ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 519/2005

Asupra recursurilor penale de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 120 din 26 februarie 2004, pronunțată de Tribunalul Galați în dosarul nr. 1647/P/2003 s-a dispus condamnarea inculpatului R.M. la o pedeapsă de un an și 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie prevăzute de art. 211 alin. (1) și (2) lit. d) C. pen., cu aplicarea art. 13 C. pen., art. 74 lit. a) și c) C. pen. și art. 76 lit. b) C. pen.(fapta din 4 decembrie 2000). În baza dispozițiilor art. 71 C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 C. pen., pe durata executării pedepsei închisorii. S-a constatat acoperit prin restituire, prejudiciul cauzat părții vătămate SC V. SRL Berești Galați, constând într-un sac cu grâu în valoare de 180.000 lei.

Au fost respinse ca nefondate pretențiile civile în sumă de 60.000.000 lei, reprezentând contravaloarea a 20 tone de grâu formulate de partea vătămată SC V. SRL Berești Galați. Au fost respinse ca nefondate pretențiile civile în sumă de 6.000.000 lei formulate de partea vătămată C.D. În baza dispozițiilor art. 191 alin. (1) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul R.M. la plata sumei de 1.000.000 cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că în noaptea de 4 decembrie 2000 inculpatul R.M. s-a deplasat cu căruța tractată de un cal la sediul SC V. SRL Berești Galați. Inculpatul a desfăcut gardul din sârmă ce împrejmuia societatea și a pătruns în curtea acesteia.

Inculpatul a intrat în magazia unde era depozitat grâul, a luat un sac cu grâu și l-a transportat în căruță. În acest timp inculpatul a fost surprins de partea vătămată C.D., administratorul SC V. SRL Berești Galați. În această situație, pentru a-și asigura scăparea, inculpatul a lovit-o pe partea vătămată cu o șipcă de lemn în cap și apoi cu pumnii în zona feței, după care s-a urcat în căruță și a părăsit locul faptei. Partea vătămată s-a urcat în autoturism și l-a urmărit pe inculpat, iar după ce a parcurs aproximativ 300-400 m l-a ajuns, reușind să îl rețină. Cu această ocazie, partea vătămată a constatat că în căruța inculpatului se afla un sac cu grâu. În timp ce partea vătămată încerca să-l imobilizeze pe inculpat, martorul C.G.

a ieșit din locuința sa, să vadă ce se întâmplă, întrucât auzise gălăgie. Partea vătămată i-a solicitat inculpatului să îl însoțească la postul de poliție, rugându-l pe martorul C.G. să păzească căruța inculpatului și autoturismul său. Martorul a fost de acord însă, întrucât îi era teamă să rămână singur, l-a chemat și pe martorul A.F. Ulterior, partea vătămată și inculpatul au revenit însoțiți de un lucrător de poliție și de martorul R.V. Lucrătorul de poliție i-a solicitat inculpatului să înhame calul pentru a se deplasa la sediul SC V. SRL, însă inculpatul nu a dat curs solicitării acestuia. Cu ocazia cercetării efectuate la fața locului s-au descoperit 9 saci cu grâu așezați lângă gardul societății, în zona unde gardul a fost rupt, precum și urme de roți de cauciuc care proveneau de la căruța inculpatului și de la autoturismul părții vătămate.

Din certificatul medico-legal de la dosarul de urmărire penală, rezultă că partea vătămată a suferit leziuni de violență produse prin lovire cu corpuri dure, vindecabile în 6-7 zile de îngrijiri medicale. Cu ocazia audierii sale, inculpatul nu a recunoscut fapta săvârșită, precizând că nu a lovit-o pe partea vătămată și nici nu a tâlhărit-o. Prima instanță a reținut că susținerile inculpatului privind nevinovăția sa nu se confirmă și nici nu se coroborează cu probele administrate în cauză. Astfel, martorii C.G. și A.F. au declarat că în momentul în care s-au apropiat de locul unde se aflau inculpatul și partea vătămată, au observat în căruța inculpatului un sac cu grâu, iar pe partea vătămată prezentând urme de lovituri la ochi.

Susținerile celor doi martori se coroborează cu declarațiile părții vătămate și cu constatările din certificatul medico-legal nr. 2718 din 18 decembrie 2000, toate aceste probatorii demonstrând vinovăția inculpatului în comiterea faptei. Împotriva acestei sentințe, în termen legal au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Galați, inculpatul R.M. și partea vătămată C.D., în calitate de reprezentant al SC V. SRL Berești Galați. În apelul formulat, parchetul a arătat că inculpatul a sustras în realitate 10 saci cu grâu și nu unul, așa cum a reținut instanța de fond, situație în care nu trebuiau recunoscute circumstanțe atenuante în favoarea acestuia, iar pedeapsa aplicată nu trebuia să fie coborâtă sub minimul special prevăzut de lege pentru infracțiunea săvârșită.

În apelul său, inculpatul R.M. a criticat soluția instanței de fond pentru nelegalitate și netemeinicie, arătând că nu se face vinovat de săvârșirea faptei reținute în sarcina sa, astfel că a cerut achitarea, în baza prevederilor art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen. Partea vătămată C.D., a solicitat majorarea pedepsei aplicate inculpatului și, corespunzător, majorarea despăgubirilor civile, arătând că, în mod repetat, acesta ar fi sustras aproximativ 20 tone de grâu. Prin decizia penală nr. 370 din 21 iunie 2004, pronunțată de Curtea de Apel Galați, în dosarul nr. 912/2004 au fost respinse ca nefondate apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Galați, de inculpatul R.M.

și de partea vătămată C.D. Au fost obligați apelantul-inculpat R.M. și apelanta-parte vătămată C.D. la plata sumelor de câte 800.000 lei fiecare cu titlul de cheltuieli judiciare către stat în apel. Pentru a pronunța această deciziei Curtea de Apel Galați a reținut următoarele: Apelul părții vătămate, deși admisibil în principiu, potrivit modificărilor aduse art. 362 lit. c) C. proc. pen., prin decizia penală nr. 100 din 9 martie 2004 a Curții Constituționale, este nefondat, deoarece în cauză nu există probe care să dovedească că inculpatul R.M. ar fi sustras, în mod repetat, cantitatea de 20 tone de grâu. Apelul inculpatul R.M. este nefondat, din coroborarea declarațiilor părții vătămate, ale martorilor C.G., A.F.

și R.V., cu procesele verbale de constatare și de cântărire, precum și cu certificatul medico-legal al părții vătămate rezultând în mod clar vinovăția inculpatului în săvârșirea faptei reținute în sarcina sa. Apelul Parchetului de pe lângă Tribunalul Galați a fost apreciat ca fiind nefondat, deoarece din probele administrate în cauză, în special procesul verbal de constatare, nu rezultă că inculpatul ar fi sustras cei 9 saci cu grâu găsiți în apropierea locului faptei, moment în care s-ar fi produs împosedarea ori că aceștia ar fi fost sustrași de alte persoane. Împotriva acestei decizii în termen legal, au declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Galați și inculpatul R.M. Parchetul a invocat cazul de casare prevăzut de art. 385 9 alin. (1) pct. 17 1 teza II C. proc.

pen., învederând faptul că, în mod nelegal și netemeinic, i-au fost recunoscute inculpatului R.M. circumstanțe atenuante personale, cu consecința reducerii cuantumului pedepsei sub limita minimă prevăzută de textul sancționator. Inculpatul R.M. a invocat cazurile de casare prevăzute de art. 385 9 alin. (1) pct. 18 și pct. 14 teza I C. proc. pen., solicitând, în principal, achitarea sa, în temeiul prevederilor art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen., iar în subsidiar, reindividualizarea pedepsei, în sensul reducerii cuantumului acesteia, în raport de datele ce caracterizează persoana sa. Înalta Curte, examinând motivele de recurs invocate cât și din oficiu ambele hotărâri conform prevederilor art. 385 9 alin. (3) C. proc.

pen., combinate cu art. 385 6 alin. (1) și art. 385 7 alin. (1) C. proc. pen., constată că prima instanță a reținut, în mod corect situația de fapt și a stabilit vinovăția inculpatului, pe baza unei juste aprecieri a probelor administrate în cauză, dând faptei comise de acesta încadrarea juridică corespunzătoare. De asemenea, instanța de fond a efectuat o justă individualizare a pedepsei aplicate inculpatului, atât sub aspectul naturii și al cuantumului acesteia, cât și ca modalitate de executare, fiind respectate criteriile generale prevăzute de art. 72 C. pen. Înalta Curte, constată că invocarea nevinovăției de către inculpatul R.M. contrazice nesusținut probatoriile administrate în cauză.

Simpla afirmație a unei stări de fapt, fără coroborarea acesteia cu alte mijloace de probă, nu poate fi acceptată ca adevăr, iar modalitatea de apărare utilizată de inculpat, respectiv negarea realității evidente nu poate influența convingerea bazată pe probe irefutabile. Recurentul inculpat nu a indicat ce elemente de fapt ar putea forma convingerea instanței că s-ar impune achitarea sa, iar, din oficiu, nu se constată elemente probatorii care să susțină poziția acestuia. Dimpotrivă, din actele dosarului rezultă că, fiind surprins de partea vătămată C.D., după ce furase un sac cu grâu, inculpatul R.M., pentru a-și asigura scăparea, i-a aplicat acesteia mai multe lovituri cu pumnii și cu o bucată de lemn în zona feței.

Susținerile constante ale părții vătămate sub acest aspect se coroborează cu declarațiile martorilor C.G. și A.F. (care au precizat că au văzut în căruța inculpatului un sac cu grâu, iar pe partea vătămată prezentând urme de lovituri la ochi) și cu constatările din certificatul medico-legal nr. 2718 din 18 decembrie 2000. În ce privește cererea recurentului inculpat R.M. de reducere a cuantumului pedepsei aplicate, Înalta Curte constată că este nefondată. Astfel, prima instanță s-a orientat la un cuantum al pedepsei care să aibă drept consecință recuperarea inculpatului. Ceea ce contează, în esență, este ca pedeapsa aplicată să aibă acea forță care să-i arate inculpatului că a greșit, să-l determine la reflecție și să stimuleze la el dorința ca pe viitor să aibă o conduită corectă.

Pedeapsa nu trebuie să fie percepută de inculpat ca o răzbunare din partea societății pentru că a greșit, ci ea trebuie să trezească rezonanțe în plan psihologic și să conducă în final la redarea lui societății. Pentru ca pedeapsa să contribuie la îndreptarea inculpatului, ea trebuie să fie bine gândită, ceea ce presupune aplicarea unei pedepse juste, singura susceptibilă să-l determine să regrete fapta și să-și propună să nu mai repete infracțiunea. Pedeapsa poate fi corectivă numai dacă este retributivă, dacă ține seama de latura morală a omului, de capacitatea sa de a-și analiza faptele și de a se hotărî pentru o conduită compatibilă cu interesele societății. Revenind la speță, a proceda în sensul reducerii pedepsei, așa cum a solicitat inculpatul R.M., ar însemna ca pedeapsa să nu-și mai atingă finalitatea înscrisă în art. 52 C. pen., anume cea a prevenției generale și speciale, ceea ce evident nu este în spiritul legii.

Inculpatul a fost trimis în judecată pentru săvârșirea unei infracțiuni deosebit de grave ce vizează simultan atât integritatea fizică și viața persoanei, cât și bunurile acesteia. Folosirea violenței în scopul însușirii sau păstrării unor bunuri conferă faptelor un grad deosebit de ridicat de periculozitate socială, atât prin urmările directe, păgubitoare și traumatizante asupra victimei, cât și prin sentimentul de insecuritate difuzat în masa cetățenilor. Infracțiunea de tâlhărie prezintă un grad ridicat de pericol social, reflectat chiar și prin limitele pedepsei stabilite de legiuitor. În atari condiții, a reduce pedeapsa pentru autorul unei asemenea infracțiuni, cu impact social deosebit, ar echivala cu încurajarea tacită a lui și a altora la săvârșirea unor fapte similare și la scăderea încrederii populației în capacitatea de ripostă a justiției.

Cu privire la cererea parchetului de înlăturare a circumstanței atenuante, prevăzută de art. 74 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., recunoscută în favoarea inculpatului R.M., cu consecința majorării cuantumului pedepsei, Înalta Curte constată că este nefondată. Operațiunea de individualizare a pedepsei este atributul exclusiv al judecătorului care, percepând prin propriile simțuri atitudinea făptuitorului față de infracțiunea săvârșită și de consecințele acesteia, este în măsură să aprecieze întinderea ripostei societății. A aplica mecanic elementele de fapt și de drept reținute prin actul de inculpare ar însemna golirea de conținut a activității de cercetare judecătorească, transformând magistratul într-un executant.

Ori, potrivit Constituției și legislației penale, rolul instanțelor judecătorești este cu totul altul și anume cel de a decide, în spiritul și litera legii, dacă există ori nu vinovăție, gradul de pericol social al faptei și necesitatea unui proces reeducațional mai lung sau mai scurt, pentru resocializarea infractorului. Cum, în speță, atât în fond, cât și în apel, instanțele au apreciat că se impune recunoașterea de circumstanțe atenuante personale în favoarea inculpatului R.M., în baza materialului probator rezultat din cercetarea judecătorească, criticile aduse în mod subiectiv hotărârilor nu pot fi primite. Față de cele menționate mai sus, Înalta Curte, în conformitate cu prevederile art. 385 15 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc.

pen., va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Galați și de inculpatul R.M., împotriva deciziei penale nr. 370/ A din 21 iunie 2004 a Curții de Apel Galați. Potrivit art. 192 alin. (2) C. proc. pen., va obliga pe recurentul inculpat la plata sumei de 1.200.000 lei, cu titlul de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Galați și inculpatul R.M. , împotriva deciziei penale nr. 370/ A din 21 iunie 2004 a Curții de Apel Galați. o bliga pe recurentul inculpat la plata sumei de 1.200.000 lei cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 24 ianuarie 2005.