ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2282/2005

Asupra recursurilor de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin încheierea din 21 martie 2005, pronunțată în dosarul penal nr. 571/2004 al Curții de Apel București, secția a II-a penală, s-a dispus, printre altele, respingerea cererii de liberare provizorie pe cauțiune formulată de inculpatul H.H., ca nefondată. A respins excepția privind încetarea de drept a măsurii arestării preventive formulată de inculpatul S.I. Prin aceeași încheiere s-a menținut arestarea preventivă a inculpaților S.I., N.G., H.H., K.A., D.K. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a reținut, în ceea ce privește cererea de liberare provizorie pe cauțiune, că nu sunt îndeplinite condițiile legale în raport de natura și gravitatea concretă a faptelor comise, de complexitatea cauzei, de periculozitatea inculpatului H.H.

Relativ la excepția invocată de inculpatul S.I., s-a constatat că nu este fondată în raport cu prevederile art. 160 b alin. (1) și (3) C. proc. pen. În ceea ce privește menținerea măsurii arestării preventive a celor cinci inculpați, se arată că temeiurile care au fost avute în vedere la luarea acesteia se mențin și în prezent, impunându-se în continuare privarea de libertate a acestora. Împotriva acestei încheieri, au declarat recurs, în termen legal, inculpații S.I., N.G., H.H., K.A. și D.K. solicitând casarea acesteia și în cadrul rejudecării revocarea măsurii arestării preventive fiind îndeplinite condițiile legale. Inculpatul H.H. (S.A.A.) a invocat cazurile de casare, prevăzute de art. 385 9 pct. 17 1 și 18 C. proc.

pen., încheierea fiind dată cu încălcarea dispozițiilor art. 5 paragraful 3 din C.E.D.O., art. 23 alin. (5), (6), (9) și (10) din Constituție, art. 136, art. 139, art. 160 2 și art. 160 8 C. proc. pen. A invocat, de asemenea, faptul că organele judiciare au emis două mandate de arestare, pe două nume și două cetățenii diferite, măsura arestării preventive încetând de drept întrucât mandatul este unic și indivizibil. Sunt invocate, pe cale de consecință, dispozițiile art. 197 alin. (2) și (3) C. proc. pen., astfel încât atât mandatul de arestare cât și hotărârea judecătorească de condamnare privindu-l pe inculpatul H.H. sunt lovite de nulitate absolută. La rândul lor, ceilalți inculpați au invocat încălcarea principiului judecării cauzei într-un termen rezonabil respectiv faptul că nu se fac vinovați pentru infracțiunile reținute în sarcina lor prin actul de trimitere în judecată.

Verificând încheierea atacată potrivit dispozițiilor art. 385 14 C. proc. pen., pe baza lucrărilor și materialului din dosarul cauzei, Înalta Curte, constată că recursurile sunt nefondate pentru următoarele considerente: Așa cum rezultă din actele dosarului, prin sentința penală nr. 1314 din 22 decembrie 2003, pronunțată în dosarul penal nr. 3756/2003 al Tribunalului București, s-a dispus condamnarea inculpatului N.G. la o pedeapsă de 8 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 9 din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., a inculpatului S.I. la pedeapsa de 12 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de droguri, prevăzută de art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) și art. 37 lit. b) C. pen., art. 9 din aceeași lege; a inculpatului D.K.

la pedeapsa de 10 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii, prevăzută de art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., a inculpatului K.A. la pedeapsa de 6 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii, prevăzută de art. 9 din Legea nr. 143/2000 și inculpatul H.H. la o pedeapsă rezultantă de 9 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 9 din Legea nr. 143/2000 și art. 293 C. pen. În esență, s-a reținut că inculpații au fost depistați de către organele de poliție în cursul anului 2002 deținând instalații și agregate capabile să producă precursori. Urmare efectuării perchezițiilor domiciliare s-au ridicat mai multe substanțe care fiind depuse expertizării tehnico-științifice s-a constatat că fac parte din tabelul nr. 4 anexă la Legea nr. 143/2000.

Temeiurile arestării preventive a inculpaților le-au constituit dispozițiile art. 148 lit. h) C. proc. pen. Cu privire la excepția invocată de inculpatul S.I., instanța de recurs urmează a observa, că nu sunt incidente în speță dispozițiile art. 140 lit. a) C. proc. pen. Potrivit textului, măsurile preventive încetează de drept la expirarea termenelor prevăzute de lege sau stabilite de organele judiciare. Alin. (2) al aceluiași articol, stipulează că măsura arestării preventive încetează de drept și atunci când, înainte de pronunțarea unei hotărâri de condamnare în primă instanță, durata arestării a atins jumătatea maximului pedepsei prevăzute de lege pentru infracțiunea care face obiectul învinuirii.

Nu ne aflăm în prezența nici uneia din situațiile limitativ prevăzute de lege, instanța de fond și ulterior instanța de apel, respectând dispozițiile art. 160 b alin. (1) și (3) C. proc. pen., în sensul verificării periodic a legalității și temeiniciei arestării preventive a inculpatului S.I. Cât privește cererea de liberare provizorie pe cauțiune formulată de inculpatul H.H. urmează a constata că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 160 h și următoarele C. proc. pen. În cadrul premiselor liberării provizorii pe cauțiune se înscriu condiții care se referă la stadiul desfășurării procesului penal, natura și gravitatea infracțiunilor săvârșite, comportamentul procesual al inculpatului înainte de declanșarea cercetărilor, precum și în timpul cercetării judecătorești.

Plata unei cauțiuni nu obligă instanța la admiterea cererii, fiind atributul acesteia de a aprecia dacă liberarea provizorie pe cauțiune poate constitui o alternativă a măsurii arestării preventive. În speță, instanța, în mod judicios, a apreciat că nu se impune liberarea provizorie pe cauțiune a inculpatului H.H. Cât privește menținerea stării de arest a celor cinci inculpați, Înalta Curte apreciază că în mod temeinic și legal, s-a dispus privarea de libertate a acestora. Este adevărat că potrivit art. 5 din C.E.D.O. și art. 23 alin. (1) din Constituție, nimeni nu poate fi privat de libertate. În aceleași texte sunt prevăzute însă și excepțiile.

Potrivit art. 5 paragraful 1 lit. e) din Convenție „se exceptează de la dreptul de a nu putea fi lipsit de libertate și cel care a fost arestat sau reținut în vederea aducerii sale în fața autorității judiciare competente sau când există motive verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune ori când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârșească o infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia”. În raport cu reglementările internaționale invocate, privarea de libertate trebuie să se realizeze numai în formele legale și după procedura prevăzută în legislația fiecărui stat, conform convenției, respectiv, cu respectarea procedurii prevăzute de legea procesual penală, prin raportare și la dispozițiile constituționale.

În cauza supusă analizei, instanța de apel a procedat la verificarea condițiilor prevăzute de legea procesual penală și a constatat că temeiurile de fapt și de drept, art. 148 alin. (1) lit. h)” C. proc. pen., care au stat la baza luării măsurii arestării preventive a inculpaților, subzistă, impunând în continuare privarea de libertate a acestora. Înalta Curte apreciază că în raport de modul de concepere a activității infracționale a inculpaților, de împrejurările săvârșirii faptelor, de urmările acestora, de atitudinea procesuală nesinceră, dar și de pronunțarea unei hotărâri de condamnare în primă instanță, lăsarea în libertate a acestora, prezintă pericol concret pentru ordinea publică, prin crearea unui sentiment de insecuritate și neîncredere în buna desfășurare a justiției.

Pe de altă parte, se impune a fi reținut și faptul că instanța de apel, în virtutea efectului devolutiv al apelului, dar și în scopul aflării adevărului a admis cererile formulate de inculpați privind completarea probatoriului, asigurându-se astfel dreptul la un proces echitabil. Toate aceste aspecte justifică dispoziția instanței de apel, în sensul menținerii măsurii arestării preventive, astfel încât, Înalta Curte, în conformitate cu prevederile art. 385 15 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpații H.H. (S.A.A.), S.I., N.G., D.K. și K.A. În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurenții vor fi obligați la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate recursurile declarate de inculpații H.H. (S.A.A.), S.I., N.G., D.K. și K.A. împotriva încheierii pronunțată la 21 martie 2005 de către Curtea de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și familie în dosarul nr. 571/2005. Obligă recurentul inculpat K.A. la plata sumei de 600.000 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Obligă recurenții inculpați H.H. (S.A.A.), S.I., N.G. și D.K. la plata sumei de câte 800.000 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de câte 200.000 lei, reprezentând onorariile apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Onorariul interpretului de limbă turcă ce a asigurat traducerea pentru recurenții inculpați D.K.

și K.A., se va plăti din fondul Înaltei Curți de Casație și Justiție. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 4 aprilie 2005.