ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6615/2004

Asupra recursului civil de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele : Prin sentința civilă nr. 301 din 25 septembrie 2001 a Tribunalului Alba, secția civilă, investit prin declinare de competență prin sentința civilă nr. 130 din 16 februarie 2001 a Judecătoriei Sebeș a fost admisă în parte acțiunea formulată de D.A.R. și H.C., decedat pe parcursul procesului, ce a fost continuat de moștenitorii legali ai acestuia I.H.C. jr. și I.H.M. și de intervenienta în interes propriu V.V.D. S-a constatat că imobilul înscris inițial în C.F. 5435 Sebeș a fost trecut în proprietatea statului în mod abuziv și fără titlu. S-a dispus apoi restabilirea situației anterioare de carte funciară prin radierea dreptului de proprietate al Statului Român și reînscrierea celor două proprietare S.W.

și S.D. în părți egale în C.F. 6816 Sebeș asupra terenului în suprafață totală de 4777 mp de sub A+6–13 și asupra construcției de sub A+6, în care în prezent funcționează Policlinica Sebeș. A fost respinsă acțiunea civilă formulată împotriva Ministerului Finanțelor prin D.G.F.P.C.F.S. Alba. Apelul declarat de reclamanți și intervenientă împotriva acestei hotărâri a fost admis prin decizia nr. 19 din 11 februarie 2002 a Curții de Apel Alba Iulia, secția civilă, prin care a fost schimbată sentința numai în ce privește acțiunea civilă a reclamanților în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor, precum și cererea de intervenție, fiind obligat pârâtul să plătească celorlalte părți suma de 96.566.000 lei, cu titlu de despăgubiri, reprezentând contravaloarea imobilului în suprafață de 911 mp, având nr. top 1804/5/3/1 din C.F.

inițial 5435 Sebeș, cu dezmembrămintele ulterioare. Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței. A fost respins ca nefondat apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Consiliul Local al Municipiului Sebeș, împotriva aceleiași hotărâri. S-a dispus și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată în apel, în valoare de 56 milioane lei. Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a avut în vedere în esență principiul reparării integrale a prejudiciului, prin înlăturarea tuturor consecințelor dăunătoare produse, în scopul repunerii celui vătămat în situația anterioară. Întrucât în speță imobilele revendicate au fost restituite numai în parte, și anume pentru terenul pe care este amplasată Policlinica Sebeș, pentru suprafața de teren de 911 mp, pe care sunt edificate construcții noi, care aparțin altor persoane, ce nu sunt părți în acest proces s-a dispus în apel obligarea Statului prin reprezentant legal, la despăgubiri.

Soluția instanței de fond, cu privire la restituirea în natură a părții din imobil la care s-a făcut referire, a fost menținută, avându-se în vedere că preluarea imobilului a fost făcută fără titlu valabil, caz în care potrivit art.16 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, acestea trebuiesc restituite în natură, deci nu se aplică art. 16 alin. (1) din lege. Deși se face referire la acest text, în cuprinsul hotărârii se reține că acțiunea fiind promovată înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, a fost soluționată corect pe calea dreptului comun și nu s-a solicitat suspendarea judecății conform art. 47 din Legea nr. 10/2001. Împotriva acestei decizii a declarat recurs Ministerul Finanțelor Publice, ce vizează numai cuantumul cheltuielilor de judecată la care a fost obligat, considerate exagerate față de valoarea acțiunii în despăgubire admisă.

De asemenea a declarat recurs împotriva deciziei menționate și Consiliul Local al Municipiului Sebeș, prin care susține că imobilul a fost preluat cu titlu, prin aplicarea Decretului nr. 92/1950, în situația în care nu sunt exceptate de la naționalizare imobilele proprietatea persoanelor întreținute, care nu au surse de venit. Recursul declarat de Consiliul Local al Municipiului Sebeș, este neîntemeiat, urmând a fi respins în raport de cele ce urmează: Așa cum rezultă și din expunerea rezumativă a lucrărilor dosarului, ambele instanțe care s-au pronunțat în cauză au reținut că preluarea imobilului de către stat s-a făcut abuziv, fără titlu, considerent în raport de care a fost admis primul capăt de cerere.

Recursul de față vizează numai această soluție, pentru că celelalte dispoziții ale deciziei atacate sunt dependente de soluționarea principalei solicitări a celor în cauză. Se constată că soluția recurată este în afara criticii, întrucât în raport de probele administrate instanța de apel a hotărât corect că preluarea de către Stat a imobilului de la autoarea reclamanților S.W. și intervenienta S.D., căsătorită V.V. s-a făcut fără titlu. Astfel, probele cu martori administrate atestă că preluarea imobilului s-a făcut în lipsa oricărui titlu, în anul 1946, când proprietarele au fost obligate să părăsească locuința.

Ulterior, statul apare înscris ca proprietar, în C.F., în baza Legii nr. 187/1945 pentru ca în final să se susțină că imobilul a intrat în proprietatea statului ca efect al naționalizării conform Decretului nr. 92/1950, fiind trecut în anexa la decretul menționat la poziția 19. Dar, în situația în care titularele dreptului de proprietate, în vârstă de 22 și 23 ani nu realizau venituri, nu aveau alte proprietăți, nu se poate reține că se încadrau în categoria persoanelor vizate prin dispozițiile Decretului nr. 92/1950.

Chiar dacă ele, ca persoane ce nu realizau venituri proprii nu se încadrează expres în prevederile art. II din decret potrivit căruia se exceptează de la naționalizare proprietățile muncitorilor, funcționarilor, micilor meseriași, intelectualilor profesioniști și pensionarilor, aceste dispoziții nu pot fi aplicate și interpretate decât în raport și de prevederile art. I din același act normativ, din care se desprinde rațiunea și scopul actului de naționalizare. Astfel rezultă că măsura vizează în primul rând imobilele foștilor industriași, moșieri, bancheri, în general marea burghezie, apoi pe exploatatorii de locuințe sau imobilele în construcție clădite în scop de exploatare.

Cum titularele dreptului de proprietate în discuție, nu pot fi încadrate în aceste categorii, neavând nici calitățile menționate și nici mai multe imobile în raport de care să poată fi încadrate în cea de a doua variantă a legii, rezultă cu evidență că aplicarea Decretului nr. 92/1950 cu privire la imobilul în litigiu s-a făcut nelegal. Prin urmare nu poate fi primită susținerea din recurs, în sensul că preluarea imobilului de către stat s-a făcut cu titlu valabil. Așa fiind, recursul Consiliului Local Sebeș, urmează a fi respins ca nefondat, fiind legală și temeinică, soluția adoptată de instanța de apel. Urmează a fi admis însă recursul Ministerului Finanțelor Publice, în sensul de a reduce cuantumul cheltuielilor de judecată la care a fost obligat în apel de la 56 milioane lei, la 20 milioane lei, însă nu în raport de prevederile art. 1303 C. civ.

invocate în motivele de recurs, ce nu sunt incidente în speță, ci în temeiul art. 274 alin. (3) C. proc. civ. Textul dă posibilitate instanței de a micșora cuantumul cheltuielilor solicitate, în raport de valoarea pricinii. Această soluție are în vedere și cuantumul mult mai redus al cheltuielilor de judecată acordate la fond cât și diferența modică dintre pretențiile admise și cheltuielile de judecată la care a fost obligată partea care a căzut în pretenții. De aceea, recursul Ministerului Finanțelor Publice, urmează a fi admis în sensul arătat, numai prin reducerea cuantumului cheltuielilor de judecată acordat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge recursul declarat de Statul Român prin Consiliul Municipiului Sebeș împotriva deciziei civile nr. 19 din 11 februarie 2002 a Curții de Apel Alba Iulia, ca nefondat. Admite recursul declarat de Ministerul Finanțelor Publice și Direcția Generală a Finanțelor Publice Alba împotriva aceleiași decizii. Reduce cuantumul cheltuielilor de judecată la care a fost obligat recurentul la 20 milioane lei în apel. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 noiembrie 2004.