ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6749/2004

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin cererea înregistrată la 10

decembrie 2001 la Tribunalul Târgu-Mureș, S.L. și M.I.E.E., domiciliați în

Statul Israel, reprezentați prin mandatar G.I., au contestat decizia nr. 13 din

5 noiembrie 2001 emisă de R.A.G.C.L. Reghin, județul Mureș, în conformitate cu

dispozițiile Legii nr. 10/2001, solicitând ca în contradictoriu cu aceasta în

calitate de deținător și cu Prefectura județului Mureș și Primăria municipiului

Reghin, să se dispună restituirea în natură a trei apartamente proprietatea

lor, care au fost trecute abuziv în proprietatea statului.

Totodată s-au cerut măsuri

reparatorii în echivalent pentru o grădină în suprafață de 4088 mp și anexe

gospodărești expropriate fără plata despăgubirilor.

În subsidiar, s-a cerut obligarea

pârâtelor la acordarea unor despăgubiri bănești în sumă de 2.500.000.000 lei,

pentru toate bunurile menționate.

Prin completarea ulterioară a

acțiunii introductive, contestatorii au mai solicitat în contradictoriu cu

pârâții S.A., S.M., ș.a., constatarea nulității absolute a contractelor de

vânzare-cumpărare autentificate sub nr. 85/1997, 768/2001 și 662/2001

intervenite între cei menționați în calitate de chiriași și R.A.G.C.L. Reghin

în temeiul Legii nr. 112/1995.

Contestatorii au susținut în esență

că refuzul restituirii în natură a celor trei apartamente trecute în

proprietatea statului în temeiul Decretului nr. 223/1974 și a acordării de

despăgubiri pentru imobilul expropriat în conformitate cu Decretul nr. 189/1977,

este nejustificat întrucât contrar celor reținute prin decizia emisă de

deținător, nu au primit despăgubiri la data și ca urmare a trecerii bunurilor

în proprietatea statului.

Totodată s-a susținut că vânzarea

apartamentelor în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 112/1995 s-a făcut cu

rea credință și parțial cu încălcarea unor dispoziții legale imperative din

actul normativ mai sus menționat și după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Soluționând cauza în primă instanță prin sentința civilă nr. 385 din 6

septembrie 2002, Tribunalul Mureș a respins ca nefondate capetele de cerere

privind constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare și de

restituire a imobilelor în deplină proprietate și posesiune și ca prematur

formulate cele referitoare la plata despăgubirilor bănești în sumă de

2.500.000.000 lei.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

fond a socotit mai întâi că reclamanții-contestatori nu au făcut dovada relei

credințe a dobânditorilor la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare și

totodată că vânzările întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 112/1995 nu ar fi

fost sistate nici expres, nici implicit prin Legea nr. 10/2001, așa încât

obținerea măsurilor reparatorii la care sunt îndreptățiți foștii proprietari nu

ar mai fi posibilă prin restituirea în natură a apartamentelor.

Cât privește obligarea pârâților în

condițiile Legii nr. 10/2001 la plata despăgubirilor bănești, prima instanță a

considerat că cererea ar fi prematură întrucât nu ar fi fost mai întâi

îndeplinită procedura administrativă prevăzută de lege în sensul stabilirii și

estimării despăgubirilor, care ar putea fi ulterior contestate.

Hotărârea instanței de fond a fost

confirmată prin decizia civilă nr. 22 A din 11 martie 2003, prin care Curtea de

Apel Târgu-Mureș a respins ca nefondat apelul declarat de

reclamanții-contestatori.

Împotriva hotărârii menționate au

declarat recurs în termenul și cu respectarea cerințelor prevăzute de lege,

reclamanții S.L.M. și M.I.E.E. care invocând aplicarea greșită a legii și

nemotivarea integrală a hotărârilor, au susținut că instanțele au interpretat

greșit dispozițiile art. 52 din Legea nr. 10/2001 privind menținerea în vigoare

a art. 9 din Legea nr. 112/1995, au nesocotit dispozițiile art. 43 din Legea

nr. 10/2001 privind suspendarea vânzărilor până la soluționarea cererilor de

restituire în natură ale foștilor proprietari, au reținut în contradicție cu

cerințele legale și probele cauzei că pârâții chiriași îndeplineau condițiile

Legii nr. 112/1995 pentru cumpărarea locuințelor în raport de data dobândirii

calității de chiriași și în fine că nu au fost examinate cauza ilicită și

imorală, precum și reaua credință a părților ca și motive de nulitate a

vânzărilor.

S-au mai invocat reținerea greșită a

împrejurării că reclamanții ar fi beneficiat de despăgubiri pentru imobilele în

litigiu, cât și neexaminarea contradicțiilor dintre mențiunile de carte

funciară și elementele de identificare ale apartamentelor, așa cum au fost

consemnate în actele de vânzare-cumpărare, precum și faptul că cel de al

treilea apartament a fost în realitate demolat.

Recursul se dovedește fondat.

Pentru a respinge cererea

reclamanților privind nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate

între R.A.G.C.L. ca deținător și chiriași la 16 mai 2001 și 12 iunie 2001 prin

perspectiva relei credințe și a nerespectării dispozițiilor legal aplicabile,

atât instanța de fond cât și cea de apel au considerat deopotrivă că intrarea

în vigoare a Legii nr. 10/2001 nu constituia un impediment legal pentru

vânzarea în continuare a locuințelor în baza și cu respectarea dispozițiilor

Legii nr. 112/1995, câtă vreme aceasta din urmă nu a fost abrogată.

Concluzia contravine însă vădit

dispozițiilor art. 20, art. 43 și art. 46 din Legea nr. 10/2001 după cum

urmează.

Potrivit art. 20 alin. (1) din Legea

nr. 10/2001 imobilele, terenuri și construcții care intra în domeniul de

aplicare al acestui act normativ, care sunt deținute la data intrării în

vigoare de regii autonome, societăți sau companii naționale, societăți

comerciale, cooperatiste sau de orice alte persoane juridice, se restituie

persoanei îndreptățite în natură.

Aplicarea dispoziției menționate

care constituie regula și totodată esența și scopul Legii nr. 10/2001, implică,

cum de altfel se statuează explicit prin H.G. nr. 498 din 14 mai 2003,

indisponibilizarea imobilelor restituibile și suspendarea oricăror alte

proceduri legale de înstrăinare către alte persoane, altele decât cele

îndreptățite în temeiul legii speciale părților proprietare, cu începere de la

data intrării sale în vigoare, până la soluționarea notificării.

În același timp art. 43 alin. (1) și

alin. (3) din Lege, dispune clar că numai imobilele care nu se restituie

persoanelor îndreptățite potrivit procedurilor prevăzute la capitolul III rămân

în administrarea deținătorilor actuali și pot fi înstrăinate (în cazul

locuințelor) în conformitate cu legislația în vigoare (respectiv a

dispozițiilor Legii nr. 112/1995), chiriașii având drept de preemțiune.

Pentru a se garanta totodată

aplicarea cu precădere și unitară a dispozițiilor Legii nr. 10/2001 prin

aceeași hotărâre s-a statuat că aplicarea prevederilor alin. (2) și (3) ale

art. 43 se face numai după soluționarea definitivă a procedurilor

administrative și jurisdicționale generate de notificarea persoanelor

îndreptățite.

În cauză, notificarea deținătorilor

a fost făcută în cadrul termenului prevăzut de lege și anume la 6 august 2001.

Înstrăinarea apartamentelor către

chiriașii pârâți T. și H. a avut loc însă la 16 mai 2001 și 12 iunie 2001, cu

mult înainte de expirarea termenelor legale de notificare. Împrejurarea este de

natură să pună în discuție pe lângă nerespectarea impedimentelor legale

discutate, buna credință a părților din contractele de vânzare-cumpărare,

deopotrivă a deținătorului vânzător și a chiriașilor cumpărători și eventuala

lor conivență în acest sens.

Instanțele au nesocotit în același

timp dispozițiile art. 46 din Legea nr. 10/2001 potrivit cărora actele juridice

de înstrăinare având ca obiect imobilele care cad sub incidența legii, sunt

valabile numai dacă au fost încheiate cu respectarea legilor în vigoare la data

înstrăinării.

S-a susținut constant că pârâții T.A.,

T.M., H.M. și H.V. nu aveau vocație la cumpărare în condițiile Legii nr. 112/1995,

pentru că au dobândit calitatea de chiriași în anul 1999, împrejurare

confirmată formal prin mențiunile referitoare la numărul și data contractelor

de închiriere, în cuprinsul contractelor de vânzare.

Din acest punct de vedere,

constatarea instanței de apel privind valabilitatea deplină a contractelor de

vânzare-cumpărare, fără verificarea pe bază de probe a conformității lor cu

dispozițiile Legii nr. 112/1995 este lipsită de temei legal.

Cum în soluționarea litigiului

legalitatea sau nu a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate după intrarea

în vigoare a Legii nr. 10/2001 prin prisma impedimentelor legale expuse, dar și

a bunei credințe a părților, au precădere, fiind determinantă în soluționarea

cererii persoanelor îndreptățite privind restituirea în natură a celor două

apartamente, în temeiul art. 313 C. proc. civ. se va dispune casarea deciziei

atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.

Instanța de rejudecare va trebui în

raport de cele ce se vor constata, să lămurească și neconcordanțele invocate cu

privire la identificarea apartamentelor ivite ca urmare a demolării și

modificărilor aduse imobilului, precum și a evidențierii diferite în C.F.

Întrucât din lipsa considerentelor

și motivul de casare vizând lipsa de temei legal a hotărârii ca urmare a

neexaminării valabilității tuturor celor trei contracte (implicit cel din 1996)

de vânzare-cumpărare prin prisma cauzei ilicite se dovedește justificat,

instanța de apel va trebui să analizeze în concret poziția subiectivă a

părților față de actele juridice încheiate, simpla afirmație în sensul

nerăsturnării prezumției de bună credință a cumpărătorilor, nefiind singura

suficientă pentru a da sens validității de drept, în dauna adevărului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de reclamanții S.L.M.

și M.I.E.E. împotriva deciziei nr. 22 A din 11 martie 2003 a Curții de Apel Târgu-Mureș,

secția civilă, pe care o casează și trimite cauza aceleiași instanțe pentru

rejudecarea apelului.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 decembrie

2004.