ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6678/2004

Asupra recursului în anulare de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

declarat și semnat de adjunctul Procurorului General, se atacă sentința civilă

nr. 103 din 11 februarie 2003 și a deciziei nr. 475/R din 7 mai 2003 a Curții

de Apel Oradea, întrucât măsura imputării este conformă cu art. 21 alin. (1)

din H.C.M. nr. 880/1965, cu legea nr. 49/92 și Legea nr. 120/1997.

1.1.

Procurorul General invocă legislația anterioară anului 1990 privind drepturile

bănești ale femeilor pentru îngrijirea copiilor, precum și norma din Decretul-lege

nr. 31/1990 care reglementa o nouă formă de concediu postnatal, pentru

îngrijirea copilului în vârstă de până la 1 an, perioada în care mamei i se

acorda o indemnizație de concediu egală cu 65% din salariul de bază, plătită

din fondul asigurărilor sociale, decret abrogat prin Legea nr. 120/1997.

Se

referă că, atât „indemnizația prev. de Decretul-lege nr. 31/1990, precum și cea

din art. 2 și art. 3 al Legii nr. 120/1997, reprezintă „indemnizații de

asigurări sociale” în înțelesul art. 21 din H.C.M. nr. 880/1965; adică pentru

interpretarea unor texte de lege din cele două legi ulterioare, din 1990 și,

respectiv, din 1997, se trimite la o hotărâre de guvern din 1965 (cu peste 30

de ani urmă).

1.2.

Se mai susține că aceste două legi au reglementat „un nou drept cuvenit

angajatelor în cadrul asigurărilor sociale de stat, având caracterul unor norme

speciale, care s-au întregit cu regulile de drept comun în materia ajutoarelor

materiale din asigurările sociale de stat, respectiv cele din H.C.M. nr.

880/1965, așa cum a fost modificată prin Legea nr. 49/1992”.

Deși

Legea nr. 120/1997 a „adus unele clarificări privind baza de calcul a

indemnizației, în sensul că s-a prevăzut că reprezintă 85% din salariul de bază

și celelalte venituri salariale, se susține, în continuare că, ea și-a păstrat

caracterul de lege specială ... astfel că prevederile sale speciale s-au

completat cu cele generale cuprinse în H.C.M. nr. 880/1965 în vigoare până la 1

aprilie 2001”. Adică, normele dintr-o lege ulterioară, din 1997, se completează,

cu cele dintr-o hotărâre de guvern, anterioară, în 1995, relevându-se,

totodată, repetat, că „art. 21 alin. (7) din H.C.M. nr. 889/1965 nu a fost

abrogat sau modificat, decât odată cu abrogarea integrală a acestui act

normativ prin Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii”.

1.3.

În al treilea rând se susține că recalcularea indemnizației pentru îngrijirea

copilului ar fi fost posibilă numai dacă Legea nr. 120/1997 ar fi prevăzut

expres această posibilitate sau alte acte normative speciale, cum ar fi O.G.

nr. 83/2000, astfel că majorarea acestor indemnizații, după intrarea în vigoare

a acestei ordonanțe, odată cu majorarea salariilor, nu are temei legal.

Examinarea legii aplicabile cauzei implică aspecte

privind ierarhia actelor normative, principiul constituțional al supremației

constituției și a legii, interpretarea raportului dintre lege și alte acte

normative, aplicarea legii speciale în raport cu norma generală, natura

dispozițiilor legale de ocrotire a mamei și copilului, în raport de obiectul și

scopul reglementării, dar și a unor aspecte privind raportul juridic de muncă

specific autorității judecătorești cu referire specială la titularul dreptului

de a institui răspunderea materială.

2.1.

Raportul

juridic dedus judecății

a) Litigiul de muncă salarial s-a născut din

executarea contractului de muncă dintre un grefier și Curtea de Apel Brașov,

sub imperiul Legii nr. 92/1992, republicată și al O.G. nr. 83/2000.

Dreptul la indemnizație s-a întemeiat pe disp. art. 2

din Legea nr. 120/1997, iar reclamanta a beneficiat de indemnizație începând cu

data de 15 septembrie 2000.

b) Decizia de imputare nr. 106 din 28 septembrie 2001

a fost emisă de președintele Curții de Apel Brașov, fără a se indica expres

temeiul legal care-i atribuie această prerogativă.

Într-adevăr, conform art. 140 alin. (1) din Legea nr.

92/1992 pentru organizarea judecătorească: „Personalul prevăzut în titlul de

față (Titlul VIII – „Personalul auxiliar de specialitate, economic,

administrativ și de serviciu”) se numește de către președintele Curții de

apel”, iar, dispozițiile precedente din art. 132-137 includ, între alte funcții

și pe grefieri (prevăzuți în anexa II-a a Legii nr. 50/1996).

Dispozițiile din art. 142 alin. (29 al aceleiași legi

(introduse prin O.U.G. nr. 179 din 11 noiembrie 1999, publicată în M. Of. nr.

559/1999) prevăd „ ... conducătorii instanțelor și parchetelor precum și cei ai

compartimentelor, au dreptul să aplice sancțiuni disciplinare, în condițiile

legii”.

Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească

nu conține norme speciale privind răspunderea materială și procedura de

instituire a acesteia, dar, conform art. 133 alin. (2) din lege (introdus prin

O.U.G. nr. 179/1999 aprobată prin Legea nr. 118/2001), numai președinții de

tribunale au calitatea de ordonatori de credite și de administratori ai

patrimoniului instanțelor de pe raza județului, inclusiv al curților de apel.

Așadar, instituirea răspunderii disciplinare este

atribuită conducătorilor de instanță, cu excepția desfacerii contractului de

muncă care aparține numai președintelui curții de apel, conform art. 140 alin. (1)

și art. 142 alin. (1)-(2) din Legea nr. 92/1992, modificată și completată prin

O.U.G. nr. 179/1999.

În ce privește, însă, instituirea răspunderii

materiale, în lipsa unor dispoziții exprese și speciale, sunt incidente cele

din art. 133 alin. (2) ale Legii nr. 92/1992 republicată, titularul dreptului

de a emite decizia de imputare fiind numai președintele tribunalului, în

calitatea sa de ordonator secundar de credite și de administrator al

patrimoniului, cel care decide plata drepturilor salariale și aprobă plata

altor drepturi prevăzute în legea specială menționată.

Drept urmare, prerogativa președintelui Curții de

apel de numire în funcția de grefier, ocupată de contestatoare, nu-i conferă

acestuia dreptul de a institui răspunderea materială, ci, numai competența

desfacerii contractului de muncă, ceea ce corespunde și principiului simetriei

juridice în cadrul raportului de muncă.

2.2. Legea aplicabilă dreptului la indemnizația

specială pentru îngrijirea copilului în vârstă de până la 2 ani.

a) Dreptul la această indemnizație specială este

reglementat prin legea nr. 120/1997, care prevede:

- „concediul plătit pentru îngrijirea copilului se

acordă, la cerere, în continuarea concediului pentru sarcină și lehuzie sau

oricând, până la împlinirea de către copil a vârstei de 2 ani (art. 2)”, fiind

- „ ... de o indemnizație reprezentând 85% din

salariul de bază și celelalte venituri salariale, respectiv din venitul de

asigurare”.

b) Textul stabilește natura dreptului și limitele de

exercitare, fixând nivelul indemnizației de 85% din „salariul de bază și

celelalte venituri salariale”, fără, însă, a da o altă definiție salariului de

bază sau a indica alte criterii ori elemente de recalculare.

c) Dispozițiile acestei legi nu conțin norme de

trimitere sau alte norme pe baza cărora să se emită acte normative de aplicare,

norme metodologice aprobate prin hotărâri de guvern sau prin ordine

ministeriale.

Dar, așa cum se relevă și în recursul în anulare, Legea

nr. 120/1997 nu trimite la H.C.M. nr. 880/1965, pentru a se putea conchide că

ea completează acest act normativ inferior și a considera, cum eronat se

susține, că indemnizația reglementată, ca un drept nou, prin art. 2 și art. 3

din lege, este aceeași ca și cea din art. 21 al H.C.M. nr. 880/1965.

Or, dispoziția din art. 21 alin. (7) din H.C.M. nr. 880/1965

nu se aplică decât în cazul „ajutoarelor recalculate pe baza salariilor

tarifare majorate”, în caz de incapacitate temporară de muncă.

d) Întreaga construcție din recursul în anulare se

axează pe faptul că posibilitatea de recalculare a indemnizației nu este expres

prevăzută în Legea nr. 120/1997 și nici în O.G. nr. 83/2000, iar, de pe altă

parte, recalcularea nu este posibilă decât în cazul prevăzut de art. 21 alin. (7)

al H.C.M. nr. 880/1965, la care se raportează toate celelalte considerente din

motivare.

Evident că nu poate primi o asemenea forță legală o

hotărâre de guvern adoptată în urmă cu peste 30 de ani, în baza și în

executarea unei alte legi speciale.

De aceea, ea nu poate constitui un criteriu de

referință ori un mod de interpretare a noii legi, încălcându-se principiul

ierarhiei legislative și al supremației legii.

e) Nu poate fi primit argumentul relativ la

inadmisibilitatea corelării acestei indemnizații cu baza sa de calcul, privită,

în dinamica majorărilor de salariu, pe durata concediului de îngrijire a

copilului în vârstă de până la 2 ani.

Într-adevăr grefiera pe durata acestui concediu nu-și

pierde calitatea de „personal al autorității judecătorești” care-i conferă

drepturile specifice, între care și pe cel stabilit prin art. 2 și art. 3 din Legea

nr. 120/1997 vizând „salariul de bază” la care se calculează indemnizația,

fixat conform art. 18 și urm. din Legea nr. 50/1996, completată prin O.U.G. nr.

83/2000, care include atât salariul propriu zis [art. 16 alin. (1)], cât și

celelalte drepturi (sporuri și indemnizații permanente).

f) Scopul și obiectul indemnizației privește

îngrijirea copilului, deci, are ca finalitate interesul mamei și ocrotirea

interesului superior al copilului în vârstă de până la 2 ani, astfel că nu i se

poate aplica normei incidente o interpretare restrictivă, contrară scopului

reglementării.

În timp ce personalul aflat în exercițiul funcției,

în mod efectiv, beneficiază de majorarea salariului de bază sau a indemnizației

lunare (care l-a înlocuit prin O.U.G. nr. 83/2000) nici o normă specială nu

interzice aplicarea dispoziției legale de majorare și personalului aflat în

funcție, dar, care se află, temporar, în concediul special pentru care are

dreptul la o indemnizație calculată la salariul său de bază, ceea ce ar fi și

contrar principiului echității.

Așadar, salariatul, din cei prevăzuți în O.U.G. nr.

83/2000, aflat în concediul pentru îngrijirea copilului beneficiază, ca și

celălalt personal, de majorarea salariului de bază ori a indemnizației lunare,

iar, la aceasta, se recalculează, în consecință, indemnizația specială cuvenită

pe perioada concediului, astfel încât, recursul în anulare va fi respins ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul în anulare

declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție împotriva deciziei nr. 475/R din 7 mai 2003 a Curții de

Apel Oradea și a sentinței nr.

103/C din 11 februarie 2003 a

Tribunalului Bihor.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 noiembrie

2004.