ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4665/2005

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin încheierea din 30 iulie

2005, pronunțată de Curtea de Apel Suceava, în dosarul nr. 901/P/2005, s-a

dispus menținerea stării de arest a inculpatului C.I., în temeiul prevederilor

art. 302

2

C. proc. pen., combinat cu art. 160

b

alin. (1)

și (3) din același cod.

Pentru a pronunța astfel,

Curtea de Apel Suceava a reținut că, verificând legalitatea și temeinicia

arestării preventive a inculpatului, s-a constatat că temeiurile care au stat

la baza luării acestei măsuri subzistă, impunând în continuare privarea de

libertate a acestuia.

Împotriva încheierii

sus-arătate a declarat recurs, în termen legal, inculpatul C.I. care, prin

apărătorul ales, a solicitat admiterea acestuia, casarea încheierii atacate și

trimiterea dosarului spre rejudecare întrucât nu a fost legal citat.

De asemenea, a solicitat

punerea în libertate întrucât nu există nici un temei care să justifice

menținerea sa în stare de arest.

Înalta Curte, examinând

motivele de recurs invocate, cât și din oficiu cauza, potrivit art. 389

9

alin. (3) C. proc. pen., combinat cu art. 385

6

și art. 385

7

alin. (1) C. proc. pen., constată că recursul declarat de inculpat este

nefondat, pentru considerentele ce vor fi dezvoltate în continuare.

Prin sentința penală nr. 285

din 25 aprilie 2005, pronunțată de Tribunalul Cluj, inculpatul C.I. a fost

condamnat, în temeiul art. 20 raportat la art. 174 C. pen., la o pedeapsă de 5

ani închisoare.

S-a reținut că, în ziua de 4

noiembrie 2004, inculpatul C.I. a lovit cu o bâtă de basseball pe partea

vătămată M.T., cauzându-i leziuni traumatice corporale ce au necesitat pentru

vindecare 30-35 zile de îngrijiri medicale.

Împotriva hotărârii primei

instanțe a declarat apel inculpatul C.I., cauza care formează obiectul

dosarului nr. 901/P/2005 al Curții de Apel Suceava.

Prin încheierea din 30 iulie

2005, verificând legalitatea și temeinicia arestării preventive, instanța de

apel a menținut starea de arest a inculpatului.

Privitor la această

dispoziție a instanței, Înalta Curte constată următoarele:

Este adevărat că potrivit

art. 5 din C.A.D.O.L.F. și art. 23 alin. (1) din Constituția României, nimeni

nu poate fi privat de libertate.

În aceleași texte însă, sunt

înscrise totodată și excepția de la regula generală sus-menționată.

Astfel, în art. 5,

paragraful 1 lit. e) din C.A.D.O.L.F., ratificată de România prin Legea nr.

30/1994, se prevede că „se exceptează de la dreptul de a nu putea fi lipsit de

libertate și cel care a fost arestat sau reținut în vederea aducerii sale în

fața autorității judiciare competente sau când există motive verosimile de a

bănui că a săvârșit o infracțiune, ori când există motive temeinice de a crede

în necesitatea de a-l împiedica să săvârșească o infracțiune sau să fugă după

săvârșirea acesteia.

Pe de altă parte, art. 20

din Constituția României prevede că „dispozițiile constituționale vor fi

interpretate și aplicate în concordanță cu D.U.D.O., cu pactele și cu celelalte

tratate la care România este parte”, iar „dacă există neconcordanțe între

pactele și tratatele privitoare la drepturile omului la care România este parte

și legile interne, au prioritate reglementările internaționale.

Rezultă (așadar) că

reglementările cuprinse în art. 5, paragraful 3 din Convenție sunt obligatorii,

făcând parte din ordinea de drept internă.

În raport de reglementările

internaționale menționate, cu referire expresă la excepția prezentată de

arestarea preventivă, s-au stipulat, printre altele, că privarea de libertate

trebuie să se realizeze numai în formele legale și după procedura prevăzută în

legislația fiecărui stat, conform convenției, respectiv cu respectarea

procedurii prevăzute de legea procesual penală, prin raportare și la

dispozițiile constituționale.

Reiese așadar, că dispunerea

măsurii arestării preventive și menținerea acesteia trebuie să se facă cu

respectarea dispozițiilor generale înscrise în legea procesual penală, fiind

subordonate dovedirii interesului superior pe care îl deservesc.

Potrivit art. 160

b

alin. (1) C. proc. pen., instanța de judecată în exercitarea atribuțiilor de

control judiciar, este obligată să verifice periodic legalitatea și temeinicia

arestării preventive.

Conform alin. (3) al

aceluiași articol, „când instanța constată că temeiurile care au determinat

arestarea impun în continuare privarea de libertate, dispune, prin încheiere

motivată, menținerea arestării preventive.

În cauză, așa cum rezultă

din încheierea atacată, instanța de apel a procedat la efectuarea verificărilor

dispuse de legea procesual penală și a constatat că temeiurile de fapt și de

drept [(art. 148 lit. d) și h) C. proc. pen.)] care au stat la baza luării

măsurii arestării preventive subzistă, impunând în continuare privarea de

libertate a inculpatului C.I.

Înalta Curte apreciază că, în raport

de modul de concepere a activității infracționale, de împrejurările comiterii

faptei și de importanța relațiilor sociale încălcate de inculpat prin

săvârșirea unei infracțiuni deosebit de grave (tentativă de omor), lăsarea în

libertate a acestuia prezintă pericol social concret pentru ordinea publică,

prin crearea unui sentiment de insecuritate și neîncredere în buna desfășurare

a actului de justiție.

Pe de altă parte, asemenea

fapte neurmate de o ripostă fermă a societății ar întreține climatul

infracțional și ar creea făptuitorilor impresia că pot persista în sfidarea

legii.

Faptul că a fost pronunțată

hotărârea de condamnare în cauză nu alterează prezumția de nevinovăție,

limitarea libertății persoanei încadrându-se în dispozițiile legii.

Apărătorul ales al

inculpatului a invocat și motivul de recurs prevăzut de art. 385

9

pct. 21, susținând că instanța de apel nu l-a citat pe inculpatul C.I., aflat

în stare de arest, fiind încălcate astfel dispozițiile art. 177 și art. 178 C.

proc. pen. În aceste condiții a solicitat casarea încheierii și trimiterea

dosarului spre rejudecare.

Nici această critică nu

poate fi primită.

Astfel, potrivit art. 175,

alin. (1) „chemarea unei persoane în fața organului de urmărire penală sau a

instanței de judecată se face prin citație scrisă.

Citarea se poate face și

prin notă telefonică sau telegrafică.

De asemenea, conform art.

177 alin. (6) C. proc. pen., deținuții se citează la locul de deținere, prin

administrația acestuia.

La dosarul nr. 901/P/2005 al

Curții de Apel Suceava există adresa prin care inculpatul C.I. a fost citat

pentru termenul de 30 iulie 2005, se află dovada transmiterii prin fax către

conducerea Penitenciarului Gherla a adresei respective, astfel că procedura de

citare a fost legal îndeplinită.

Având în vedere cele arătate

mai sus, este justificată dispoziția instanței de apel de a menține arestarea

preventivă a inculpatului.

Așa fiind, Înalta Curte, în

conformitate cu prevederile art. 385

15

alin. (1) pct. 1 lit. b) C.

proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul C.I.

În baza art. 192 alin. (2)

C. proc. pen., inculpatul recurent va fi obligat la plata cheltuielilor

judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de inculpatul C.I. împotriva încheierii din 30 iulie 2005 a

Curții de Apel Suceava, pronunțată în dosarul nr. 901/P/2005.

Obligă

recurentul inculpat la plata sumei de 60 lei (600.000 lei) cheltuieli judiciare

către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 10 august 2005.