ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 363/2005

Asupra recursurilor penale de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 655 din 17 decembrie 2002, Tribunalul Constanța a condamnat pe inculpatul M.M. la: - un an și 6 luni închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită, prevăzută de art. 254 alin. (1) și (2) C. pen., cu aplicarea art. 74 lit. a) și alin. ultim și art. 76 lit. c) C. pen. În baza art. 81 C. pen., s-a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei, pe durata unui termen de încercare de 4 ani și 6 luni. S-a atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 83 C. pen. În baza art. 88 C. pen., din pedeapsa aplicată, s-a dedus timpul arestării preventive de la 6 august 2002, până la 10 decembrie 2002. În temeiul art. 254 alin. (3) C. pen., s-a dispus confiscarea de la inculpat în interesul statului a sumei de 5 milioane lei, care a făcut obiectul infracțiunii.

În baza art. 191 C. proc. pen., inculpatul a fost obligat să plătească statului suma de 3 milioane lei, cu titlu de cheltuieli judiciare. Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut, în fapt, următoarele: În ziua de 6 august 2000, în calitate de inspector cu atribuții de control în cadrul O.P.C., detașat a Comandamentul Oficiului pentru Protecția Consumatorilor din stațiunea Neptun, județul Constanța, inculpatul M.M. a pretins și primit de la reprezentantul SC T.H. SA București, suma de 5.000.000 lei, în schimbul neaplicării unei amenzi contravenționale. Împotriva acestei hotărâri au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanța și inculpatul M.M. Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanța a criticat hotărârea primei instanțe cu privire la: - modalitatea de executare a pedepsei, în sensul înlăturării dispozițiilor art. 81 C. pen.

și executarea acesteia prin privare de libertate. Inculpatul a criticat aceeași hotărâre cu privire la greșita sa condamnare, solicitând achitarea întrucât nu se face vinovat de săvârșirea faptei, în cauză fiind vorba de o înscenare a flagrantului. Curtea de Apel Constanța, prin sentința penală nr. 122/ P din 27 mai 2004 a respins ca nefondate apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanța și inculpatul M.M. În motivarea acestei decizii, curtea de apel a arătat că „apărarea inculpatului (că nu ar fi pretins suma de 5.000.000 lei ca mită) este înlăturată de declarațiile martorei M.N., coroborate cu declarațiile martorilor A.M.D. și S.V. și cu procesele verbale de organizare și constatare de flagrantului” neexistând nici o îndoială că acesta a comis fapta pentru care a fost trimis în judecată.

Cu privire la critica privind individualizarea pedepsei, s-a arătat că „față de împrejurările comiterii faptei, simpla pretindere a unei sume modice, săvârșirea unui singur act, izolat, respectiv circumstanțele personale ale inculpatului, persoană ajunsă la vârsta maturității, cu studii superioare, cu o bună conduită în familie și în societate, neavând alte abateri sau sancțiuni...creează convingerea că scopurile pedepsei pot fi atinse fără executare, prin aplicarea art. 81 și art. 83 C. pen.” și că „conduita pozitivă a inculpatului anterior comiterii acestei infracțiuni, constituie circumstanță atenuantă, în sensul art. 74 lit. a) C. pen., fiind aplicată în mod just de prima instanță”. Decizia Curții de apel a fost atacată cu recurs de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanța și inculpatul M.M.

Parchetul a criticat decizia instanței de apel, în principal, pentru aceleași motive invocate și la judecata în apel și anume: - greșita reținere în favoarea inculpatului a circumstanțelor atenuante, înlăturarea acestora, majorarea pedepsei aplicate și dispunerea executării acesteia (pedepsei) prin privare de libertate, prin înlăturarea prevederilor art. 81 C. pen., care nu se justifică. Suplimentar, parchetul a arătat că întrucât anterior apelul său a mai fost soluționat prin sentința penală nr. 88/ P din 18 martie 2003 a Curții de Apel Constanța, ulterior casată de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia penală nr. 5802 din 10 septembrie 2003, ca urmare a nepronunțării asupra apelului declarat de inculpat, în cauză nu se impune și rejudecarea apelului său, ci numai cel al inculpatului, așa cum s-a dispus prin decizia de casare.

Inculpatul M.M. a criticat aceeași decizie pentru același motiv invocat și la judecata în apel și anume greșita sa condamnare, solicitând a se dispune achitarea, întrucât nu a comis fapta, totul fiind o înscenare. Recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanța și inculpatul M.M. sunt nefondate.

În legătură cu critica formulată de parchet, constând în greșita soluționare de către instanța de apel și a apelului său, pe considerentul că anterior acesta a mai fost judecat printr-o decizie casată de Înalta Curte de Casație și Justiție, numai pentru nesoluționarea apelului declarat de inculpat, este de arătat faptul că, deși instanța de casare nu a dispus expres acest lucru, instanța de apel, rejudecând cauza după casare, în mod corect a judecat ambele apeluri, întrucât în situația în care nu ar fi procedat în acest fel însemna să se considere că hotărârea casată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în ce privește apelul parchetului, avea caracterul unei hotărâri definitive, intrând în puterea lucrului judecat, ceea ce nu era firesc, deoarece, în asemenea condiții, apelul inculpatului rămânea fără obiect, nemaiputând produce efecte juridice, în sensul că instanța de apel era obligată să-l respingă, eventual ca inadmisibil, fără a putea analiza motivele de casare pe care le invocase, dar cu privire la care instanța de apel, cu ocazia primei judecăți, a omis să se pronunțe.

Prin urmare, în mod justificat instanța de apel, în rejudecare, a luat în discuție ambele apeluri, dând astfel eficiența cuvenită textelor de lege care dau dreptul părților să-și exercite căile de atac în mod egal, fără opreliști și discriminări, acest mod de a proceda fiind în acord atât cu prevederile constituționale cât și cu cele din Declarația u niversală a Drepturilor Omului (art. 6, art. 7 și art. 8), cât și din Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice și protocoalelor sale adiționale (art. 14) la care România a aderat și pe care le-a semnat, devenind obligatorii și suplinind eventualele omisiuni din legislația internă, care ar face ca aplicarea prevederilor legale să fie doar formale.

În ce privește celelalte motive de casare invocate de Parchet și inculpat se constată că nu sunt întemeiate. Întrucât aceste critici au fost invocate și la judecata în apel, cărora li s-a dat un răspuns corespunzător, argumentele care au stat la baza pronunțării deciziei fiind expuse și în prezenta decizie, argumente pe care instanța de recurs și le însușește pe deplin ca fiind în acord cu situația de fapt, probele administrate și textele de lege incidente în cauză, reluarea acestora nu se mai impune. În consecință, pentru motivele ce preced, având în vedere că, verificând decizia atacată, în raport și cu prevederile art. 385 9 alin. (3) C. proc. pen., nu se constată existența unor motive care analizate din oficiu să ducă la casare, urmează a se constata că recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanța și inculpatul M.M.

sunt nefondate și a fi respinse ca atare, în temeiul art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. și a se dispune potrivit dispozitivului prezentei decizii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanța și de inculpatul M.M., împotriva deciziei penale nr. 122 din 27 mai 2004 a Curții de Apel Constanța. Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului, timpul arestării preventive de la 6 august 2002 la 1 octombrie 2002. Obligă pe recurentul inculpat la plata sumei de 1.200.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 18 ianuarie 2005.