ÎCCJ, Decizia nr. 131/2004

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 1018 din 23

octombrie 2003, Tribunalul București, secția a I-a penală, a condamnat pe

inculpatul G.M.I.G. la 5 ani închisoare și interzicerea timp de 2 ani a

drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a) și b) C. pen., pentru săvârșirea

infracțiunii de luare de mită, prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen.,

raportat la art. 8 din Legea nr. 78/2000, la 3 ani închisoare pentru săvârșirea

infracțiunii prevăzute de art. 11 pct. 1 din Legea nr. 78/2000 și la un an

închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 31 alin. (2),

raportat la art. 290 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 17 lit. c) din Legea nr.

78/2000, dispunând, în baza art. 33 lit. a) art. 34 lit. b) și art. 35 alin. (1)

C. pen., ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, de 5 ani închisoare și

interzicerea timp de 2 ani a drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a) și b) C. pen.

S-a dedus din pedeapsă perioada

arestării preventive, cu începere de la 6 iunie 2002, până la 23 octombrie

2003, prelungindu-se, totodată, starea de arest a inculpatului până la 30

noiembrie 2003.

Împotriva sentinței, procurorul și

inculpatul au declarat apel.

Prin decizia penală nr. 786/A din 22

decembrie 2003, Curtea de Apel București, secția a II-a penală, a respins, ca

nefondat, apelul declarat de inculpat și, admițând apelul procurorului, a

majorat pedeapsa aplicată pentru infracțiunea de luare de mită la 7 ani

închisoare și interzicerea timp de 5 ani a drepturilor prevăzute în art. 64 lit.

a), b) și c) C. pen. și a dispus, în baza art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) și art.

35 C. pen., ca inculpatul să execute această pedeapsă.

Inculpatul a declarat recurs,

împotriva deciziei pronunțate în apel, fiind fixat termen, pentru judecarea

acestuia, la 11 martie 2004.

Prin încheierea din 20 februarie

2004, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, întemeindu-se pe

prevederile art. 300

2

și art. 160

b

alin. (1) și (3) C.

proc. pen., a menținut măsura arestării preventive a inculpatului.

Inculpatul a declarat recurs,

împotriva acestei încheieri.

Recursul nu este admisibil.

Prin art. 160

b

, introdus

în C. proc. pen. prin Legea nr. 281/2003 și modificat prin O.U.G. nr. 109/2003,

publicată în M. Of. nr. 748 din 26 octombrie 2003, s-a instituit obligația

instanței de a verifica periodic, dar nu mai târziu de 60 de zile, legalitatea

și temeinicia arestării preventive, prevăzându-se în alin. (3) din acest

articol că, atunci când „constată că temeiurile care au determinat arestarea

impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care

justifică privarea de libertate, instanța dispune, prin încheiere motivată, menținerea

arestării preventive”.

Este adevărat că, potrivit alin. (4)

din același articol, „încheierea poate fi atacată cu recurs, prevederile art. 160

a

alin. (2) aplicându-se în mod corespunzător”.

Această dispoziție trebuie corelată,

însă, cu prevederile art. 141 C. proc. pen., prin care este reglementată „calea

de atac, împotriva încheierii pronunțate de instanță în cursul judecății,

privind măsurile preventive”.

Or, în art. 141 alin. (1) C. proc.

pen., se prevede că „încheierea dată în primă instanță și în apel, prin care se

dispune luarea, revocarea, înlocuirea, încetarea sau menținerea unei măsuri

preventive ori prin care se constată încetarea de drept a arestării preventive,

poate fi atacată separat, cu recurs, de procuror sau inculpat”.

Rezultă, deci, că încheierea la care

se referă dispoziția menționată poate fi atacată separat cu recurs, numai dacă

este dată în primă instanță și în apel, iar nu și în cazul în care este

pronunțată de o instanță de recurs.

Ca urmare, din moment ce încheierea

vizată a fost pronunțată de secția penală a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, ca instanță de recurs, este evident că recursul declarat de inculpat

trebuie considerat inadmisibil.

De altfel, încheierea instanței de

recurs nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs și pentru că o asemenea

posibilitate ar impune învestirea unei instanțe ierarhic superioare celei

firești cu calea de atac a recursului, ceea ce ar fi inadmisibil, deoarece, în

acest mod, s-ar nesocoti normele legale referitoare la competența instanțelor.

În fine, inadmisibilitatea unei alte

interpretări mai este impusă și de reglementarea de ansamblu din C. proc. pen.,

din care se degajă principiul că recursul împotriva încheierilor se judecă

totdeauna de instanța firească de recurs, indiferent dacă această cale de atac

poate fi exercitată separat sau numai odată cu fondul.

În consecință, constatându-se

inadmisibilitatea recursului declarat, urmează ca acesta să fie respins, cu

obligarea inculpatului să plătească statului cheltuielile judiciare efectuate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul

declarat de inculpatul G.M.I.G., împotriva încheierii din 20 februarie 2004,

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr.

622/2004.

Obligă pe inculpat să plătească

statului suma de 1.000.000 lei, cheltuieli judiciare în recurs.

Pronunțată, în ședință publică, azi,

24 martie 2004.