ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4532/2004

Asupra recursului penal de față;

Examinând actele și lucrările

dosarului, constată următoarele:

Prin încheierea din 2 septembrie

2004, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, în dosarul nr. 5857/2004 s-a

dispus, printre altele, menținerea stării de arest a inculpaților C.I.V. și

S.O.M., în temeiul prevederilor art. 300

2

C. proc. pen., combinat cu

art. 160

b

alin. (1) și (3) C. proc. pen.

Pentru a pronunța această hotărâre,

Curtea de Apel Alba Iulia a reținut că, verificând legalitatea arestării

preventive a inculpaților, s-a constatat că temeiurile care au stat la baza

luării acestei măsuri subzistă, impunând în continuare privarea de libertate a

acestora.

Împotriva încheierii din 2

septembrie 2004, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia au declarat recurs, în

termen legal, inculpații C.I.V. și S.O.M. care, prin apărătorul desemnat din

oficiu au solicitat admiterea acestuia, casarea încheierii atacate și revocarea

măsurii arestării preventive.

Înalta Curte, examinând motivele de

recurs invocate, cât și din oficiu cauza, potrivit art. 385

9

alin.

(3) C. proc. pen., combinat cu art. 385

6

și art. 385

7

alin. (1) C. proc. pen., constată că recursurile declarate de inculpați sunt

nefondate pentru următoarele considerente:

Prin sentința penală nr. 203 din 14

iulie 2004, pronunțată de Tribunalul Hunedoara, în dosarul nr. 5031/2004 au

fost condamnați:

- inculpatul C.I.V. la o pedeapsă de

8 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie, prevăzută de art.

211 alin. (2) lit. b) și c) și alin. (2

1

) lit. a) C. pen., cu

aplicarea art. 37 lit. a) și b) C. pen. Totodată, s-a menținut beneficiul

liberării condiționate din pedeapsa de 3 ani și 6 luni închisoare, aplicată

inculpatului prin sentința penală nr. 1915/2001 a Judecătoriei Deva (rămasă

definitivă prin decizia penală nr. 203/2002 a Curții de Apel Alba Iulia), din

care s-a constatat că a rămas neexecutat un rest de pedeapsă de 355 zile;

- inculpata S.O.M. la o pedeapsă de

7 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie, prevăzută de art.

211 alin. (2) lit. b) și c) și alin. (2

1

) lit. a) C. pen.

S-a reținut că, în noaptea de 25

februarie 2004, inculpații C.I.V. și S.O.M. prin violență, au deposedat-o pe

partea vătămată D.I. de suma de 3 milioane lei și de bunuri în valoare de

600.000 lei, pe care acesta le avea asupra sa. Fapta, s-a petrecut în zona

stadionului de pe str. Victoriei din orașul Simeria.

În urma agresiunii, partea vătămată

a suferit leziuni pentru a căror vindecare a necesitat 24-25 zile de îngrijiri

medicale.

Împotriva hotărârii primei instanțe,

au declarat apel inculpații C.I.V. și S.O.M., apel care formează obiectul

dosarului nr. 5857/2004 al Curții de Apel Alba Iulia.

La termenul din 2 septembrie 2004

fixat pentru judecarea apelului, instanța de control judiciar, respectiv,

Curtea de Apel Alba Iulia, verificând legalitatea și temeinicia arestării

preventive, a menținut starea de arest a inculpaților, pronunțând încheierea

atacată cu recurs în prezenta cauză.

Cu privire la această dispoziție a

instanței, Înalta Curte constată următoarele:

Este adevărat că, potrivit art. 5

din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale

și art. 23 alin. (1) din Constituția României, nimeni nu poate fi privat de

libertate.

În aceleași texte însă sunt înscrise

totodată și excepții de la regula generală mai sus-menționată.

Astfel, în art. 5 paragraful 1 lit.

c) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților

fundamentale, ratificată de România, prin Legea nr. 30/1994 se prevede că se

exceptează de la dreptul de a nu putea fi lipsit de libertate și cel care a

fost arestat sau reținut în vederea aducerii sale în fața autorității judiciare

competente sau când există motive verosimile de a bănui că a săvârșit o

infracțiune ori când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l

împiedica să săvârșească o infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia”.

Pe de altă parte, art. 20 din

Constituția României prevede că „dispozițiile constituționale vor fi

interpretate și aplicate în concordanță cu D.U.D.O., cu pactele și cu celelalte

tratate la care România este parte”, iar „dacă există neconcordanțe între

pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care

România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările

internaționale.

Rezultă așadar că reglementările

cuprinse în art. 5 paragraful 3 din Convenție sunt obligatorii făcând parte din

ordinea de drept internă.

În raport de reglementările

internaționale menționate, cu referire expresă la excepția reprezentată de

arestarea preventivă s-a stipulat, printre altele, că privarea de libertate

trebuie să se realizeze numai în formele legale și după procedura prevăzută în

legislația fiecărui stat, conform Convenției, respectiv cu respectarea

procedurii prevăzute de legea procesual penală, prin raportare și la

dispozițiile constituționale.

Rezultă așadar că, dispunerea

măsurii arestării preventive și menținerea acesteia trebuie să se facă cu

respectarea dispozițiilor generale înscrise în legea procesual penală, fiind

subordonate dovedirii interesului superior pe care îl deservesc.

Potrivit art. 160

b

alin.

(1) C. proc. pen., instanța de judecată, în exercitarea atribuțiilor de control

judiciar, este obligată să verifice periodic legalitatea și temeinicia

arestării preventive.

Conform alin. (3) al aceluiași

articol, „când instanța constată că temeiurile care au determinat arestarea

impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care

justifică privarea de libertate, dispune, prin încheiere motivată, menținerea

arestării preventive”.

În cauză, așa cum rezultă din

încheierea atacată, instanța de apel a procedat la efectuarea verificărilor

dispuse de legea procesual penală și a constatat că temeiurile de fapt și de

drept [(art. 148 alin. (1) lit. f) și h) C. proc. pen.)] care au stat la baza

luării măsurii arestării preventive subzistă, impun în continuare privarea de

libertate a inculpaților.

Înalta Curte apreciază că, în raport

de modul de concepere a activității infracționale, de împrejurările comiterii

faptei (profitând de starea de întuneric), de importanța relațiilor sociale

încălcate de inculpați prin săvârșirea unei infracțiuni deosebit de grave, ce

vizează simultan atât integritatea fizică a persoanei, cât și bunurile

acesteia, de urmările directe păgubitoare și traumatizante asupra părții

vătămate, de circumstanțele personale ale inculpaților (inculpatul C.I.V. în raport

de două condamnări anterioare la pedepse de un an și respectiv 3 ani și 6 luni

închisoare, aplicate pentru săvârșirea unor infracțiuni de furt calificat), dar

și de conduita inculpaților, care au avut o poziție procesuală nesinceră, în

pofida probelor administrate, lăsarea în libertate a acestora, prezintă pericol

concret pentru ordinea publică, prin crearea unui sentiment de insecuritate și

neîncredere în buna desfășurare a justiției.

Pe de altă parte, asemenea fapte

neurmate de o ripostă fermă a societății ar întreține climatul infracțional și

ar crea făptuitorilor impresia că pot persista în sfidarea legii.

Faptul că a fost pronunțată o

hotărâre de condamnare în cauză nu alterează prezumția de nevinovăție,

limitarea libertății persoanei încadrându-se în dispozițiile legii.

Toate aceste aspecte justifică

dispoziția instanței de apel, în sensul menținerii arestării preventive, astfel

că, Înalta Curte, în conformitate cu prevederile art. 385

15

alin.

(1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondate, recursurile

declarate de inculpații C.I.V. și S.O.M.

În baza art. 192 alin. (2) C. proc.

pen., inculpații recurenți, vor fi obligați la plata cheltuielilor judiciare

către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile

declarate de inculpații C.I.V. și S.O.M. împotriva încheierii din 2 septembrie

2004, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, în dosarul nr. 5857/2004.

Obligă pe recurenții inculpați la

plata sumei de câte 800.000 lei, fiecare, cu titlu de cheltuieli judiciare

către stat din care, sumele de câte 200.000 lei, reprezentând onorariul pentru

apărarea din oficiu, se vor avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi

14 septembrie 2004.