ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 558/2005

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Curtea de Apel Oradea, la 23 iunie 2003, Ministerul Lucrărilor Publice, Transporturilor și

Locuinței a declarat recurs împotriva sentinței nr. 234/2003, pronunțată de

Curtea de Apel Oradea, solicitând admiterea recursului, casarea sentinței

atacate și în fond, respingerea acțiunii, ca nefondată.

În motivarea recursului,

recurenta a susținut că sentința a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită

a legii, respectiv în mod greșit instanța a apreciat că în speță, intimata-reclamantă

nu datorează cota Fondului special al drumurilor publice, pentru autovehiculele

importate, apreciind că numai de la data apariției O.G. nr. 72/1998, de

modificare a Legii nr. 118/1996, se aplică această cotă, și asupra bunurilor introduse

în țară în sistem de leasing. Aceasta, în condițiile în care prin O.G. nr. 72/1998,

nu s-a făcut decât o explicitare a art. 4 din Legea nr. 118/1996, pentru a se

înlătura posibilitatea de voită interpretare a acestui articol, în sensul

eludării achitării cotelor aferente importului.

Recurentul a precizat că

legiuitorul nu face nici o distincție cu privire la regimul bunurilor din

import, și anume, în regim temporar sau definitiv, astfel încât concluzia ce se

desprinde, este aceea că sumele prevăzute la art. 4 pct. 2 lit. b) din Legea nr.

118/1996, se datorează pentru toate bunurile introduse în țară, importate. S-a

menționat, de asemenea, că prin import se înțelege, conform definiției dată de art.

64 C. vam., intrarea în țară a mărfurilor străine și introducerea acestora în

circuitul economic, condiție îndeplinită în cauză, deci consecința este

obligația calculării și virării sumelor rezultate din aplicarea art. 4 pct. 2 lit.

b) din Legea nr. 118/1996.

S-a mai susținut de

recurentă că sentința atacată cuprinde motive străine de natura pricinii, în

sensul că s-a invocat de instanță, O.G. nr. 26/1993 privind tariful vamal de

import, act normativ care nu este incident cauzei, la fel ca și art. 48 C. vam.,

incident cauzei fiind art. 64 care definește importul și care coroborat cu art.

4 pct. 2 lit. b) din Legea nr. 118/1996, stabilește termenul la care se aplică

cota datorată bugetului Fondului special al drumurilor publice.

Din actele cauzei, Înalta

Curte de Casație și Justiție constată următoarele:

Prin sentința nr. 234 din 2

iunie 2003, Curtea de Apel Oradea a admis acțiunea reclamantei SC E.C. SRL

împotriva pârâților Ministerul Lucrărilor Publice, Transporturilor și Locuinței

și Direcția Regională de Drumuri și Poduri Cluj. S-a anulat decizia nr. 182 din

2 septembrie 2002, emisă de Ministerul Lucrărilor Publice, Transporturilor și

Locuinței și procesul-verbal nr. 4401 din 17 iunie 2002, emis de Direcția

Regională de Drumuri și Poduri Cluj, în sensul că suma datorată este de 630.036

lei majorări de întârziere. S-a respins excepția lipsei calității procesuale

pasive invocată de pârâta Direcția Regională de Drumuri și Poduri Cluj.

Instanța a reținut că prin

actele administrative atacate, intimata-reclamantă a fost obligată la plata

sumei de 106.746.828 lei, taxă de drum aferentă importurilor de autoturisme (92

de vehicule), cu o valoare în vamă de 13.983.226.137 lei

În ședința publică din 13

ianuarie 2003, instanța a pus în vedere intimaților-pârâți, să reverifice

calculele, în vederea evitării unei probațiuni cu expertiză și pentru a se

stabili data la care organul de control a stabilit termenul de plată. În cauză,

s-a dispus efectuarea unei expertize privind un număr de 4 autoturisme care au

fost introduse în țară și care în termenul stabilit de vamă, prin declarația

vamală de admitere temporară, au fost restituite proprietarului extern.

Instanța de fond a reținut

că autoturismele introduse în țară de reclamantă, au fost expuse la expoziție,

intrarea în țară fiind făcută în regim vamal suspensiv, iar pentru

autoturismele vândute la expoziție, a încheiat declarație vamală de import

definitiv, data de la care a plătit contribuția la Fondul Special de Drumuri, de la această dată având o întârziere pentru care suma datorată

este de 630.036 lei, majorări de întârziere.

Din actele cauzei, Înalta

Curte de Casație și Justiție constată că în cauză este în discuție cota de 5%

asupra valorii în vamă a autovehiculelor și remorcilor importate potrivit art. 4

pct. 2 lit. b) din Legea nr. 118/1996 privind constituirea și utilizarea

Fondului special al drumurilor publice.

Legea nr. 118/1996 nu face

nici o referire la regimul bunurilor importate, temporar sau definitiv.

Susținerea că numai de la

data apariției O.G. nr. 72/1998, de modificare a Legii nr. 118/1996, se aplică

această cotă, și asupra bunurilor introduse în țară, în sistem leasing, este

neîntemeiată.

Art. 4 pct. 2 lit. b) din

Legea nr. 118/1996 este clarificat prin O.G. nr. 72/1998.

Potrivit art. 64 C. vam.,

intrarea în țară a mărfurilor străine și introducerea acestora în circuitul

economic circumscrie noțiunea de import.

De altfel, însăși reclamanta,

în contestația ce face obiectul dosarului nr. 7083 din 30 august 2002, al

Tribunalului Oradea, folosește noțiunea de import și „reimport” în țara de

origine.

Considerarea de către

instanța de fond, că bunurile introduse în țară în „regim vamal suspensiv”, se

transformă în import, numai dacă ulterior se încheie regim vamal definitiv și

numai de atunci datorează taxa de drum prevăzută de Legea nr. 118/1996, nu are

suport legal.

Legea nr. 118/1996 nu face

nici o referire la regimul vamal al bunurilor din import, astfel încât

invocarea O.G. nr. 26/1993, privind tariful vamal de import, nu este

întemeiată.

Aprecierile juridice din

expertiza efectuată în cauză încuviințată pe considerentul că ar exista niște

nereguli de calcul nu este o probă utilă, concludentă și pertinentă cauzei, cât

timp soluționarea juridică revenea instanței, iar nu expertului care, potrivit art.

201 C. proc. civ., avea sarcina lămuririi unor împrejurări de fapt, iar nu de

drept.

Așa fiind, se constată că

procesul-verbal de constatare nr. 4401 din 17 iunie 2002, întocmit de echipa de

control a Administrației Naționale a Drumurilor București și decizia nr. 182

din 2 septembrie 2002, a Ministerului Lucrărilor Publice, Transporturilor și

Locuinței, sunt acte administrative legale.

Potrivit art. 312 C. proc.

civ., recursul declarat va fi admis, sentința atacată urmând a fi casată, iar

acțiunea reclamantei va fi respinsă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

Ministerul Transporturilor, Construcțiilor și Turismului împotriva sentinței

civile nr. 234/CA - P din 2 iunie 2003 a Curții de Apel Oradea, secția

comercială și de contencios administrativ.

Casează sentința atacată și

în fond, respinge acțiunea.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 2 februarie 2005.