ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6615/2004
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6615/2004 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2004)
Asupra recursului civil de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar,
constată următoarele :
Prin sentința civilă nr. 301 din 25
septembrie 2001 a Tribunalului Alba, secția civilă, investit prin declinare de
competență prin sentința civilă nr. 130 din 16 februarie 2001 a Judecătoriei
Sebeș a fost admisă în parte acțiunea formulată de D.A.R. și H.C., decedat pe
parcursul procesului, ce a fost continuat de moștenitorii legali ai acestuia I.H.C.
jr. și I.H.M. și de intervenienta în interes propriu V.V.D. S-a constatat că
imobilul înscris inițial în C.F. 5435 Sebeș a fost trecut în proprietatea
statului în mod abuziv și fără titlu.
S-a dispus apoi restabilirea situației
anterioare de carte funciară prin radierea dreptului de proprietate al Statului
Român și reînscrierea celor două proprietare S.W. și S.D. în părți egale în C.F.
6816 Sebeș asupra terenului în suprafață totală de 4777 mp de sub A+6–13 și
asupra construcției de sub A+6, în care în prezent funcționează Policlinica
Sebeș.
A fost respinsă acțiunea civilă formulată
împotriva Ministerului Finanțelor prin D.G.F.P.C.F.S. Alba.
Apelul declarat de reclamanți și
intervenientă împotriva acestei hotărâri a fost admis prin decizia nr. 19 din
11 februarie 2002 a Curții de Apel Alba Iulia, secția civilă, prin care a fost
schimbată sentința numai în ce privește acțiunea civilă a reclamanților în
contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor, precum și cererea de
intervenție, fiind obligat pârâtul să plătească celorlalte părți suma de
96.566.000 lei, cu titlu de despăgubiri, reprezentând contravaloarea imobilului
în suprafață de 911 mp, având nr. top 1804/5/3/1 din C.F. inițial 5435 Sebeș,
cu dezmembrămintele ulterioare.
Au fost menținute celelalte dispoziții
ale sentinței.
A fost respins ca nefondat apelul
declarat de pârâtul Statul Român prin Consiliul Local al Municipiului Sebeș,
împotriva aceleiași hotărâri.
S-a dispus și obligarea pârâților la
plata cheltuielilor de judecată în apel, în valoare de 56 milioane lei.
Pentru a hotărî astfel, instanța de apel
a avut în vedere în esență principiul reparării integrale a prejudiciului, prin
înlăturarea tuturor consecințelor dăunătoare produse, în scopul repunerii celui
vătămat în situația anterioară.
Întrucât în speță imobilele revendicate
au fost restituite numai în parte, și anume pentru terenul pe care este
amplasată Policlinica Sebeș, pentru suprafața de teren de 911 mp, pe care sunt
edificate construcții noi, care aparțin altor persoane, ce nu sunt părți în
acest proces s-a dispus în apel obligarea Statului prin reprezentant legal, la
despăgubiri.
Soluția instanței de fond, cu privire la
restituirea în natură a părții din imobil la care s-a făcut referire, a fost
menținută, avându-se în vedere că preluarea imobilului a fost făcută fără titlu
valabil, caz în care potrivit art.16 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, acestea
trebuiesc restituite în natură, deci nu se aplică art. 16 alin. (1) din lege.
Deși se face referire la acest text, în
cuprinsul hotărârii se reține că acțiunea fiind promovată înainte de intrarea
în vigoare a Legii nr. 10/2001, a fost soluționată corect pe calea dreptului
comun și nu s-a solicitat suspendarea judecății conform art. 47 din Legea nr. 10/2001.
Împotriva acestei decizii a declarat
recurs Ministerul Finanțelor Publice, ce vizează numai cuantumul cheltuielilor
de judecată la care a fost obligat, considerate exagerate față de valoarea
acțiunii în despăgubire admisă.
De asemenea a declarat recurs împotriva
deciziei menționate și Consiliul Local al Municipiului Sebeș, prin care susține
că imobilul a fost preluat cu titlu, prin aplicarea Decretului nr. 92/1950, în situația
în care nu sunt exceptate de la naționalizare imobilele proprietatea
persoanelor întreținute, care nu au surse de venit.
Recursul declarat de Consiliul Local al
Municipiului Sebeș, este neîntemeiat, urmând a fi respins în raport de cele ce
urmează:
Așa cum rezultă și din expunerea
rezumativă a lucrărilor dosarului, ambele instanțe care s-au pronunțat în cauză
au reținut că preluarea imobilului de către stat s-a făcut abuziv, fără titlu,
considerent în raport de care a fost admis primul capăt de cerere.
Recursul de față vizează numai această
soluție, pentru că celelalte dispoziții ale deciziei atacate sunt dependente de
soluționarea principalei solicitări a celor în cauză.
Se constată că soluția recurată este în
afara criticii, întrucât în raport de probele administrate instanța de apel a
hotărât corect că preluarea de către Stat a imobilului de la autoarea
reclamanților S.W. și intervenienta S.D., căsătorită V.V. s-a făcut fără titlu.
Astfel, probele cu martori administrate
atestă că preluarea imobilului s-a făcut în lipsa oricărui titlu, în anul 1946,
când proprietarele au fost obligate să părăsească locuința.
Ulterior, statul apare înscris ca
proprietar, în C.F., în baza Legii nr. 187/1945 pentru ca în final să se susțină
că imobilul a intrat în proprietatea statului ca efect al naționalizării
conform Decretului nr. 92/1950, fiind trecut în anexa la decretul menționat la poziția
19.
Dar, în situația în care titularele
dreptului de proprietate, în vârstă de 22 și 23 ani nu realizau venituri, nu
aveau alte proprietăți, nu se poate reține că se încadrau în categoria
persoanelor vizate prin dispozițiile Decretului nr. 92/1950. Chiar dacă ele, ca
persoane ce nu realizau venituri proprii nu se încadrează expres în prevederile
art. II din decret potrivit căruia se exceptează de la naționalizare
proprietățile muncitorilor, funcționarilor, micilor meseriași, intelectualilor
profesioniști și pensionarilor, aceste dispoziții nu pot fi aplicate și
interpretate decât în raport și de prevederile art. I din același act normativ,
din care se desprinde rațiunea și scopul actului de naționalizare.
Astfel rezultă că măsura vizează în
primul rând imobilele foștilor industriași, moșieri, bancheri, în general marea
burghezie, apoi pe exploatatorii de locuințe sau imobilele în construcție
clădite în scop de exploatare.
Cum titularele dreptului de proprietate
în discuție, nu pot fi încadrate în aceste categorii, neavând nici calitățile
menționate și nici mai multe imobile în raport de care să poată fi încadrate în
cea de a doua variantă a legii, rezultă cu evidență că aplicarea Decretului nr.
92/1950 cu privire la imobilul în litigiu s-a făcut nelegal. Prin urmare nu
poate fi primită susținerea din recurs, în sensul că preluarea imobilului de
către stat s-a făcut cu titlu valabil.
Așa fiind, recursul Consiliului Local
Sebeș, urmează a fi respins ca nefondat, fiind legală și temeinică, soluția
adoptată de instanța de apel.
Urmează a fi admis însă recursul
Ministerului Finanțelor Publice, în sensul de a reduce cuantumul cheltuielilor
de judecată la care a fost obligat în apel de la 56 milioane lei, la 20
milioane lei, însă nu în raport de prevederile art. 1303 C. civ. invocate în
motivele de recurs, ce nu sunt incidente în speță, ci în temeiul art. 274 alin.
(3) C. proc. civ.
Textul dă posibilitate instanței de a
micșora cuantumul cheltuielilor solicitate, în raport de valoarea pricinii.
Această soluție are în vedere și cuantumul mult mai redus al cheltuielilor de judecată
acordate la fond cât și diferența modică dintre pretențiile admise și
cheltuielile de judecată la care a fost obligată partea care a căzut în
pretenții.
De aceea, recursul Ministerului Finanțelor
Publice, urmează a fi admis în sensul arătat, numai prin reducerea cuantumului
cheltuielilor de judecată acordat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de Statul
Român prin Consiliul Municipiului Sebeș împotriva deciziei civile nr. 19 din 11
februarie 2002 a Curții de Apel Alba Iulia, ca nefondat.
Admite recursul declarat de Ministerul
Finanțelor Publice și Direcția Generală a Finanțelor Publice Alba împotriva
aceleiași decizii. Reduce cuantumul cheltuielilor de judecată la care a fost
obligat recurentul la 20 milioane lei în apel.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică,
astăzi 25 noiembrie 2004.