ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1541/2005

Examinând recursurile de

față constată:

Prin încheierea din 7

februarie 2005, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală și

pentru cauze cu minori și de familie, s-a dispus, între altele, menținerea

stării de arest preventiv a inculpaților V.E., N.G., S.I., D.K., K.A. și H.H.

și s-a respins cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de

inculpatul N.G.

Instanța a reținut că, în

raport de gravitatea faptelor comise și de persoana inculpaților, este necesară

menținerea arestării și în timpul judecății apelului pentru buna desfășurare a

procesului penal.

Astfel, s-a avut în vedere că

se mențin temeiurile de fapt și de drept avute în vedere la luarea măsurii

arestării preventive în condițiile în care inculpații sunt cercetați pentru

săvârșirea unor infracțiuni de un grad ridicat de pericol social, în legătură

cu traficul ilicit de droguri și natura acestora, iar împrejurările în care au

fost comise duc la concluzia că lăsarea inculpaților în libertate ar prezenta

un pericol concret pentru ordinea publică.

Instanța a mai reținut că

cererea inculpatului N.G. de liberare provizorie sub control judiciar nu este

fondată, având în vedere natura și gravitatea faptelor reținute în sarcina

inculpatului.

Inculpații V.E., S.I., K.A.

și H.H. au declarat recurs împotriva încheierii în ceea ce privește menținerea

arestării preventive, iar inculpatul N.G. a recurat hotărârea atât cu privire

la menținerea arestării preventive cât și cu privire la respingerea cererii de

liberare sub control judiciar.

În recursul inculpatului

A.K. s-a susținut că nu sunt întrunite condițiile pentru a se menține arestarea

preventivă precizându-se că potrivit art. 160

b

alin. (3), menținerea

acestei măsuri se poate dispune numai dacă există temeiuri care impun acest

lucru, nu dacă subzistă temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării.

S-a arătat, de asemenea, că

potrivit art. 148 lit. h) C. proc. pen., trebuie să existe dovezi certe că

lăsarea inculpatului în libertate prezintă pericol în cauză s-a aplicat

inculpatului o pedeapsă spre minim și în mod evident acesta nu este un

infractor deosebit de periculos.

S-a mai susținut că

inculpatul este arestat din iunie 2002, situație în care termenul rezonabil

impus de normele europene a fost încălcat.

În motivarea recursului

declarat de inculpatul H.H. s-a susținut și că acesta este arestat de 3 ani și

o lună și că nu mai există temeiuri pentru menținerea arestării preventive.

S-a susținut, de asemenea,

că inculpatul este S.A.A. și nu s-a prezentat sub o identitate falsă, iar

mandatul de arestare emis pe acest nume nu a mai fost prelungit.

Inculpatul N.G. a susținut

că, în ceea ce-l privește, măsura arestării preventive a încetat de drept,

întrucât în comunicarea pe care a primit-o la locul de deținere s-a menționat

că încheierea este din 7 februarie 2004 în loc de 7 februarie 2005, situație în

care această comunicare, precum și hotărârea prin care s-a menținut măsura și i

s-a respins cererea de liberare provizorie sunt nule absolut.

S-a mai susținut că

neîntemeiat a fost menținută arestarea preventivă și i s-a respins cererea de

liberare provizorie.

Inculpatul S.I. a susținut

în recursul declarat că nu este vinovat și că nu subzistă temeiurile avute în

vedere la luarea măsurii preventive.

Recursurile nu sunt fondate.

Astfel, din examinarea

actelor dosarului, Curtea reține că prin sentința penală nr. 1314 din 22

decembrie 2003, pronunțată de Tribunalul București, secția a II-a penală,

inculpații recurenți au fost condamnați după cum urmează:

închisoare și 5 ani interzicerea drepturilor, prevăzute de art. 64 lit. a) și

b) C. pen., pentru infracțiunea prevăzută de art. 9 din Legea nr. 143/2000, cu

aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.;

rezultantă de 12 ani închisoare și 5 ani interzicerea drepturilor, prevăzute de

art. 64 lit. a) și b) C. pen., pentru săvârșirea infracțiunilor, prevăzute de

art. 9 din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. și de art.

2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C.

pen. și art. 37 lit. b) C. pen.;

și 5 ani interzicerea drepturilor, prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen.;

rezultantă de 9 ani închisoare, pentru infracțiunile prevăzute de art. 293

alin. (1), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și de art. 9 din Legea nr.

143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.;

Prin sentința menționată s-a

menținut starea de arest a inculpaților și s-a dedus la zi durata detenției

preventive.

În fapt, s-a reținut în

esență că, inculpații N.G., V.I. (condamnat, de asemenea, prin sentința

menționată) și S.I. au produs precursori în laboratoarele aparținând primilor

doi și au deținut precursori în vederea obținerii pe calea unor procese

fizico-chimice, droguri de mare risc (amfetomină).

Referitor la inculpatul S.I.

s-a mai reținut că a predat inculpatului N.G. „instrucțiuni” primite de la

inculpatul V.I., pentru producerea acestor substanțe și că a transportat 120 l.

acetic anhydride și 939 gr. amfetamină la coinculpatul D.K., de asemenea,

condamnat în cauză.

Cu privire la inculpatul

A.K. s-a reținut că a transportat 120 l anhydridă acetică pe care i-a predat

inculpatului S.I.

Prin sentința menționată s-a

reținut că inculpatul H.H. a deținut precursori (safiole) într-o baracă din

Ghermănești, în scopul producerii de droguri și faptul că s-a prezentat în fața

autorităților sub identitatea falsă de S.A.A. în vederea obținerii statutului

de refugiat, pentru a ascunde antecedentele penale din Turcia, precum și în

fața organelor de urmărire penală care au început urmărirea penală, au pus în

mișcare acțiunea penală și au luat măsura arestării preventive împotriva

inculpatului pe numele S.A.A.

Sentința a fost atacată cu

apel de Parchetul de pe lângă Tribunalul București și de inculpații V.E., N.G.,

S.I., D.K., A.K. și H.H., apelurile fiind înregistrate la Curtea de Apel

București la data de 16 februarie 2004 sub nr. 571/2004.

Curtea reține că, în raport

de conținutul concret al faptelor deduse judecății, temeiurile ce au determinat

arestarea inculpaților impun în continuare privarea de libertate a acestora,

astfel încât corect s-a menținut menținerea arestării preventive în condițiile

art. 160

b

alin. (3) C. proc. pen.

Cât privește caracterul

rezonabil al perioadei detenției preventive este de reținut că, astfel cum

rezultă și din jurisprudența C.E.D.O., nu poate fi apreciat în mod abstract, ci

de la caz la caz, menținerea detenției putând fi justificată dacă există

indicii precise în sensul unei necesități reale de interes public care, în

pofida prezumției de nevinovăție, prevalează asupra regulilor privind

libertatea individuală așa cum sunt stabilite în art.5 din Convenție.

În speță există astfel de

necesități reale, care în raport de natura și conținutul concret al faptelor

imputate inculpaților, justifică durata menținerii în detenție a inculpaților

până în prezent.

Referitor la inculpatul H.H.

este de reținut că inițial actele de urmărire penală au fost întocmite pe

numele S.A.A., iar ulterior pe numele H.H. reținându-se că persoana care a

deținut precursori de droguri la Ghermănești s-a prezentat sub o identitate

falsă în momentul reținerii și arestării.

Este neîntemeiată susținerea

inculpatului N.G. că încheierea atacată este nulă întrucât pe comunicarea

soluției adoptate cu privire la starea de arest preventiv s-a menționat o altă

dată a pronunțării soluției.

Este adevărat că, pe dovada

de comunicare, se menționează că încheierea a fost pronunțată la 7 februarie

2004 în loc de 7 februarie 2005, aceasta constituie însă în mod evident o

eroare materială și nu se încadrează în nici unul din cazurile de nulitate,

prevăzute de art. 197 C. proc. pen., de natură a afecta hotărârea atacată.

Se reține, de asemenea, că

soluția de respingere a cererii de liberare provizorie formulată de inculpatul

N.G. este legală și temeinică.

Așa cum în mod corect s-a

reținut simplul fapt că sunt îndeplinite condițiile de formă prevăzute de art.

160

2

C. proc. pen., nu duc automat la admiterea cererii de liberare

provizorie, instanța fiind obligată să verifice nu numai legalitatea ci și

temeinicia cererii.

În speță, față de natura și

gravitatea faptelor de care este acuzat inculpatul, corect s-a apreciat, așa

cum s-a mai arătat, că se impune ca procesul să continue cu inculpatul în stare

de arest, așa încât justificat s-a reținut că nu este există temeiuri pentru

liberarea acestuia sub control judiciar.

Față de considerentele

expuse, Curtea va respinge recursurile, ca nefondate, conform art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen.

Conform art. 192 alin. (2)

C. proc. pen., inculpații vor fi obligați la plata cheltuielilor judiciare

către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondate, recursurile declarate de inculpații H.H., S.I., A.K. și N.G.

împotriva încheierii din 7 februarie 2005 a Curții de Apel București, secția a

II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, în dosar nr. 571/2004.

Obligă pe inculpații H.H.,

A.K. și N.G. să plătească statului sumele de câte 600.000 lei cheltuieli

judiciare.

Obligă pe inculpatul S.I. să

plătească statului suma de 800.000 lei cheltuieli judiciare, din care suma de

200.000 lei, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa

din fondul Ministerului Justiției.

Onorariul pentru interpretul

de limbă turcă al inculpatului A.K. se va plăti din fondul Înaltei Curți de

Casație și Justiție.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică,

azi 3 martie 2005.