ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2282/2005

Asupra recursurilor de față;

În baza lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin încheierea din 21 martie

2005, pronunțată în dosarul penal nr. 571/2004 al Curții de Apel București,

secția a II-a penală, s-a dispus, printre altele, respingerea cererii de

liberare provizorie pe cauțiune formulată de inculpatul H.H., ca nefondată.

A respins excepția privind încetarea

de drept a măsurii arestării preventive formulată de inculpatul S.I.

Prin aceeași încheiere s-a

menținut arestarea preventivă a inculpaților S.I., N.G., H.H., K.A., D.K.

Pentru a pronunța această

hotărâre, instanța de apel a reținut, în ceea ce privește cererea de liberare

provizorie pe cauțiune, că nu sunt îndeplinite condițiile legale în raport de

natura și gravitatea concretă a faptelor comise, de complexitatea cauzei, de

periculozitatea inculpatului H.H.

Relativ la excepția invocată

de inculpatul S.I., s-a constatat că nu este fondată în raport cu prevederile

art. 160

b

alin. (1) și (3) C. proc. pen.

În ceea ce privește

menținerea măsurii arestării preventive a celor cinci inculpați, se arată că

temeiurile care au fost avute în vedere la luarea acesteia se mențin și în

prezent, impunându-se în continuare privarea de libertate a acestora.

Împotriva acestei încheieri,

au declarat recurs, în termen legal, inculpații S.I., N.G., H.H., K.A. și D.K.

solicitând casarea acesteia și în cadrul rejudecării revocarea măsurii

arestării preventive fiind îndeplinite condițiile legale.

Inculpatul H.H. (S.A.A.) a

invocat cazurile de casare, prevăzute de art. 385

9

pct. 17

1

și 18 C. proc. pen., încheierea fiind dată cu încălcarea dispozițiilor art. 5

paragraful 3 din C.E.D.O., art. 23 alin. (5), (6), (9) și (10) din Constituție,

art. 136, art. 139, art. 160

2

și art. 160

8

C. proc. pen.

A invocat, de asemenea,

faptul că organele judiciare au emis două mandate de arestare, pe două nume și

două cetățenii diferite, măsura arestării preventive încetând de drept întrucât

mandatul este unic și indivizibil.

Sunt invocate, pe cale de

consecință, dispozițiile art. 197 alin. (2) și (3) C. proc. pen., astfel încât

atât mandatul de arestare cât și hotărârea judecătorească de condamnare

privindu-l pe inculpatul H.H. sunt lovite de nulitate absolută.

La rândul lor, ceilalți

inculpați au invocat încălcarea principiului judecării cauzei într-un termen

rezonabil respectiv faptul că nu se fac vinovați pentru infracțiunile reținute

în sarcina lor prin actul de trimitere în judecată.

Verificând încheierea

atacată potrivit dispozițiilor art. 385

14

C. proc. pen., pe baza

lucrărilor și materialului din dosarul cauzei, Înalta Curte, constată că

recursurile sunt nefondate pentru următoarele considerente:

Așa cum rezultă din actele

dosarului, prin sentința penală nr. 1314 din 22 decembrie 2003, pronunțată în

dosarul penal nr. 3756/2003 al Tribunalului București, s-a dispus condamnarea

inculpatului N.G. la o pedeapsă de 8 ani închisoare, pentru săvârșirea

infracțiunii prevăzută de art. 9 din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41

alin. (2) C. pen., a inculpatului S.I. la pedeapsa de 12 ani închisoare, pentru

săvârșirea infracțiunii de trafic de droguri, prevăzută de art. 2 alin. (1) și

(2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) și art. 37 lit. b)

C. pen., art. 9 din aceeași lege; a inculpatului D.K. la pedeapsa de 10 ani

închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii, prevăzută de art. 2 alin. (1) și

(2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., a

inculpatului K.A. la pedeapsa de 6 ani închisoare, pentru săvârșirea

infracțiunii, prevăzută de art. 9 din Legea nr. 143/2000 și inculpatul H.H. la

o pedeapsă rezultantă de 9 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute

de art. 9 din Legea nr. 143/2000 și art. 293 C. pen.

În esență, s-a reținut că

inculpații au fost depistați de către organele de poliție în cursul anului 2002

deținând instalații și agregate capabile să producă precursori. Urmare

efectuării perchezițiilor domiciliare s-au ridicat mai multe substanțe care

fiind depuse expertizării tehnico-științifice s-a constatat că fac parte din

tabelul nr. 4 anexă la Legea nr. 143/2000.

Temeiurile arestării

preventive a inculpaților le-au constituit dispozițiile art. 148 lit. h) C.

proc. pen.

Cu privire la excepția

invocată de inculpatul S.I., instanța de recurs urmează a observa, că nu sunt

incidente în speță dispozițiile art. 140 lit. a) C. proc. pen.

Potrivit textului, măsurile

preventive încetează de drept la expirarea termenelor prevăzute de lege sau

stabilite de organele judiciare.

Alin. (2) al aceluiași

articol, stipulează că măsura arestării preventive încetează de drept și atunci

când, înainte de pronunțarea unei hotărâri de condamnare în primă instanță, durata

arestării a atins jumătatea maximului pedepsei prevăzute de lege pentru

infracțiunea care face obiectul învinuirii.

Nu ne aflăm în prezența nici

uneia din situațiile limitativ prevăzute de lege, instanța de fond și ulterior

instanța de apel, respectând dispozițiile art. 160

b

alin. (1) și (3)

C. proc. pen., în sensul verificării periodic a legalității și temeiniciei

arestării preventive a inculpatului S.I.

Cât privește cererea de

liberare provizorie pe cauțiune formulată de inculpatul H.H. urmează a constata

că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 160

h

și

următoarele C. proc. pen.

În cadrul premiselor

liberării provizorii pe cauțiune se înscriu condiții care se referă la stadiul

desfășurării procesului penal, natura și gravitatea infracțiunilor săvârșite,

comportamentul procesual al inculpatului înainte de declanșarea cercetărilor,

precum și în timpul cercetării judecătorești.

Plata unei cauțiuni nu

obligă instanța la admiterea cererii, fiind atributul acesteia de a aprecia

dacă liberarea provizorie pe cauțiune poate constitui o alternativă a măsurii

arestării preventive.

În speță, instanța, în mod

judicios, a apreciat că nu se impune liberarea provizorie pe cauțiune a

inculpatului H.H.

Cât privește menținerea

stării de arest a celor cinci inculpați, Înalta Curte apreciază că în mod

temeinic și legal, s-a dispus privarea de libertate a acestora.

Este adevărat că potrivit

art. 5 din C.E.D.O. și art. 23 alin. (1) din Constituție, nimeni nu poate fi

privat de libertate.

În aceleași texte sunt prevăzute

însă și excepțiile. Potrivit art. 5 paragraful 1 lit. e) din Convenție „se

exceptează de la dreptul de a nu putea fi lipsit de libertate și cel care a

fost arestat sau reținut în vederea aducerii sale în fața autorității judiciare

competente sau când există motive verosimile de a bănui că a săvârșit o

infracțiune ori când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l

împiedica să săvârșească o infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia”.

În raport cu reglementările

internaționale invocate, privarea de libertate trebuie să se realizeze numai în

formele legale și după procedura prevăzută în legislația fiecărui stat, conform

convenției, respectiv, cu respectarea procedurii prevăzute de legea procesual

penală, prin raportare și la dispozițiile constituționale.

În cauza supusă analizei,

instanța de apel a procedat la verificarea condițiilor prevăzute de legea

procesual penală și a constatat că temeiurile de fapt și de drept, art. 148

alin. (1) lit. h)” C. proc. pen., care au stat la baza luării măsurii arestării

preventive a inculpaților, subzistă, impunând în continuare privarea de

libertate a acestora.

Înalta Curte apreciază că în

raport de modul de concepere a activității infracționale a inculpaților, de

împrejurările săvârșirii faptelor, de urmările acestora, de atitudinea

procesuală nesinceră, dar și de pronunțarea unei hotărâri de condamnare în

primă instanță, lăsarea în libertate a acestora, prezintă pericol concret

pentru ordinea publică, prin crearea unui sentiment de insecuritate și

neîncredere în buna desfășurare a justiției.

Pe de altă parte, se impune

a fi reținut și faptul că instanța de apel, în virtutea efectului devolutiv al

apelului, dar și în scopul aflării adevărului a admis cererile formulate de

inculpați privind completarea probatoriului, asigurându-se astfel dreptul la un

proces echitabil.

Toate aceste aspecte

justifică dispoziția instanței de apel, în sensul menținerii măsurii arestării

preventive, astfel încât, Înalta Curte, în conformitate cu prevederile art. 385

15

alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondate, recursurile

declarate de inculpații H.H. (S.A.A.), S.I., N.G., D.K. și K.A.

În baza art. 192 alin. (2)

C. proc. pen., recurenții vor fi obligați la plata cheltuielilor judiciare

către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondate recursurile declarate de inculpații H.H. (S.A.A.), S.I., N.G., D.K.

și K.A. împotriva încheierii pronunțată la 21 martie 2005 de către Curtea de

Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și familie în

dosarul nr. 571/2005.

Obligă recurentul inculpat

K.A. la plata sumei de 600.000 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Obligă recurenții inculpați

H.H. (S.A.A.), S.I., N.G. și D.K. la plata sumei de câte 800.000 lei cu titlu

de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de câte 200.000 lei,

reprezentând onorariile apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din

fondul Ministerului Justiției.

Onorariul interpretului de

limbă turcă ce a asigurat traducerea pentru recurenții inculpați D.K. și K.A.,

se va plăti din fondul Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 4 aprilie 2005.