ÎCCJ, Decizia nr. 293/2004

Asupra recursului de față,

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 1018 din 23

octombrie 2003, Tribunalul București, secția I penală, a condamnat pe

inculpatul G.M.I. la 5 ani închisoare și interzicerea timp de 2 ani a

drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a) și b) C. pen., pentru săvârșirea

infracțiunii de luare de mită prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen., raportat

la art. 8 din Legea nr. 78/2000, la 3 ani închisoare pentru săvârșirea

infracțiunii prevăzute de art. 11 pct. 1 din Legea nr. 78/2000 și la un an

închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 31 alin. (2)

raportat la art. 290 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 17 lit. c) din Legea nr.

78/2000, dispunând, în baza art. 33 lit. a), a art. 34 lit. b) și a art. 35 alin.

(1) C. pen., ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, de 5 ani închisoare

și interzicerea timp de 2 ani a drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a) și b)

C. pen.

S-a dedus din pedeapsă perioada

arestării preventive, cu începere de la 6 iunie 2002, până la 23 octombrie

2003, prelungindu-se, totodată, starea de arest a inculpatului până la 30

noiembrie 2003.

Împotriva sentinței, procurorul și

inculpatul au declarat apel.

Prin decizia penală nr. 786/A din 22

decembrie 2003, Curtea de Apel București, secția a II-a penală, a respins, ca

nefondat, apelul declarat de inculpat și, admițând apelul procurorului, a

majorat pedeapsa stabilită pentru infracțiunea de luare de mită la 7 ani

închisoare și interzicerea timp de 5 ani a drepturilor prevăzute în art. 64 lit.

a), b) și c) C. pen. și a dispus, în baza art. 33 lit. a), 34 lit. b) și 35 C.

pen., ca inculpatul să execute această pedeapsă.

Inculpatul a declarat recurs

împotriva deciziei pronunțate în apel, fiind fixat termen, pentru judecarea

acestuia, la 11 martie 2004.

La data de 20 februarie 2004, Înalta

Curte de Casație și Justiție, secția penală, întemeindu-se pe prevederile art. 300

2

și art. 160

b

alin. (1) și (3) C. proc. pen., a menținut măsura

arestării preventive luată față de inculpat.

Judecarea cauzei a fost amânată

succesiv, la mai multe termene, menținându-se măsura arestării preventive a

inculpatului.

Prin încheierea din 3 iunie 2004,

judecarea cauzei a fost amânată, din nou, la termenul din 1 iulie 2004,

menținându-se și de această dată măsura arestării preventive a inculpatului.

Inculpatul a declarat recurs

împotriva acestei ultime încheieri.

Recursul nu este admisibil.

Prin art. 160

b

,

introdus

în Codul de procedură prin Legea nr. 281/2003 și modificat prin O.U.G. nr. 109/2003,

publicată în Monitorul Oficial nr. 748 din 26 octombrie 2003, s-a instituit

obligația instanței de a verifica periodic, dar nu mai târziu de 60 de zile,

legalitatea și temeinicia arestării preventive, prevăzându-se, în alin. (3) din

acest articol, că atunci când „constată că temeiurile care au determinat

arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi,

care justifică privarea de libertate, instanța dispune, prin încheiere

motivată, menținerea arestării preventive”.

Este adevărat că, potrivit alin. (4)

din același articol, „încheierea poate fi atacată cu recurs, prevederile art. 160

a

alin. (2) aplicându-se în mod corespunzător”.

Această dispoziție trebuie corelată,

însă, cu prevederile art. 141 C. proc. pen., prin care este reglementată „calea

de atac împotriva încheierii pronunțate de instanță în cursul judecății privind

măsurile preventive”.

Or, în art. 141 alin. (1) C. proc.

pen. se prevede că „încheierea dată în primă instanță și în apel, prin care se

dispune luarea, revocarea, înlocuirea, încetarea sau menținerea unei măsuri

preventive ori prin care se constată încetarea de drept a arestării preventive,

poate fi atacată separat, cu recurs, de procuror sau inculpat”.

Rezultă, deci, că încheierea la care

se referă dispoziția menționată poate fi atacată separat cu recurs numai dacă

este dată în primă instanță și în apel, iar nu și în cazul în care este

pronunțată de o instanță de recurs.

Ca urmare, din moment ce încheierea

vizată a fost pronunțată de secția penală a Înaltei Curți de Casație și

Justiție ca instanță de recurs, este evident că recursul declarat de inculpat

trebuie considerat inadmisibil.

De altfel, încheierea instanței de

recurs nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs și pentru că o asemenea

posibilitate ar impune învestirea unei instanțe ierarhic superioare celei

firești cu calea de atac a recursului, ceea ce ar fi inadmisibil, deoarece, în

acest mod, s-ar nesocoti normele legale referitoare la competența instanțelor.

În fine, inadmisibilitatea unei alte

interpretări mai este impusă și de reglementarea de ansamblu a Codului de procedură

penală, din care se degajă principiul că recursul împotriva încheierilor se

judecă totdeauna de instanța firească de recurs, indiferent dacă această cale

de atac poate fi exercitată separat sau numai odată cu fondul.

În consecință, constatându-se inadmisibilitatea

recursului declarat, urmează ca acesta să fie respins cu obligarea inculpatului

să plătească statului cheltuielile judiciare efectuate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul

declarat de inculpatul G.M.I. împotriva încheierii din 3 iunie 2004, pronunțată

de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. 622/2004.

Obligă pe inculpat să plătească

statului suma de 1.000.000 lei cheltuieli judiciare în recurs, din care 200.000

lei, reprezentând onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu, vor fi

avansați din fondul Ministerului Justiției.

Pronunțată, în ședință publică, azi,

15 noiembrie 2004.