ÎCCJ, Decizia nr. 283/2004

ÎCCJ, Decizia nr. 283/2004 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2004)

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

La data de 16 decembrie 2002,

reclamanta SC U.A. SA Timișoara a formulat o acțiune în regres, solicitând

Curții de Arbitraj Comercial de pe lângă Camera de Comerț și Industrie Iași

pronunțarea unei hotărâri, prin care pârâta SC M.T. SA Iași să fie obligată la

plata sumelor de 1.200.617,56 dolari S.U.A.,

reprezentând preț achitat pentru pârâta menționată, în

temeiul hotărârii arbitrale nr. 309 din 3 iunie 2002 a Curții de Arbitraj

Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României și de 21.431

dolari S.U.A., cu titlu de cheltuieli arbitrale aferente cauzei.

În motivarea cererii, reclamanta a

arătat că a încheiat cu pârâta convenția nr. 576 din 5 iulie 1999, pentru

asigurarea riscului de neplată la termen, privind prețul aferent fibrelor de

bumbac din import, livrate asiguratei SC M.T. SA Iași de către SC P.T. SA, în

calitate de importator comisionar.

Deoarece pârâta nu a achitat prețul

produselor menționate, primite și recepționate, reclamanta, în calitate de

asigurător, a fost obligată la plata acestuia, în solidar cu asigurata, prin

sentința nr. 309 din 3 iunie 2002 a Curții de Arbitraj Internaționale de pe

lângă Camera de Comerț și Industrie a României.

Executarea hotărârii arbitrale

menționate s-a făcut numai față de asigurător.

Prin hotărârea arbitrală nr. 5 din

21 februarie 2003, Curtea de Arbitraj Comercial de pe lângă Camera de Comerț și

Industrie Iași a admis în parte acțiunea și a obligat pârâta să plătească

reclamantei 900.000 dolari S.U.A., sumă asigurată, 313.489.666.106 lei, cheltuieli

de arbitrare și 732.749.402, 729 lei, onorariu de avocat.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul

arbitral a reținut că acțiunea este fondată, în raport de obligarea

reclamantei, în solidar cu pârâta, la plata sumei de 900.000 dolari S.U.A. și

plății de către aceasta a întregii sume, reprezentând contravaloarea mărfii

primite de pârâtă.

Biletul la ordin emis de pârâtă în

favoarea reclamantei nu a putut fi executat, în lipsa disponibilului necesar în

contul emitentei.

Reclamanta, în calitate de

asigurător, și-a asumat riscul pentru neplata prețului. Cum riscul asigurat s-a

produs, cheltuielile penalizatoare și cele de arbitrare, prevăzute în sentința nr.

309/2002, cad în sarcina reclamantei SC U.A. SA care, în calitate de asigurător,

și-a asumat riscul nedecontării în termen a sumei asigurate.

Împotriva acestei hotărâri, pârâta a

formulat acțiune în anulare, invocând necompetența Curții de Arbitraj și

neîndeplinirea condițiilor angajării răspunderii asiguratului față de

asigurător.

Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția comercială, prin decizia nr.  475 din 9 februarie 2004, a respins

acțiunea în anulare, ca nefondată, reținând neîndeplinirea condițiilor

prevăzute de art. 364 C. proc. civ.

Împotriva acestei din urmă hotărâri,

pârâta SC M.T. SA Iași a declarat recurs, susținând că instanța de fond a

interpretat greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura și

înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia și a pronunțat o hotărâre

cu încălcarea și aplicarea greșită a legii.

Recurenta a precizat că va motiva recursul

în termen, după comunicarea hotărârii pronunțate în dosarul nr. 675/2003 al

Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Ulterior comunicării hotărârii

atacate, recurenta-pârâtă a formulat următoarele critici:

- instanța, respingând excepția de

necompetență a Curții de Arbitraj Iași, a pronunțat o hotărâre cu încălcarea și

aplicarea greșită a legii, urmare neobservării împrejurării că, în cauză, nu

era aplicat nici unul din cazurile stabilite prin clauza compromisorie. Astfel,

părțile au convenit asupra competenței de soluționare a cauzei de către

tribunalul arbitral, exclusiv în cazurile de neexecutare a convenției de asigurare,

or, în cauză s-a procedat la soluționarea unei acțiuni în regres, neacoperită

de clauza compromisorie;

- tribunalul arbitral s-a pronunțat

cu neobservarea împrejurării că pârâta a achitat polița de asigurare, fără a

beneficia în nici un fel de scopul în vederea căruia contractul de asigurare a

fost încheiat;

- legislația asigurărilor și

reasigurărilor nu conține nici o reglementare, privind răspunderea asiguratului

față de asigurător, pentru dezdăunarea acestuia, în cazul producerii riscului

asigurat.

În concluzie, pârâta a solicitat

admiterea recursului și modificarea hotărârii atacate, în sensul admiterii

acțiunii în anulare și respingerii acțiunii asigurătorului, cu obligarea

acestuia la plata cheltuielilor de judecată.

Prin întâmpinare,

intimată-reclamantă a solicitat respingerea recursului declarat de pârâtă,

susținând că tribunalul arbitral a avut competența soluționării acțiunii în

regres, în temeiul clauzei compromisorii convenite de părți, prin art. 6 par.4

din contract, împrejurare recunoscută și de către pârâtă, care nu a invocat

excepția de necompetență, în fața Curții de Arbitraj de pe lângă Camera de

Comerț și Industrie a județului Iași.

Or, conform dispozițiilor art. 356

1

alin. (2), coroborat cu art. 358

12

alin. (1) C. proc. civ., excepția

de necompetență, sub sancțiunea decăderii, putea fi invocată prin întâmpinare

sau cel mai târziu la prima zi de înfățișare.

Pe de altă parte, reclamanta și-a asumat

riscul neplății prețului, iar nu pe cel al imposibilității de plată, așa încât

acțiunea în regres a fost admisă, corespunzător dispozițiilor legale incidente

situației de fapt corect stabilite.

Recursul este nefondat, pentru

considerentele ce se vor arăta în continuare:

Legiuitorul, prin art. 364 lit. a) –

f) C. proc. civ., a determinat limitativ cazurile în care poate fi promovată

acțiunea în anulare.

Într-adevăr, unul din motivele

pentru care hotărârea arbitrală poate fi desființată, privește, conform art. 364

lit. b) C. proc. civ., cazul în care „tribunalul arbitral a soluționat litigiul,

fără să existe o convenție arbitrală sau în temeiul unei convenții nule sau

inoperante”.

Potrivit art. 10 din Regulile de

procedură arbitrală, aprobate de Colegiul Curții de Arbitraj, prin Decizia nr. 1

din 10 septembrie 1999, competența soluționării unei cauze civile, susceptibile

de rezolvare pe calea arbitrajului, este dată de încheierea de către părți a

unei convenții arbitrale, fie sub forma unei clauze compromisorii înscrisă în

contractul principal, fie sub forma unui compromis.

Totodată, potrivit art. 13 din

aceleași Reguli, „convenția arbitrală poate rezulta și din introducerea de

către reclamantă a unei cereri de arbitrare și acceptarea pârâtului ca aceasta

să fie soluționată de Curtea de Arbitraj”.

Corespunzător acestei din urmă norme,

prin art. 356

1

C. proc. civ., s-a stabilit, între altele, că

excepțiile, cu privire la cererea reclamantei, se vor formula în 30 zile de la primirea

acesteia.

Așadar, excepția de necompetență a

arbitrajului, sub sancțiunea decăderii, trebuie invocată în condițiile textului

menționat.

Or, din dosarul arbitral nr. 26/2002

al Curții de Arbitraj Comercial de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a

României, rezultă că pârâta SC M.T. SA Iași a formulat apărări pe fond, fără a

invoca în termenul prevăzut de Regulile procedurii arbitrale, ca, de altfel, pe

tot parcursul soluționării cauzei, de către tribunalul arbitral, necompetența

acestuia.

Ca atare, în mod legal, secția

comercială a Înaltei Curți de Casație și Justiție a reținut această împrejurare

și, în raport de textele menționate, a respins acțiunea în anulare, recursul

fiind nefondat, sub aspectul acestei critici.

Așadar, sentința atacată este

temeinică și legală, nesupusă cazului de casare prevăzut de art. 304 pct. 3 C.

proc. civ., vizat de recurentă.

De altfel, prin art. 6 din Convenția

pentru asigurarea riscului de neplată la termen nr. 576, încheiată între SC U.A.

SA și SC M.T. SA la data de 5 iulie 1999, este inserată clauza compromisorie,

privind soluționarea de către Curtea de Arbitraj Internațional de pe lângă

Camera de Comerț și Industrie a României, a oricărui „

litigiu în legătură cu aplicarea

acestei convenții”.

Așa fiind, tribunalul arbitral a

fost competent, în baza clauzei compromisorii menționate, să soluționeze

acțiunea în regres cu care a fost sesizată, așa încât recursul se constată a fi

nefondat și, sub aspectul acestei critici, decizia atacată nefiind supusă

cazului de modificare prevăzut în art. 304 pct. 8 C. proc. civ., vizat de

recurentă.

În fine, potrivit art. 366 alin. (1)

C. proc. civ., „instanța judecătorească, admițând acțiunea, va anula hotărârea

arbitrală, iar dacă litigiul este în stare de judecată, se va pronunța și, în

fond, în limitele convenției arbitrale”.

Din coroborarea dispozițiilor art. 366

și ale art. 364 C. proc. civ., rezultă că acțiunea în anulare nu este o cale

procedurală devolutivă.

Din economia acelorași texte,

rezultă că instanța competentă, sesizată cu o acțiune în anulare, are obligația

să verifice dacă hotărârea arbitrală ar putea fi desființată, pentru unul din motivele

invocate de contestator, în limita cazurilor prevăzute de legea procesuală

civilă.

Drept urmare, pronunțarea pe fondul

litigiului este subsecventă și condiționată de anularea hotărârii arbitrale.

Or, în cauză, în mod corect,

instanța competentă, sesizată cu acțiunea în anulare, promovată de pârâta SC M.T.

SA Iași, a constatat că nu este incident cazul de desființare invocat.

Ca atare, examinarea în fond a

cauzei este exclusă.

Din acest motiv, pentru care

apărările în fond nu au fost primite de instanță, acestea nu pot fi examinate

nici în recurs.

Este de reținut, în acest sens, că

acțiunea în anulare, în raport de dispozițiile art.  365 alin. (1) C. proc.

civ., are natura juridică a unei căi de atac.

Drept urmare, criticile formulate

prin recurs, de către pârâta menționată, nu pot fi examinate, în raport de

dispozițiile art. 304

1

C. proc. civ., controlul judiciar fiind

cantonat exclusiv în limitele cazurilor de casare sau modificare prevăzute în art.

304 din același cod, invocate de recurent expres sau prin formularea de critici,

care ar putea fi subsumate cel puțin unuia dintre aceste cazuri.

Recurentul nu a invocat nici unul

din cazurile de casare sau modificare prevăzute de textul menționat, însă a

formulat critici care privesc netemeinicia sentinței.

Or, cum, aceste critici nu privesc

netemeinicia deciziei pronunțate de secția comercială a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, atacată cu recurs și nici nu pot privi netemeinicia

acesteia, în raport de împrejurarea că acțiunea în anulare a fost respinsă și

instanța nu a soluționat cauza în fond, acestea nu pot fi examinate nici în

această etapă procesuală, cu încălcarea principiilor sistemului procedural modificat

prin Legea nr. 59/1993, în sensul înlocuirii concepției de control judiciar

integral, bazată pe rolul activ nelimitat al judecătorului, cu cea privind protecția

libertății de acțiune, echivalentă disponibilității, constând în judecarea

cauzei, în limitele a ceea ce se susține și este probat, respectiv reformarea

sau retractarea hotărârilor judecătorești, în limita cazurilor invocate de

partea interesată și găsite întemeiate.

Așadar, în raport de acestei

principii, controlul judiciar în recurs este limitat, în prezenta cauză,

exclusiv la examinarea legalității și temeiniciei soluției adoptate, prin

hotărârea atacată, sub aspectul cazului de desființare invocat de pârâtă.

În cauză, litigiul a fost soluționat

de tribunalul arbitral, în limitele competenței atribuite, prin clauza

compromisorie înscrisă în contractul de asigurare pentru risc financiar, pârâta

nu a contestat competența acestuia, iar instanța învestită cu acțiunea în

anulare a constatat împrejurările menționate, în raport de care, în mod legal,

a dispus, în sensul respingerii acesteia.

Drept urmare, neconstatându-se

motive de desființare, care să justifice anularea hotărârii arbitrale, instanța

învestită cu acțiunea în anulare nu s-a pronunțat în fond, cu referire la litigiul

dintre SC U.A. SA și SC M.T. SA.

Ca atare, criticile formulate, prin

recursul declarat, împotriva deciziei secției comerciale a Înaltei Curți de

casație și Justiție, se constată a fi neîntemeiate.

În consecință, pentru considerentele

ce preced, Curtea va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de pârâta SC M.T. SA Iași, împotriva deciziei nr. 475 din 9 februarie

2004, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială, în

dosarul nr. 675/2003.

Pronunțată, în ședință publică, azi,

18 octombrie 2004.