigure scăparea, constituie infracțiunea de

tâlhărie.

Art. 211 C. pen., nu cere ca

cele două acțiuni, care caracterizează această infracțiune complexă, să se

succeadă imediat, fiind posibil ca între ele să existe un oarecare interval de

timp.

Relevant însă, pentru

aplicarea art. 211 C. pen., este intenția făptuitorului de a folosi

constrângerea pentru a păstra bunul furat sau pentru a se asigura scăparea.

Atâta vreme cât între furtul

telefonului și exercitarea actelor de violență asupra părții vătămate s-au

scurs doar circa 20 minute, inculpatul lovind-o pentru a-și asigura scăparea,

fapta săvârșită constituie infracțiunea de tâlhărie astfel cum în mod corect

s-a reținut în cauză.

Cât privește pedeapsa

aplicată, se constată că, la stabilirea acesteia s-a avut în vedere, conform

art. 72 C. pen., pericolul social al faptei și datele care caracterizează

persoana inculpatului, acesta suferind de tulburare de personalitate de tip

polimorf, toxicomanie la heroină astfel cum rezultă din raportul de expertiză

medico-legală psihiatrică.

În raport de aceste criterii

de individualizare se constată că pedeapsa de 6 ani închisoare a fost corect

dozată, executarea ei fiind de natură a asigura scopul sancționator, educativ

și de prevenire a săvârșirii de noi infracțiuni.

Întrucât criticile formulate

în recurs nu sunt fondate, iar din examinarea actelor dosarului nu rezultă

existența unor cazuri din cele prevăzute de art. 385

9

alin. (3) C.

proc. pen., care pot fi luate în considerare din oficiu, Înalta Curte, în

temeiul art. 385

15

pct. 1 lit. b) din același cod, urmează a

respinge recursul declarat de inculpat.

Conform art. 385

17

alin. (4), cu referire la art. 383 alin. (2) C. proc. pen. și art. 88 C. pen.,

se va deduce din pedeapsa aplicată durata arestării preventive a inculpatului

începând cu data de 15 august 2003 la zi.

În baza art. 192 alin. (2)

C. proc. pen., recurentul va fi obligat la 1.200.000 lei cheltuieli judiciare

către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de inculpatul P.M. împotriva deciziei penale nr. 704/ A din

24 septembrie 2004 a Curții de Apel București, secția a II-a penală.

Deduce din pedeapsă, timpul

arestării preventive a inculpatului de la 15 august 2003 la 22 noiembrie 2004.

Obligă pe recurent la plata

sumei de 1.200.000 lei cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 22 noiembrie 2004.