ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1298/2005

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 4

decembrie 2003, reclamanta C.Ș. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Casa de

Pensii a municipiului București, anularea hotărârii nr. 8149 din 26 septembrie

2003, emisă de pârâtă și constatarea calității sale de beneficiară a Legii nr. 189/2000.

În motivarea cererii, a arătat că

prin hotărârea contestată i-a fost respinsă cererea de acordare a drepturilor

prevăzute de Legea nr. 189/2000, cu motivarea că reclamanta nu a făcut dovada

persecuției, conform art. 4 din H.G. nr. 127/2002.

A mai arătat că a fost deportată în

Transnistria, în perioada 9 septembrie 1942 - 10 iunie 1944, din motive etnice,

rasiale, în timpul regimului Antonescu și că a făcut dovada în acest sens, prin

două declarații de martori autentificate.

Curtea de Apel București, secția de

contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 193 din 3 februarie 2004, a

admis acțiunea, a anulat actul administrativ atacat și a obligat pârâta să-i

recunoască reclamantei, drepturile prevăzute de Legea nr. 189/2000, în baza

hotărârii nr. 5212 din 12 iunie 2003, emisă de pârâtă.

Pentru a hotărî astfel, instanța a

reținut că pârâta a făcut dovada, potrivit legii, că a fost persecutată din

motive etnice, fiind deportată în Transnistria.

A mai reținut că o altă cerere a

reclamantei, înregistrată la 7 august 2002, cu nr. 7338, fusese admisă prin

hotărârea nr. 5212 din 12 iunie 2003, deci, cu privire la reclamantă, pârâta a

emis două hotărâri contradictorii, fără să revizuiască vreuna dintre acestea.

Împotriva sentinței a declarat

recurs, pârâta, întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 304 pct. 8 și

9 C. proc. civ.

În motivarea recursului a arătat că

prin hotărârea nr. 8149 din 26 septembrie 2003, cererea reclamantei a fost

respinsă, întrucât nu au fost îndeplinite condițiile art. 4 din H.G. nr. 127/2002.

A precizat că, ulterior, reclamanta s-a

adresat cu o nouă cerere, Comisiei de specialitate, însoțită de un set de acte,

prin care a făcut dovada persecuției, acordându-i-se prin hotărârea nr. 5212

din 12 iunie 2003, drepturile, cu data de întâi a lunii următoare depunerii acestei

cereri, potrivit art. 5 din Legea nr. 189/2000.

Examinând hotărârea atacată, în

raport cu criticile formulate, actele dosarului și normele legale incidente

cauzei, se constată că recursul este nefondat.

Potrivit art. 1 lit. a) din Legea

nr. 189/2000, beneficiază de prevederile O.G. nr. 105/1999, persoana, cetățean

român, care, în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie

1940, până la 6 martie 1945, a avut de suferit persecuții din motive etnice,

fiind deportată.

Dovada încadrării în situațiile

prevăzute de O.G. nr. 105/1999, aprobată și modificată prin Legea nr. 189/2000,

cu modificările ulterioare, se poate face, potrivit art. 4 din H.G. nr. 127/2002,

cu acte oficiale eliberate de organele competente sau, în lipsa actelor

oficiale, prin declarațiile cu martori.

Reclamanta a făcut dovada, în

condițiile legii, prin declarațiile autentificate ale martorelor G.M. și P.E.,

că a fost deportată, împreună cu acestea, în perioada 9 septembrie 1942 - 10

iunie 1944, din București, în Transnistria, împrejurare, de altfel, confirmată

ulterior de pârâtă, prin emiterea deciziei nr. 5212 din 12 iunie 2003, fără,

însă, a-și revoca decizia inițială de respingere a cererii reclamantei.

Prin urmare, pentru considerentele

arătate, se constată că hotărârea primei instanțe este legală și temeinică, iar

recursul fiind nefondat, urmează a fi respins ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta

Casa de Pensii a municipiului București împotriva sentinței civile nr. 193 din

31 martie 2004, a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ,

ca nefondat.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 1 martie 2005.