ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1126/2004

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1126/2004 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2004)

Asupra recursurilor de față;

În baza lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin rechizitoriul nr. 1206/P/1999

din 5 aprilie 2000 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București s-a

dispus trimiterea în judecată a inculpaților G.V. și F.M.C., pentru săvârșirea

infracțiunii prevăzută de art. 248 alin. (1) și (2) C. pen., cu aplicarea art.

41 alin. (2) C. pen.

S-a reținut că inculpatul

G.V., cu știință, în calitate de director general al SC A. SA București a

îndeplinit defectuos anumite acte de serviciu, creând prejudicii importante SC

A. SA București și SC S. SA București.

Activitatea sa infracțională

a constat în darea unei dispoziții pentru a se trimite în export definitiv în

Maroc, utilaje fără să se fi încheiat un contract ferm cu partenerul marocan,

fără a solicita avizul Consiliului de Administrație al SC A. SA București cu

privire la expedierea, gajarea utilajelor în Maroc în favoarea B.M.C.E. fără a

solicita activele societății proprietare SC S. SA, semnarea unui contract de

supraproducție pentru construirea a 1020 apartamente în C., atribuindu-și o

falsă calitate, de administrator al societății mixte A. MAROC (societate pe

care a înființat-o fără ca cealaltă parte contractantă să prezinte actul de

proprietate al termenului care a stat la baza înființării societății), precum

și folosirea unei scrisori de garanție eliberată de B.R.C.E. în valoare de un

milion de dolari în alte scopuri decât cele pentru care a fost solicitată.

În ceea ce-l privește pe

inculpatul F.M.C., s-a reținut că, acesta, în calitate de director general

adjunct și vicepreședinte al Consiliului de Administrație al SC A. SA București

și-a îndeplinit și el în mod defectuos obligațiile de serviciu, neinformând

Consiliul de Administrație cu privire la situația reală constatată în MAROC, a

semnat contractul de vămuire cu SC K.F. fără aprobarea conducerii SC A. SA

București, iar împreună cu coinculpatul G.V., a participat direct la luarea

deciziilor referitoare la activitatea din MAROC, care au prejudiciat partea

română.

Prin sentința penală nr. 698

din 12 iulie 2002, secția a II-a penală, a dispus, în baza art. 11 pct. 2 lit.

a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., achitarea celor 2

inculpați pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 248 alin. (1) și (2)

C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și a respins, ca nefondate,

pretențiile părților civile.

Instanța de fond a analizat

materialul probator administrat în cauză, ajungând la concluzia că în cauză nu

sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de abuz în serviciu

reținute în sarcina inculpaților.

S-a reținut că intrarea pe

piața marocană a SC A. București a avut loc în condițiile recesiunii în

domeniul construcțiilor montaj, în condițiile în care SC A. deținea contracte

în derulare doar în Irak și U.R.S.S., lucrări sistate de Irak ca urmare a

embargoului declarat după decembrie 1989 și de incertitudinea continuării

lucrărilor la K.R., precum și de lipsa resurselor financiare. Aceste

împrejurări au determinat atât Ministerul Construcțiilor Industriale, cât și SC

A. să caute noi piețe pentru realizarea obiectului activității societății.

Inițial, activitatea

desfășurată de SC A. SA, respectiv modalitățile de abordare a acțiunii de

găsire de noi piețe de către SC A. SA București, inițial fiind bine organizată

și coordonată de forul tutelar Ministerul Construcțiilor Industriale (ulterior

M.L.P.A.T.), prin ordine și mandate de deplasare cu termeni riguroși, pentru ca

ulterior, după apariția H.G. nr. 161/1991 prin care a luat ființă SC A. SA și

când acțiunile au fost coordonate direct de Consiliul de Administrație nu s-au

mai emis mandate speciale.

Din actele depuse la dosar,

expertizele contabile efectuate în cauză și declarațiile martorilor a rezultat

că întreaga activitate desfășurată de cei doi inculpați în legătură cu afacerea

derulată în Maroc cu firma marocană M.B.A. (patronată de Y.B.) a fost demarată

și coordonată de Ministerul Construcțiilor Industriale (devenit ulterior

M.L.P.A.T) care era forul tutelar, iar ulterior toate activitățile derulate în

Maroc au fost cunoscute de C.I.S. sau C.A. al SC A. SA, precum și de conducerea

I.U.G.T.C.S. devenit ulterior SC S. SA.

S-a mai reținut că, conform

mandatului de deplasare în Maroc emis la 14 martie 1990 de Ministerul

Construcțiilor Industriale – Departamentul pentru Construcții în Străinătate

delegația compusă din B.C., inspector general în Ministerul Construcțiilor,

G.D.M., inginer în cadrul ministerului și inculpatul F.M., la acea dată șef

serviciu ofertare la SC A. SA, în baza Ordinului Ministerului nr. 165 din 15

martie 1990, trebuie să ducă tratative cu firma E.M.B.A. din Maroc – patron

Y.B., în vederea execuției de către SC A. a unei gospodării de fabricare a

betonului a cărei producție va fi preluată de firma respectivă pentru

executarea unor lucrări contractate și a stabilirii contribuției părților și a

condițiilor de acoperire a cheltuielilor locale și prospectarea pieței marocane

și identificarea de potențiali parteneri în vederea preluării de către R.C.I.F.

în Maroc a unor lucrări de canalizare cu apă și îmbunătățiri funciare.

A rezultat așadar, din

mandatul ministerului că prospectarea pieței marocane se referea la alte

activități și că în legătură cu fabricarea betonului, partenerul marocan a fost

indicat de către Minister. În atare condiții nu s-a putut reține că

prospectarea pieței marocane în legătură cu activitatea desfășurată de A. în Maroc

s-a făcut de către inculpatul F.M.C. și că în consecință partenerul marocan în

persoana societății E.M.B.A. a fost stabilit de acesta.

Nu a rezultat că inculpatul

F.M.C., cu ocazia deplasărilor în Maroc să constate o situație dezastruoasă de

care nu a informat Consiliul de Administrație, atâta vreme cât, cu ocazia

contractelor efectuate pe perioada 1992 – 1994 nu au fost descoperite

neregularități cu privire la această activitate.

Referitor la utilajele

aparținând SC S. SA trimise în export definitiv, din probele administrate a

rezultat SC A., în activitatea pe care o desfășura în străinătate, deoarece nu

deținea utilaje, coopera cu o altă întreprindere subordonată, ca și A.,

Ministerului Construcțiilor Industriale (ulterior M.L.P.A.T.) și anume I.U.G.T.C.S.,

devenită ulterior S.S, unitate care era dotată cu toată gama de utilaje și

echipamente de construcții.

Pentru realizarea stațiilor

de concasare și de betoane în Maroc în baza discuțiilor cu conducerea

I.U.G.C.S. (S.s.) – directorul P.A. al A. a trimis la data de 5 octombrie 1990

la S.s propunerea de asociere pentru realizarea celor două stații de beton în

Maroc.

Urmare acestei înțelegeri,

de care Ministerul a avut cunoștința, utilajele au fost expediate, conform

facturii nr. 101 din 14 iunie 1991 în export definitiv la sucursala A. din

Maroc cu avizul de expediere nr. 5 din 4 mai 1990 aprobat de Ministerul

Construcțiilor Industriale.

Că înțelegerea de livrare a

utilajelor în export definitiv de către A. s-a făcut în deplină cunoștință de

cauză, de către I.U.G.T.C.S. (ulterior S.s) a rezultat și din faptul că

ulterior, la data de 4 februarie 1992, între cele două societăți s-a încheiat

contractul de asociere nr. 511 privind exportul definitiv al utilajelor livrate

în 1991. Prin acest contract stabilindu-se obligațiile fiecărei părți

contractuale și participare la rezultate în mod egal de 50 % fiecare.

Deși operația a fost

aprobată ulterior de Consiliul de Administrație al A. la datele de 10 iulie

1991, la 18 iulie 1991, din declarațiile martorilor J.P., C.M., T.L., B.F., a

rezultat că în realitate Consiliul de Administrație a avut cunoștință de

livrarea utilajelor, iar împrejurarea că activitatea a fost aprobată ulterior

face să confirme împrejurarea că inculpații nu au acționat după bunul plac și

deci în mod abuziv, prin încălcarea cu știință a atribuțiilor de serviciu.

Cu privire la gajarea

utilajelor în Maroc în favoarea B.M.C.E. tribunalul a reținut că și această

activitate s-a desfășurat fără încălcarea atribuțiilor de serviciu de către cei

doi inculpați, deoarece la data de 18 iulie 1991, în ședința Consiliului de

Administrație al SC A. (a fost aprobată nota inculpatului G.V. cu privire la

sursele de finanțare a lucrărilor din Maroc, în condițiile în care partenerul

marocan nu a achitat avansul de 15.000.000 dirhami, printre care credit în

moneda locală de la băncile marocane. La data de 24 februarie 1992 SC A. a

semnat convenția cu B.M.C.E. (B.M.C.E.) pentru suma de 9.000.000 firhami ce a

fost legalizată la 21 aprilie 1992 de Ambasada Marocului din România. A

rezultat din succesiunea actelor că aprobarea Consiliului de Administrație a

avut loc anterior încheierii contractului de gajare a utilajelor.

Întrucât utilajele au fost

trimise în Maroc în regim definitiv cu acordul S.s, gajarea utilajelor în vederea

obținerii creditului a avut loc anterior încheierii contractului de gajare a

utilajelor, în condițiile legale nefiind necesară aprobarea S.S.

S-a constatat că și

înființarea societății mixte A. Maroc la data de 18 iulie 1991 s-a făcut în

deplină cunoștință a membrilor C.I.S. – J.P., N.A., G.C., D.A., deoarece chiar

dacă aprobarea a avut loc ulterior (20 ianuarie 1991) la momentul înființării

ei, membrii Consiliului aveau cunoștință de necesitatea înființării ei, iar în

ședința Consiliului de Administrație din 15 august 1991 (proces verbal nr. 103

din 15 august 1991) s-a aprobat și împuternicirea lui L.T., administratorul

societății mixte să reprezinte Sucursala A. în relațiile cu autoritățile

marocane și cu banca.

A rezultat din cele de mai

sus că atât înființarea societății mixte, cât și desemnarea în calitate de

administrator a lui L.T. s-a făcut în deplină cunoștință a membrilor

Consiliului de Administrație chiar dacă aprobările au fost date ulterior,

acestea datorându-se în principal faptului că tratativele aveau loc în Maroc

iar membrii Consiliului de Administrație erau în România.

Instanța a apreciat că

pentru înființarea societății mixte A. Maroc nu era necesar ca partenerul

marocan să facă dovada că este proprietarul terenului în suprafață de 50.000

mp. teren care a stat la baza înființării societății mixte, deoarece în

protocolul încheiat la 2 aprilie 1990 firma E.M.B.A. s-a obligat să pună la

dispoziție terenul fără a face mențiunea că acesta ar fi proprietatea sa și

nici în protocolul de acord cu privire la înființarea societății în care se

menționează capitolul firmei marocane nu se face mențiunea că terenul este

proprietatea acesteia.

Semnarea contractului de

subantrepriză la data de 23 iulie, prin rezoluția 4, domnul Y.B. i-a desemnat

administratori pe R.T. și L.T., în baza rezoluției nr. 3 a A.G.A., tribunalul

nu reține că o încălcare a atribuțiilor sale datorită pe de o parte a faptului

că un administrator R.T. se afla în România și nu i se adusese la cunoștință

precum și datorită faptului că nu din această cauză contractul încheiat nu s-a

derulat.

Cu privire la scrisoarea de

garanție pentru suma de 1.000.000,0000 dolari S.U.A. eliberată de B.R.C.E.

tribunalul a reținut că aceasta s-a făcut cu respectarea condițiilor legale și

o parte din sumă a fost folosită, fără documente justificative de numitul L.T.

și nu de inculpatul G.V. care, constatând că L.T. a efectuat lucrări pentru

E.M.B.A. cu utilajele sucursalei în sumă de 3058 mii dirhami în perioada

septembrie 1991 – martie 1992 și începând cu februarie 1992 a folosit o parte

din credit fără a depune documente justificative, a intervenit prin scrisorile

din 25 mai 1992, 5 iunie 1992 la B.M.C.E. pentru anularea dreptului la

semnătura 1 acestuia, iar la data de 15 septembrie 1992 i-a comunicat rezilierea

tuturor contractelor de reprezentare în atare situație, pe de o parte nu

inculpatul G.V. trebuia să producă documente justificative ci inculpatul L.T.,

inculpatul G.V. dispunând rezilierea contractului cu acesta.

Cu privire la inculpatul

F.M.C., tribunalul a reținut că deciziile luate împreună cu G.V. au avut loc cu

aprobarea forurilor competente respectiv Ministerului Construcțiilor

Industriale (M.L.P.A.T.) a C.I., A.G.A și C.A. ca în calitate de director

general adjunct și vicepreședinte ale C.A. al SC A. nu a dezinformat C.A. cu

privire la situația din Maroc la momentul efectuării deplasărilor împreună cu

inculpatul G.V., nerezultând că informările făcute prezentau situații nereale.

Aprecierile ulterioare cu privire la derularea afacerii în Maroc care nu a fost

profitabilă A. neputând fi reținute în sarcina celor doi inculpați ca

dezinformări.

Cu privire la contractul de

vămuire încheiat cu firma C. Franța la data de 2 aprilie 1990 fără aprobarea

conducerii SC A. de către inculpatul F.M.C., s-a reținut că acesta a fost

încheiat cu acordul Ministerului Construcțiilor Industriale cu ocazia

deplasării în Maroc împreună cu inspectorul general B.C. care făcea parte din

delegație, astfel că nu se poate reține că inculpatul a încheiat contractul

fără ca, conducerea A., care era tutelată de Minister, să fi cunoscut acest

lucru și în condițiile în care, ulterior, la efectuarea anchetei nu a sesizat

nelegalitatea în sine a contractului.

Față de faptul că

infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice se săvârșește numai

cu intenție, tribunalul a apreciat că inculpații nu au acționat cu intenție, că

toate acțiunile lor au fost cunoscute de organele în drept, că avizele

ulterioare date nu au făcut decât să confirme împrejurarea că acțiunile lor erau

cunoscute la momentul când erau efectuate și că nu a rezultat că cei doi

inculpați au acționat în scopul producerii urmărilor prevăzute de art. 248 C.

pen., respectiv crearea unui prejudiciu sau tulburarea bunului mers al celor

două societăți.

Pe latură civilă, tribunalul

a apreciat ca nefondate cererile de despăgubire formulate de cele două părți

civile, respectiv SC A. SA pentru suma de 1.463.307,05 dolari S.U.A. și SC S.s

SA pentru suma de 1.502.534.258 lei, deoarece activitatea desfășurată de

inculpați în condițiile descrise mai sus nu a fost în sine generatoare de

prejudiciile solicitate. Astfel, cu privire la prejudiciul solicitat de SC A.

SA, tribunalul a constatat că acesta poate fi recuperat pe calea răspunderii

materiale, eventuala răspundere răsfrângându-se asupra tuturor persoanelor care

au participat la luarea deciziilor.

Cu privire la SC S.s SA,

tribunalul reținând că utilajele au fost transferate în export definitiv,

eventualele pretenții ce decurg din contractul de asociere încheiat între cele

două societăți având un caracter civil.

Pe cale de consecință, în

conformitate cu dispozițiile art. 193 C. proc. pen., a respins, ca

neîntemeiată, cererea de obligare a inculpaților la cheltuieli judiciare

formulată de SC A. SA.

Împotriva acestei decizii au

declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul București și partea civilă SC A.

SA criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, solicitând desființarea

sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.

În apelul său Parchetul arată

că în mod nejudicios instanța de fond a analizat materialul probator

administrat în cauză și a dispus achitarea inculpaților.

Inculpatul F.M.C.

exercitându-și abuziv atribuțiile de serviciu a încheiat la 2 aprilie 1990 la

C. un contract cu firma C. – Franța, fără nici un temei legal justificativ,

pentru care șeful secțiunii economice a Ambasadei Române din Maroc i-a atras

atenția că piața marocană este piață grea și că partenerii au tendința de a

induce în eroare pe potențialii colaboratori.

Se mai arată în apelul

parchetului că la data expedierii utilajelor în Maroc nu era înființată

societatea mixtă A. Maroc, deși potrivit facturii nr. 101 din 14 iunie 1991,

acestea erau destinate societății mai sus-menționate.

Înregistrarea societății

mixte s-a făcut la o lună după emiterea facturii pro forma pentru utilaje,

exportul utilajelor în Maroc fiind supus consiliului de administrație SC A. din

București în ședințele din 10 și 11 septembrie 1991, neînlăturându-se astfel

arbitrariul acțiunilor inculpaților, exportul utilajelor în regim definitiv,

făcându-se în condiții de neasigurare.

Factura pro forma nu a fost

supusă vizei controlului financiar preventiv.

Avizul Consiliului de

Administrație SC A. SA a fost eludat și în cazul societății mixte A. – Maroc cu

atât mai mult cu cât Y.B., reprezentantul societății E.M.B.A. (care a fost

administrator unic pe o perioadă de 6 ani, nu a prezentat actul de proprietate

al terenului de 50.000 mp. care a stat la baza înființării societății mixte).

În aceste condiții semnarea

de către inculpatul G.V. a unui contract de sub producție H. de construirea a

1020 de apartamente în C. între SC mixtă A. Maroc în calitate de sub

antreprenor și SC E.M.B.A. ca antreprenor general, se circumscrie de asemeni

infracțiuni de abuz în serviciu.

Împuternicirea dată lui L.T.

să reprezinte și să acționeze în numele SC A. București în fața oricărei

autorități marocane, este de asemeni nelegală și abuzivă în condițiile în care

acestei persoane îi fuseseră încredințate toate prerogativele societății mixte

A. Maroc.

Mai mult decât atât aceste

activități au fost desfășurate de către inculpatul G.V. fără avizul consiliului

de administrație al SC A. SA prejudiciind astfel partea română.

În aceste condiții net

dezavantajoase părții române, au fost gajate utilajele în Maroc în favoarea

B.M.C.E., fără a solicita avizul adevăratului proprietar SC S.C. SA București

și nici cel al C.A. al SC A. SA București.

Nota întocmită de inculpatul

G.V. din 18 iulie 1991, nu suplinește această deficiență în îndeplinirea atribuțiilor

de serviciu câtă vreme avizul s-a solicitat pentru obținerea de surse de

finanțare alternative.

Expertiza contabilă depusă

în cauză a concluzionat că prin activitatea abuzivă a inculpaților îndeplinirea

atribuțiilor de serviciu s-a creat un prejudiciu total în valoare de

1.156.792,22 dolari S.U.A., exportarea utilajelor făcându-se fără nici o

asigurare, neverificându-se bonitatea partenerului marocan, condițiile concrete

și dentințele pieții marocane a construcțiilor.

Nici crearea în Maroc a unei

societăți SA A. Maroc nu a fost corectă, creându-se condițiile propice

deturnării fondurilor de către L.T. în interes propriu.

Preluarea contractului de la

SC C. Franța de către Y.B. reprezentantul partenerului marocan pentru utilajele

scoase din vamă s-a făcut prin practicarea unor tarife superioare celor

stabilite inițial, plătindu-se din contul SC A. SA București, sume mai mari

decât cele contractate inițial.

Se susține că toate aceste

aspecte au dus la concluzia că cei doi inculpați cu știință în calitățile

încredințate și-au îndeplinit defectuos îndatoririle de serviciu și au

prejudiciat cele două societăți comerciale române în relațiile de afaceri cu

partenerul marocan.

În apelul său partea civilă

SC A. SA, a solicitat desființarea sentinței primei instanțe în conformitate cu

dispozițiile art. 279 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., și pe cale de consecință să

se dispună obligarea în solidar a inculpaților G.V. și F.M. la repararea

prejudiciului creat în sumă de 1.146.307,05 dolari S.U.A., și obligarea inculpaților

la plata cheltuielilor de judecată, suma solicitată fiind dovedită cu

înscrisurile existente la dosar, iar vinovăția inculpaților rezultând și din

declarațiile martorilor audiați în cauză.

Analizând probele

administrate în cauză, motivele apelurilor, precum și decizia penală pronunțată

de Tribunalul București, și verificând din oficiu sub toate aspectele

legalitatea hotărârii în conformitate cu dispozițiile art. 371 pct. 1 lit. b)

C. proc. pen., Curtea constată și reține că apelurile sunt nefondate, astfel că

în baza art. 379 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., le-a respins.

Instanța de apel a avut în

vedere că inculpații nu au acționat cu intenția de a produce urmările prevăzute

de art. 248 C. pen., respectiv crearea unui prejudiciu sau a unei tulburări

însemnate bunului mers al celor două societăți, iar pe de altă parte faptul că

toate acțiunile lor au fost cunoscute de organele în drept și avizate de

acestea.

Faptul că avizarea a fost

ulterioară acțiunii inculpaților a fost apreciat de instanță ca o dovadă că

acțiunile acestora au fost cunoscute la momentul la care au fost efectuate.

În ce privește latura civilă

a cauzei instanța de apel a constatat că în mod corect prima instanță a respins

cererile de despăgubire formulate de cele două societăți comerciale A. SA și S.

SA atâta timp cât activitatea desfășurată de inculpați în condițiile reținute

nu a fost generatoare a prejudiciilor invocate.

A considerat instanța că

cele două societăți comerciale au deschisă calea unor acțiuni civile, pentru o

eventuală recuperare a sumelor pe care le revendică.

Împotriva deciziei instanței

de apel au formulat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și

partea civilă SC A. SA.

Parchetul a criticat

hotărârile pronunțate pentru netemeinicie sub aspectul greșitei achitări a

inculpaților pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 248 alin. (1) și

(2) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., reiterând în esență

motivele invocate în apel.

Reluând și analizând probele

administrate în cauză parchetul concluzionează, în sensul că cei doi inculpați,

cu știință, în calitățile încredințate și-au îndeplinit defectuos îndatoririle

de serviciu și au prejudiciat cele două societăți comerciale române în

relațiile cu partenerul de afaceri marocan.

Consideră recurentul că

instanțele au comis o gravă eroare de fapt când au pronunțat soluțiile de

achitare ale inculpaților, pe considerentul că, aceștia nu au acționat cu

intenția de a prejudicia părțile civile și acțiunile lor au fost în cunoștința

organelor de drept, întrucât prin întreaga lor conduită, chiar dacă inculpații

nu au urmărit crearea unui prejudiciu sau tulburarea bunului mers al celor două

societăți comerciale, au acceptat aceste posibilități.

Ca urmare, în motivele

scrise de recurs s-a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârilor și

condamnarea inculpaților pentru infracțiunile pentru care au fost trimiși în

judecată.

În concluziile orale

reprezentantul parchetului sintetizând motivele de recurs a solicitat

schimbarea încadrării juridice în infracțiunea prevăzută de art. 246 C. pen.,

cu aplicarea art. 13 C. pen. și încetarea procesului penal în baza art. 11 pct.

2 lit. b), raportat la art. 10 alin. (1) lit. g) C. proc. pen., întrucât a

intervenit prescripția răspunderii penale.

Pe latură civilă a solicitat

obligarea inculpatului la plata despăgubirilor civile.

În recursul său partea

civilă SC A. SA în esență, a criticat hotărârile instanțelor pentru că au

pronunțat, în opinia sa, în mod eronat soluția de achitare a inculpaților

pentru infracțiunea prevăzută de art. 248 alin. (1) și (2) C. pen., cu

aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., deoarece faptelor săvârșite de inculpați

nu le lipsește, susține recurenta, nici unul din elementele constitutive ale

infracțiunii. Faptele au fost săvârșite de inculpați cu știință, adică cu

intenție directă sau indirectă, aceștia având reprezentarea intelectivă că

acțiunile lor sunt un rezultat al competențelor de serviciu pe care le-au

exercitat necorespunzător.

Sub aspectul laturii

subiective, se arată că inculpații au acceptat și urmărit producerea

consecințelor prevăzute de art. 248 alin. (1) și (2) C. pen., existând astfel

legătură directă de cauzalitate între latura subiectivă a infracțiunii și

consecințele prin care s-a produs un prejudiciu material în patrimoniul SC A. SA.

Se solicită admiterea

recursului, casarea ambelor hotărâri și obligarea inculpaților la repararea

prejudiciului cauzat.

Recursurile sunt nefondate.

Din ansamblul probelor

administrate în cauză a rezultat că inculpații nu se fac vinovați de comiterea

infracțiunilor imputate.

Astfel, susținerile

parchetului, respectiv criticile formulate în motivele de recurs nu își găsesc

suport în probele dosarului.

Dimpotrivă, martorii audiați

ale căror declarații se coroborează cu actele existente la dosar infirmă faptul

că inculpatul F.M.C. ar fi încheiat la 2 aprilie 1990, la C. un contract cu

firma C. fără a exista un temei legal care să-l justifice.

În realitate inculpatul, în

mandatul de deplasare avea și obligații pentru semnarea acestui contract, a

cărui perfectare era absolut necesară conform legii marocane pentru a se putea

introduce utilajele în Maroc, iar pe de altă parte pentru a se putea stabili

eficiența acțiunii în cadrul referatului de vânzare depus și aprobat de

Ministerul Construcțiilor Industriale.

Nici susținerea că

inculpații ar fi expediat utilajele în Maroc fără a avea un contract ferm cu

partenerul străin și în condițiile în care ar fi fost avertizați de Ambasada

României din această țară cu privire la riscul pe care îl prezenta piața

marocană nu rezistă unei analize atente a probelor.

La prima deplasare în Maroc

inculpatul F.M.B. a fost însoțit de doi reprezentanți ai Ministerului tutelar,

B. și G., care au avizat începerea afacerii, au participat la realizarea

calculelor de eficiență și au stabilit lista utilajelor ce urmau să fie

exportate în Maroc.

Aceleași persoane au

participat și la discuțiile de la Ambasadă, au semnat un referat și au propus

ministrului să aprobe afacerea din Maroc.

Exportul utilajelor s-a

realizat în urma asocierii celor două societăți A. și S., asocierea fiind

semnată de directorul P. și nu de inculpatul G.V. care la numirea sa în funcția

de director general nu a făcut decât să respecte obligațiile contractuale

convenite anterior de un ordin ministerial.

Exportul utilajelor a fost

aprobat de Ministerul Construcțiilor Industriale cu avizul n r.5 din 4 mai

1990.

Este de observat că

utilajele au fost expediate la sucursala A. din Maroc, conform facturii, și nu

societății mixte, așa cum susține parchetul.

Expedierea acestor utilaje

s-a dovedit a fi fost necesară pentru că A. solicitase și obținuse statutul de

investitor străin în Maroc care îi garanta proprietatea asupra utilajelor și

repatrierea valorilor investite, iar pe de altă parte încheierea unui contract

ferm cu partenerul marocan nu era posibilă până când utilajele nu ajungeau în

Maroc și stațiile de betonare nu erau în stare de funcționare.

Inexactă s-a dovedit a fi și

susținerea că acțiunea de export ar fi fost aprobată ulterior exportului

propriu-zis, respectiv pe 10 și 18 iulie 1991 pentru că în realitate așa cum a

rezultat, acțiunea A. a fost aprobată în 4 mai 1990 de Ministerul

Construcțiilor Industriale și C.A. al A., notele din 10 și 18 iulie 1991 fiind

de fapt rapoarte cu privire la stadiul îndeplinirii acțiunii respective și nu o

aprobare a exportului.

Referitor la înființarea

societății mixte, la dosar există acte dar și declarații ale martorilor care

atestă că toți membrii C.A.C.I.S. au cunoscut despre necesitatea înființării

respectivei societăți mixte și despre derularea tratativelor în Maroc, iar

aprobarea s-a dat după finalizarea tratativelor.

S-a mai arătat în motivele

de recurs ale parchetului, că inculpații nu au solicitat și nici nu au obținut

acte privind proprietatea asupra terenului pe care urma să fie amplasată stația

de betoane, dar la semnarea protocolului nu se cunoșteau în detaliu elemente

absolut necesare, cum ar fi capacitatea utilajelor, cantitatea și calitatea

pietrei care să fie exploatată, elemente pe baza cărora partenerul marocan să

angajeze discuții pentru obținerea folosinței terenului.

Separat de aceste aspecte, a

rezultat că documentele care atestau punerea la dispoziție a terenului au stat

la baza dosarului de investitor străin al A., dosar aprobat de autoritățile

marocane.

Relevant este faptul că

pentru înființarea societății mixte nu era necesar ca partenerul marocan să

facă dovada că este proprietarul terenului, nefiind consemnat acest aspect în

nici un document bilateral, mai ales că pentru astfel de exploatări, cariere de

piatră, în mod obișnuit se practică concesionarea terenului.

Cât privește prerogativele

acordate lui L.T. se constată că a existat o recomandare din partea

Ministerului tutelar că pentru orice decizie acesta să fie consultat pentru că

ei cunoștea mult mai bine piața marocană și specificul acesteia, iar B.M.C.E.

nu acorda credite băncilor românești, motiv pentru care unele acte emise de

acestea au fost contragarantate de bănci din Franța, iar L.T. foarte cunoscut

în lumea facerilor din Maroc a obținut contragarantarea scrisorii de garanție

emisă de B.R.C.E. de către o bancă franceză, conform dorinței B.M.C.E.

O altă critică ce vizează

aspecte legate de gajarea în favoarea B.M.C.E. a utilajelor trimise în Maroc în

export definitiv este și ea lipsită de suport probator.

Conform declarațiilor

martorilor și a actelor existente la dosar, în ședința din 18 iulie 1991 a C.A.

a A. a fost aprobată nota directorului cu privire la modalitatea de finanțare a

lucrărilor în Maroc, respectiv varianta de obținere de credite de la bănci marocane,

în situația în care partenerul marocan nu va achita integral avansul.

Pentru obținerea unui astfel

de credit gajarea era obligatorie, dar în speță gajul nici nu a fost pus în

aplicare de banca marocană.

Utilajele trimise în Maroc

având ca destinatar sucursala A. au fost însă abandonate în Maroc după ce

inculpații nu au mai avut funcțiile de conducere și nici puterea de decizie.

Nejustificată apare și

critica în sensul că preluarea contractului de la C. de către reprezentantul

firmei marocane ar fi dus la perceperea unor tarife superioare, suportate de

A., atâta timp cât probele nu au dovedit realitatea acestei critici.

Important este și faptul că

în perioada cât inculpații se aflau în funcții de conducere activitatea din

Maroc a fost controlată de Ministerul tutelar, de G.F. și Ministerul

Finanțelor, ocazii cu care s-au încheiat procese verbale care au concluzionat

că afacerea trebuia continuată, neexistând nereguli.

Dealtfel acest aspect a fost

constatat și în anul 1995 de directorul de la acea dată a A., dl. G.

În fine, un ultim aspect

care a reieșit din probatoriul administrat și care merită subliniat a fost și

acela că partenerul marocan cu care s-a încheiat afacerea a fost stabilit tot

de Ministerul Construcțiilor Industriale.

Este evident așadar că

probele administrate în cauză converg spre a forma convingerea instanțelor,

corectă dealtfel, că activitatea celor doi inculpați legată de încheierea și

derularea afacerii din Maroc a fost cunoscută și aprobată de organele

abilitate, iar inculpații nu s-a dovedit că ar fi acționat cu intenția și în

scopul prevăzut de dispozițiile art. 248 C. pen., respectiv crearea unui

prejudiciu sau tulburări însemnate a bunului mers al celor două societăți.

Așa fiind, cererea

parchetului de a se dispune în principal condamnarea inculpaților pentru

infracțiunea pentru care au fost trimiși în judecată nu poate fi primită,

hotărârile instanțelor de achitare a acestora în temeiul art. 11 pct. 2 lit.

a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., fiind corecte.

În ce privește cererea

subsidiară a parchetului de a se dispune schimbarea încadrării juridice a

faptelor în infracțiunea prevăzută de art. 246 C. pen., este de arătat că

activitatea presupus abuzivă a inculpaților se referă la interesele unor

persoane juridice fac parte din categoria celor prevăzute de art. 145 C. pen.,

astfel că cererea de recalificare juridică a faptelor nu se justifică.

Referitor la latura civilă a

cauzei și la criticile invocate de recurenta SC A. SA, Înalta Curte constată

că, cererea de despăgubiri civile formulată de recurentă nu este întemeiată.

Activitatea desfășurată de

inculpați în condițiile reținute de instanțe pe baza probatoriului administrat

nu a fost o activitate care prin ea însăși să fi generat prejudiciile invocate.

Considerentele deja arătate

cu ocazia analizei motivelor de recurs ale parchetului conduc la o asemenea

concluzie.

Părțile păgubite au însă

deschisă calea civilă, a răspunderii materiale, o eventuală astfel de

răspundere urmând a se răsfrânge asupra tuturor acelor persoane care au

participat la luarea deciziilor, în condițiile unei răspunderi civile

delictuale.

Pentru motivele arătate,

recursul declarat de partea civilă A. SA apare ca nefondat, ca dealtfel și cel

al parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, astfel că Înalta Curte le

va respinge ca atare în temeiul art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc.

pen.

Văzând și dispozițiile art.

192 alin. (2) C. proc. pen.;

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și de

către partea civilă SC A. SA București, împotriva deciziei nr. 802 din 10

decembrie 2002 a Curții de Apel București, secția I penală, privind pe

inculpații G.V. și F.M.C., ca nefondate.

Obligă pe recurenta parte civilă

să plătească statului 1.100.000 lei cheltuieli judiciare.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 26 februarie 2004.