ÎCCJ, Decizia nr. 151/2004

Asupra recursului în anulare de față, În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la data de 8 octombrie 1999, SC S.O.G. SRL, cu sediul social în Via Enaudi l-10070 Robassomero - Italia, reprezentată, pe bază de împuternicire, de T.V., a chemat în judecată pe pârâta SC C.U.G. SA și a solicitat obligarea acesteia să-i plătească suma de 268.000 dolari S.U.A., reprezentând marfă comandată și neridicată. În motivarea acțiunii, s-a învederat că, la data de 1 octombrie 1996, reclamanta a încheiat cu pârâta un act adițional la contractul nr. 1021 din 12 decembrie 1995, prin care s-a convenit vânzarea, respectiv, cumpărarea a 4.000 seturi-părți componente pentru încălzitoare cu ardere catalitică, la prețul de 67 dolari S.U.A./set, franco depozit cumpărător.

S-a susținut că, în conformitate cu această convenție, SC C.U.G. SA, în calitate de cumpărător, urma ca, la data de 11 octombrie 1996, să deschidă o scrisoare de garanție bancară pentru întreaga marfă contractată, iar livrarea să se realizeze potrivit unor grafice stabilite de cumpărător, obligații pe care societatea cumpărătoare nu le-a îndeplinit. Pârâta SC C.U.G. SA a formulat întâmpinare, susținând că actul adițional nu poate face parte integrantă din contractul nr. 1021/1995, deoarece acest contract a încetat prin executarea integrală, de către ambele părți, a clauzelor prevăzute în acesta, iar actul adițional nu poate modifica sau completa decât un contract aflat în derulare.

S-a mai relevat că trebuie avut în vedere că sensul scrisorii de garanție bancară este acela de a certifica posibilitatea efectuării cheltuielilor de aprovizionare și a altor cheltuieli necesare, pentru a exista certitudinea achitării integrale a contravalorii mărfii, iar nedeschiderea acreditivului constituie dovada evidentă a necontinuării colaborării. S-a susținut, de asemenea, că executarea produselor de către reclamantă nu s-a datorat încheierii unui contract sinalagmatic între părți, care să fi dat naștere la reciprocitatea și interdependența obligațiilor, neexistând nici o convenție sau comandă specială pentru achiziționarea celor 4.000 încălzitoare catalitice, iar piesele executate de către reclamantă nici nu au caracteristici speciale, ci sunt componente și produse de catalog.

Făcându-se referire la susținerea reclamantei că obligația de plată a început la data de 11 octombrie 1996, când ar fi trebuit să fie deschisă scrisoarea de garanție bancară pentru întreaga sumă contractată, pârâta a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune. S-a subliniat, în această privință, că, față de dispozițiile imperative ale art. 1837 și urm. C. civ. și de prevederile Decretului nr. 167/1958, se impunea stingerea dreptului la acțiune și respingerea, pe cale de consecință, a acțiunii promovate de către reclamantă, deoarece s-a împlinit termenul general de prescripție de 3 ani, specific raporturilor comerciale. În fine, făcându-se referire la prevederile art. 1314 C. civ., s-a cerut să se constate că acțiunea nu este întemeiată, deoarece nu a fost îndeplinită cerința strămutării lucrului vândut în puterea și posesiunea cumpărătorului.

Tribunalul Alba, secția civilă, prin sentința civilă nr. 87 din 25 ianuarie 2000, a admis acțiunea astfel cum a fost formulată, obligând pe pârâtă să plătească reclamantei suma de 268.000 dolari S.U.A., reprezentând pretenții. S-a reținut, în esență, că între părți a fost încheiat contractul comercial nr. 1021 din 12 decembrie 1995, potrivit căruia reclamanta, în calitate de vânzător, s-a obligat să livreze pârâtei, în calitate de cumpărător, un număr de 4.000 seturi pentru încălzire cu aprindere catalitică executate în condiții speciale. S-a mai reținut că, la data de 1 octombrie 1996, a fost încheiat, între aceleași părți, un act adițional la contractul menționat, prin care s-a stabilit ca reclamanta să livreze alte 4.000 seturi încălzitor la prețul de 67 dolari S.U.A.

bucata–franco depozit cumpărător, iar banca cumpărătorului să emită o garanție de plată pentru întreaga valoare a produselor contractate, în termen de 10 zile de la semnarea contractului. În motivarea soluției, prima instanță a relevat că pârâta nu și-a îndeplinit obligațiile contractuale din actul adițional și că marfa a rămas nevalorificată, deoarece a fost executată în condiții speciale, încât, în conformitate cu prevederile acelui act, care are forță juridică obligatorie între părțile contractante, se impune obligarea societății pârâte, potrivit dispozițiilor art. 1361C. civ., la plata către reclamantă a sumei reprezentând contravaloarea mărfii.

S-a mai motivat că excepția de tardivitate invocată de societatea pârâtă, în temeiul Decretului nr. 167/1958, se va respinge, întrucât obligația de plată a început, cum se menționează și în întâmpinare, la data de 11 octombrie 1996, iar acțiunea a fost promovată de reclamantă la 8 octombrie 1999, deci, înainte de împlinirea termenului general de prescripție prevăzut de lege. Curtea de Apel Alba Iulia, secția comercială și de contencios administrativ, prin decizia civilă nr. 1024/A din 15 decembrie 2000, a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâta SC C.U.G. SA împotriva sentinței menționate.

S-a motivat că reclamanta și-a îndeplinit obligația de a fabrica produsele contractate, iar obligația de a le livra nu s-a putut realiza, deoarece era condiționată de îndeplinirea de către pârâtă a obligației de remitere a scrisorii de garanție bancară, care nu a fost respectată, astfel că, în locul obligației de garantare a plății prețului, ca o condiție a livrării produselor, operează obligația de plată a prețului în avans. Împotriva deciziei pronunțate în apel, pârâta SC C.U.G. SA a declarat recurs, acesta fiind respins, ca nefondat, prin decizia nr. 1261 din 28 februarie 2003 a Curții Supreme de Justiție, secția comercială. Întemeindu-se pe dispozițiile art. 330 pct. 2 C. proc.

civ., Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a declarat recurs în anulare împotriva hotărârilor pronunțate în cauză, pe care le consideră pronunțate cu încălcarea esențială a legii, ceea ce a determinat soluționarea greșită a cauzei pe fond, precum și că sunt și vădit netemeinice. S-a susținut, în acest sens, că au fost încălcate regulile de interpretare a clauzelor contractuale instituite prin art. 977, art. 979 și art. 982 C. civ., ceea ce a făcut să nu se observe că reclamanta nu a făcut dovada că și-a îndeplinit propria obligație, asumată prin contract și actul adițional, de a livra mai întâi mărfurile către cumpărător, astfel că obligarea cumpărătorului la plata prețului acestora, fără îndeplinirea obligației vânzătorului, care trebuia să o preceadă pe a sa, este nejustificată.

S-a mai susținut că obligația cumpărătorului de a remite vânzătorului scrisoarea de garanție bancară are caracter accesoriu față de obligația principală, de plată a prețului, din contract rezultând că voința părților nu a fost aceea de a condiționa livrarea mărfurilor de momentul remiterii scrisorii de garanție bancară. Relevându-se că neîndeplinirea obligației accesorii, de remitere a scrisorii de garanție, putea îndreptăți pe reclamantă doar la solicitarea obligării pârâtei la plata penalităților de întârziere convenite, iar nu la înlocuirea obligației secundare cu obligația principală, de plată a prețului, s-a subliniat că, prin obligarea pârâtei, de către instanțe, la plata anticipată a prețului, ca sancțiune pentru neîndeplinirea obligației de remitere a scrisorii de garanție, s-a făcut o aplicare greșită a prevederilor art. 969C.

civ., potrivit cărora convențiile legal încheiate sunt obligatorii între părțile contractante, precum și a dispozițiilor contractuale privind clauza stabilită de părți cu privire la penalitățile de întârziere. În fine, s-a arătat că în mod greșit s-au înlăturat criticile formulate de pârâtă cu privire la lipsa calității procesuale a împuternicitului reclamantei, nominalizat în petitul acțiunii. S-a învederat că, potrivit art. 114 C. proc. civ., verificarea regularității introducerii acțiunii în justiție revine instanței de judecată, precum și că excepția lipsei calității de reprezentant al părții care adresează cererea de chemare în judecată este peremptorie și absolută, întrucât privește încălcarea unor norme de ordine publică, astfel că poate fi invocată de oricare dintre părți și chiar din oficiu, de instanță, în orice fază a procesului.

În această privință, s-a relevat că din actele dosarului rezultă că la data de 5 octombrie 1999, când acțiunea introductivă a fost depusă la poștă, societatea comercială reclamantă se afla în stare de faliment, declarat la 2 iulie 1998 de Tribunalul din Torino, iar potrivit legii italiene numai curatorul falimentar este reprezentantul legal al societății declarate falimentară, exercitând toate atribuțiile prevăzute de lege, inclusiv pe aceea a înaintării proceselor în justiție. În raport cu această cerință, determinată de declararea stării de faliment a societății comerciale reclamante, s-a subliniat că procura, aflată în copie la dosarul instanței de recurs, nu face dovadă deplină că T.V. are calitate de reprezentant al societății aflate în faliment, deoarece actul respectiv nu are menționată data la care a fost emis și nici nu a fost prezentat în original sau copie legalizată.

În concluzie, s-a cerut casarea hotărârilor atacate și, în principal, anularea cererii de chemare în judecată, pentru lipsa calității de reprezentant a persoanei care a formulat-o, iar în subsidiar respingerea acțiunii ca neîntemeiată. Recursul în anulare este fondat. Din examinarea actelor dosarului, se constată că acțiunea formulată de T.V., ca reprezentant al reclamantei SC S.O.G. SRL – Italia, a fost înregistrată, la Tribunalul Alba, pe data de 8 octombrie 1999, fiind transmisă, prin Prioripost, la 5 octombrie 1999 (dosar nr. C.3973/1999 al Tribunalului Alba). Este semnificativ că semnatarul cererii de chemare în judecată, ca reprezentant al societății comerciale reclamante, nu a anexat la cerere procura de împuternicire necesară, iar prima instanță, neconformându-se dispozițiilor art. 161 alin. (1) C. proc.

civ., a omis să constate că reprezentantul acestei părți nu a făcut dovada calității sale, procedând la citarea părților și apoi, în mod nejustificat, la judecarea cauzei, ceea ce nu s-a observat nici de instanța de apel, unde s-a dispus citarea reclamantei prin T.V. (dosarul nr. 4975/2000 al Curții de Apel Alba Iulia). Este adevărat că, prin procura din 22 ianuarie 1998, S.O.G. SRL, cu reședința în Italia, reprezentată de M.P., în calitate de director comercial, l-a autorizat pe T.V., pe baza activității sale anterioare de comisionar, să promoveze, în fața instanței, acțiuni legate de reclamațiile acelei societăți contra fabricii mecanice C.U.G. (dosarul nr. 2587/2001 al Curții Supreme de Justiție, secția comercială).

Dar, este de observat că din sentința Tribunalului din Torino, pronunțată în Camera de Consiliu, la data de 23 iunie 1998 și depusă la grefă la 2 iulie 1998, a fost declarat falimentul societății în lichidare SC S.O.G.

SRL, fiind numit curator F.D.G., iar prin comunicarea făcută Tribunalului Alba de către curatorul falimentar, la data de 2 septembrie 2002, s-a precizat că „lichidatorul este reprezentantul legal al societății doar până în momentul în care societatea este declarată falimentară”, iar „curatorul falimentar este reprezentantul legal al societății în cazul în care aceasta a fost declarată falimentară și exercită toate puterile prevăzute de lege (pentru încasarea creditelor, pentru vânzarea bunurilor, pentru înaintarea unor procese în justiție, etc., sub controlul judecătorului delegat”, subliniindu-se că toate cele enunțate sunt conforme cu prevederile art. 31 al Decretului Regional nr. 267 din 16. martie 1942, care prevede: „Curatorul deține administrarea patrimoniului falimentar”.

Rezultând, astfel, că în urma cererii de lichidare voluntară, înregistrată la Tribunalul din Torino, la 8 aprilie 1998, asociații au pierdut dreptul de administrare și reprezentare legală a societății comerciale S.O.G. SRL, aceste atribuții fiind preluate de către lichidatori, iar din momentul în care societatea a fost declarată falimentară, însuși lichidatorul și-a pierdut orice putere, atribuțiile respective revenind curatorului falimentar numit de tribunal, este evident că procura emisă de directorul comercial M.P., la data de 22 ianuarie 1998, nu mai avea valabilitate la data de 5 octombrie 1999, când T.V. a introdus acțiunea, considerându-se, fără justificare legală, reprezentant al SC S.O.G.

SRL. În acest sens, prin art. 1552 pct. 2C. civ. se prevede că „mandatul se stinge, între altele, „prin moartea, interdicțiunea, nesolvabilitatea și falimentul ori al mandantului, ori al mandatarului”. De altfel, T.V. nu a depus la dosarul cauzei, nici la prima instanță și nici în apel, procura la care s-a referit, contravenind astfel prevederilor art. 83 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora atunci „când cererea este făcută prin mandatar, se va alătura procura în original sau în copie legalizată”. În această privință, nu pot fi invocate dispozițiile art. 1557 C. civ., referitoare la validitatea mandatului pe motiv că mandatarul nu ar fi cunoscut existența cauzei ce a desființat mandatul, deoarece nu numai că T.V.

nu a dovedit că nu ar fi cunoscut declararea falimentului societății S.O.G. SRL, dar conținutul de ansamblu al actelor dosarului și atitudinea sa de a nu se conforma obligației de a anexa procura, în original sau în copie legalizată, așa cum se cere prin art. 83 alin. (1) C. proc. civ., demonstrează că a cunoscut neîndoielnic situația de faliment a acelei societăți și a urmărit interesat și cu rea credință să se insinueze în calitate de reprezentant al acesteia. Împrejurarea că, ulterior, prin procura din 28 februarie 2002, lichidatorul societății în stare de faliment S.O.G. SRL a împuternicit pe T.V., prin procură, să procedeze la recuperarea creditului societății respective, în raport cu SC C.U.G.

SA, menționând că are în vedere și procura din 22 ianuarie 1998, iar judecătorul delegat, în falimentul aceleiași societăți, a comunicat că a autorizat pe curator să împuternicească pe T.V. să aducă la îndeplinire orice act procesual necesar recuperării creditului de care SC C.U.G. SA a beneficiat din partea societății S.O.G. SRL, nu are relevanța ce i se atribuie în combaterea recursului în anulare, cât timp, în momentul înregistrării acțiunii, persoana care a introdus-o era lipsită de calitatea de mandatar necesară, iar procura emisă la 28 februarie 2002 nu poate retroactiva.

Așa fiind, se impunea ca instanța de recurs, în fața căreia, prin motivele de casare, s-a invocat excepția privind lipsa calității procesuale a persoanei care a formulat cererea de chemare în judecată, ca împuternicit al societății reclamante, să constate că această excepție este întemeiată și să declare nulă cererea de chemare în judecată, iar ca urmare să caseze decizia instanței de apel și, prin admiterea apelului pârâtei, să modifice sentința în sensul anulării acțiunii, ca fiind introdusă de o persoană fără calitate. Neprocedând astfel, instanța de recurs a pronunțat o decizie cu încălcarea esențială a legii, ceea ce a determinat menținerea soluțiilor din apel și primă instanță prin care a fost admisă, cu încălcarea legii, o cerere de chemare în judecată făcută de o persoană fără calitate procesuală.

În raport cu aceste constatări, care atrag anularea acțiunii formulate, ca fiind introdusă de o persoană fără calitate, iar ca urmare și desființarea celor trei hotărâri pronunțate în cauză, examinarea motivelor din recursul în anulare, prin care s-a susținut că instanțele au interpretat greșit cauzele contractuale, a devenit inutilă. În consecință, recursul în anulare, fiind întemeiat sub aspectul menționat, urmează a fi admis, a se casa decizia instanței de recurs, iar prin admiterea recursului pârâtei, să se dispună casarea deciziei pronunțate în apel, admiterea apelului pârâtei și modificarea sentinței în sensul anulării acțiunii, ca fiind introdusă de o persoană fără calitate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Casează decizia nr. 1261 din 28 februarie 2003 a Curții Supreme de Justiție, secția comercială. Admite recursul declarat de pârâta, SC C.U.G. SA, împotriva deciziei nr. 1024/A din 15 decembrie 2000 a Curții de Apel Alba Iulia, secția comercială și de contencios administrativ, pe care o casează. Admite apelul declarat de pârâta, SC C.U.G. SA, împotriva sentinței civile nr. 87 din 25 ianuarie 2000 a Tribunalului Alba, secția civilă, pe care o modifică, în sensul că anulează acțiunea formulată, pentru reclamanta SC S.O.G. SRL Italia, ca fiind introdusă de o persoană fără calitate.

Pronunțată, în ședință publică, azi, 26 aprilie 2004.