ÎCCJ, Decizia nr. 151/2004

ÎCCJ, Decizia nr. 151/2004 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2004)

Asupra recursului în anulare de

față,

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data

de 8 octombrie 1999, SC S.O.G. SRL, cu sediul social în Via Enaudi l-10070 Robassomero

- Italia, reprezentată, pe bază de împuternicire, de T.V., a chemat în judecată

pe pârâta SC C.U.G. SA și a solicitat obligarea acesteia să-i plătească suma de

268.000 dolari S.U.A., reprezentând marfă comandată și neridicată.

În motivarea acțiunii, s-a învederat

că, la data de 1 octombrie 1996, reclamanta a încheiat cu pârâta un act

adițional la contractul nr. 1021 din 12 decembrie 1995, prin care s-a convenit

vânzarea, respectiv, cumpărarea a 4.000 seturi-părți componente pentru

încălzitoare cu ardere catalitică, la prețul de 67 dolari S.U.A./set, franco

depozit cumpărător.

S-a susținut că, în conformitate cu

această convenție, SC C.U.G. SA, în calitate de cumpărător, urma ca, la data de

11 octombrie 1996, să deschidă o scrisoare de garanție bancară pentru întreaga

marfă contractată, iar livrarea să se realizeze potrivit unor grafice stabilite

de cumpărător, obligații pe care societatea cumpărătoare nu le-a îndeplinit.

Pârâta SC C.U.G. SA a formulat

întâmpinare, susținând că actul adițional nu poate face parte integrantă din

contractul nr. 1021/1995, deoarece acest contract a încetat prin executarea

integrală, de către ambele părți, a clauzelor prevăzute în acesta, iar actul

adițional nu poate modifica sau completa decât un contract aflat în derulare.

S-a mai relevat că trebuie avut în vedere că sensul scrisorii de garanție

bancară este acela de a certifica posibilitatea efectuării cheltuielilor de

aprovizionare și a altor cheltuieli necesare, pentru a exista certitudinea

achitării integrale a contravalorii mărfii, iar nedeschiderea acreditivului

constituie dovada evidentă a necontinuării colaborării.

S-a susținut, de asemenea, că

executarea produselor de către reclamantă nu s-a datorat încheierii unui

contract sinalagmatic între părți, care să fi dat naștere la reciprocitatea și

interdependența obligațiilor, neexistând nici o convenție sau comandă specială

pentru achiziționarea celor 4.000 încălzitoare catalitice, iar piesele

executate de către reclamantă nici nu au caracteristici speciale, ci sunt

componente și produse de catalog.

Făcându-se referire la susținerea reclamantei

că obligația de plată a început la data de 11 octombrie 1996, când ar fi

trebuit să fie deschisă scrisoarea de garanție bancară pentru întreaga sumă

contractată, pârâta a invocat excepția prescripției dreptului material la

acțiune. S-a subliniat, în această privință, că, față de dispozițiile

imperative ale art. 1837 și urm. C. civ. și de prevederile Decretului nr. 167/1958,

se impunea stingerea dreptului la acțiune și respingerea, pe cale de

consecință, a acțiunii promovate de către reclamantă, deoarece s-a împlinit

termenul general de prescripție de 3 ani, specific raporturilor comerciale.

În fine, făcându-se referire la

prevederile art. 1314 C. civ., s-a cerut să se constate că acțiunea nu este

întemeiată, deoarece nu a fost îndeplinită cerința strămutării lucrului vândut

în puterea și posesiunea cumpărătorului.

Tribunalul Alba, secția civilă, prin

sentința civilă nr. 87 din 25 ianuarie 2000, a admis acțiunea astfel cum a fost

formulată, obligând pe pârâtă să plătească reclamantei suma de 268.000 dolari S.U.A.,

reprezentând pretenții.

S-a reținut, în esență, că între

părți a fost încheiat contractul comercial nr. 1021 din 12 decembrie 1995,

potrivit căruia reclamanta, în calitate de vânzător, s-a obligat să livreze

pârâtei, în calitate de cumpărător, un număr de 4.000 seturi pentru încălzire

cu aprindere catalitică executate în condiții speciale.

S-a mai reținut că, la data de 1

octombrie 1996, a fost încheiat, între aceleași părți, un act adițional la

contractul menționat, prin care s-a stabilit ca reclamanta să livreze alte

4.000 seturi încălzitor la prețul de 67 dolari S.U.A. bucata–franco depozit

cumpărător, iar banca cumpărătorului să emită o garanție de plată pentru

întreaga valoare a produselor contractate, în termen de 10 zile de la semnarea

contractului.

În motivarea soluției, prima

instanță a relevat că pârâta nu și-a îndeplinit obligațiile contractuale din

actul adițional și că marfa a rămas nevalorificată, deoarece a fost executată

în condiții speciale, încât, în conformitate cu prevederile acelui act, care

are forță juridică obligatorie între părțile contractante, se impune obligarea

societății pârâte, potrivit dispozițiilor art. 1361C. civ., la plata către

reclamantă a sumei reprezentând contravaloarea mărfii.

S-a mai motivat că excepția de tardivitate

invocată de societatea pârâtă, în temeiul Decretului nr. 167/1958, se va

respinge, întrucât obligația de plată a început, cum se menționează și în

întâmpinare, la data de 11 octombrie 1996, iar acțiunea a fost promovată de

reclamantă la 8 octombrie 1999, deci, înainte de împlinirea termenului general

de prescripție prevăzut de lege.

Curtea de Apel Alba Iulia, secția

comercială și de contencios administrativ, prin decizia civilă nr. 1024/A din

15 decembrie 2000, a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâta SC C.U.G.

SA împotriva sentinței menționate.

S-a motivat că reclamanta și-a

îndeplinit obligația de a fabrica produsele contractate, iar obligația de a le

livra nu s-a putut realiza, deoarece era condiționată de îndeplinirea de către

pârâtă a obligației de remitere a scrisorii de garanție bancară, care nu a fost

respectată, astfel că, în locul obligației de garantare a plății prețului, ca o

condiție a livrării produselor, operează obligația de plată a prețului în

avans.

Împotriva deciziei pronunțate în

apel, pârâta SC C.U.G. SA a declarat recurs, acesta fiind respins, ca nefondat,

prin decizia nr. 1261 din 28 februarie 2003 a Curții Supreme de Justiție, secția

comercială.

Întemeindu-se pe dispozițiile art. 330

pct. 2 C. proc. civ., Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție a declarat recurs în anulare împotriva hotărârilor

pronunțate în cauză, pe care le consideră pronunțate cu încălcarea esențială a

legii, ceea ce a determinat soluționarea greșită a cauzei pe fond, precum și că

sunt și vădit netemeinice.

S-a susținut, în acest sens, că au

fost încălcate regulile de interpretare a clauzelor contractuale instituite

prin art. 977, art. 979 și art. 982 C. civ., ceea ce a făcut să nu se observe

că reclamanta nu a făcut dovada că și-a îndeplinit propria obligație, asumată

prin contract și actul adițional, de a livra mai întâi mărfurile către

cumpărător, astfel că obligarea cumpărătorului la plata prețului acestora, fără

îndeplinirea obligației vânzătorului, care trebuia să o preceadă pe a sa, este

nejustificată.

S-a mai susținut că obligația

cumpărătorului de a remite vânzătorului scrisoarea de garanție bancară are

caracter accesoriu față de obligația principală, de plată a prețului, din

contract rezultând că voința părților nu a fost aceea de a condiționa livrarea

mărfurilor de momentul remiterii scrisorii de garanție bancară.

Relevându-se că neîndeplinirea

obligației accesorii, de remitere a scrisorii de garanție, putea îndreptăți pe

reclamantă doar la solicitarea obligării pârâtei la plata penalităților de

întârziere convenite, iar nu la înlocuirea obligației secundare cu obligația

principală, de plată a prețului, s-a subliniat că, prin obligarea pârâtei, de

către instanțe, la plata anticipată a prețului, ca sancțiune pentru

neîndeplinirea obligației de remitere a scrisorii de garanție, s-a făcut o

aplicare greșită a prevederilor art. 969C. civ., potrivit cărora convențiile

legal încheiate sunt obligatorii între părțile contractante, precum și a

dispozițiilor contractuale privind clauza stabilită de părți cu privire la

penalitățile de întârziere.

În fine, s-a arătat că în mod greșit

s-au înlăturat criticile formulate de pârâtă cu privire la lipsa calității

procesuale a împuternicitului reclamantei, nominalizat în petitul acțiunii.

S-a învederat că, potrivit art. 114 C.

proc. civ., verificarea regularității introducerii acțiunii în justiție revine

instanței de judecată, precum și că excepția lipsei calității de reprezentant

al părții care adresează cererea de chemare în judecată este peremptorie și

absolută, întrucât privește încălcarea unor norme de ordine publică, astfel că

poate fi invocată de oricare dintre părți și chiar din oficiu, de instanță, în

orice fază a procesului.

În această privință, s-a relevat că

din actele dosarului rezultă că la data de 5 octombrie 1999, când acțiunea

introductivă a fost depusă la poștă, societatea comercială reclamantă se afla

în stare de faliment, declarat la 2 iulie 1998 de Tribunalul din Torino, iar

potrivit legii italiene numai curatorul falimentar este reprezentantul legal al

societății declarate falimentară, exercitând toate atribuțiile prevăzute de

lege, inclusiv pe aceea a înaintării proceselor în justiție.

În raport cu această cerință,

determinată de declararea stării de faliment a societății comerciale

reclamante, s-a subliniat că procura, aflată în copie la dosarul instanței de

recurs, nu face dovadă deplină că T.V. are calitate de reprezentant al

societății aflate în faliment, deoarece actul respectiv nu are menționată data

la care a fost emis și nici nu a fost prezentat în original sau copie

legalizată.

În concluzie, s-a cerut casarea

hotărârilor atacate și, în principal, anularea cererii de chemare în judecată,

pentru lipsa calității de reprezentant a persoanei care a formulat-o, iar în

subsidiar respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Recursul în anulare este fondat.

Din examinarea actelor dosarului, se

constată că acțiunea formulată de T.V., ca reprezentant al reclamantei SC S.O.G.

SRL – Italia, a fost înregistrată, la Tribunalul Alba, pe data de 8 octombrie

1999, fiind transmisă, prin Prioripost, la 5 octombrie 1999 (dosar nr. C.3973/1999

al Tribunalului Alba).

Este semnificativ că semnatarul

cererii de chemare în judecată, ca reprezentant al societății comerciale

reclamante, nu a anexat la cerere procura de împuternicire necesară, iar prima

instanță, neconformându-se dispozițiilor art. 161 alin. (1) C. proc. civ., a

omis să constate că reprezentantul acestei părți nu a făcut dovada calității

sale, procedând la citarea părților și apoi, în mod nejustificat, la judecarea

cauzei, ceea ce nu s-a observat nici de instanța de apel, unde s-a dispus

citarea reclamantei prin T.V. (dosarul nr. 4975/2000 al Curții de Apel Alba

Iulia).

Este adevărat că, prin procura din

22 ianuarie 1998, S.O.G. SRL, cu reședința în Italia, reprezentată de M.P., în

calitate de director comercial, l-a autorizat pe T.V., pe baza activității sale

anterioare de comisionar, să promoveze, în fața instanței, acțiuni legate de

reclamațiile acelei societăți contra fabricii mecanice C.U.G. (dosarul nr. 2587/2001

al Curții Supreme de Justiție, secția comercială).

Dar, este de observat că din

sentința Tribunalului din Torino, pronunțată în Camera de Consiliu, la data de

23 iunie 1998 și depusă la grefă la 2 iulie 1998, a fost declarat falimentul

societății în lichidare SC S.O.G. SRL, fiind numit curator F.D.G., iar prin

comunicarea făcută Tribunalului Alba de către curatorul falimentar, la data de

2 septembrie 2002, s-a precizat că „lichidatorul este reprezentantul legal al

societății doar până în momentul în care societatea este declarată

falimentară”, iar „curatorul falimentar este reprezentantul legal al societății

în cazul în care aceasta a fost declarată falimentară și exercită toate

puterile prevăzute de lege (pentru încasarea creditelor, pentru vânzarea

bunurilor, pentru înaintarea unor procese în justiție, etc., sub controlul

judecătorului delegat”, subliniindu-se că toate cele enunțate sunt conforme cu

prevederile art. 31 al Decretului Regional nr. 267 din 16. martie 1942, care

prevede: „Curatorul deține administrarea patrimoniului falimentar”.

Rezultând, astfel, că în urma

cererii de lichidare voluntară, înregistrată la Tribunalul din Torino, la 8

aprilie 1998, asociații au pierdut dreptul de administrare și reprezentare

legală a societății comerciale S.O.G. SRL, aceste atribuții fiind preluate de

către lichidatori, iar din momentul în care societatea a fost declarată

falimentară, însuși lichidatorul și-a pierdut orice putere, atribuțiile

respective revenind curatorului falimentar numit de tribunal, este evident că

procura emisă de directorul comercial M.P., la data de 22 ianuarie 1998, nu mai

avea valabilitate la data de 5 octombrie 1999, când T.V. a introdus acțiunea,

considerându-se, fără justificare legală, reprezentant al SC S.O.G. SRL.

În acest sens, prin art. 1552 pct. 2C.

civ. se prevede că „mandatul se stinge, între altele, „prin moartea,

interdicțiunea, nesolvabilitatea și falimentul ori al mandantului, ori al

mandatarului”.

De altfel, T.V. nu a depus la

dosarul cauzei, nici la prima instanță și nici în apel, procura la care s-a

referit, contravenind astfel prevederilor art. 83 alin. (1) C. proc. civ.,

potrivit cărora atunci „când cererea este făcută prin mandatar, se va alătura

procura în original sau în copie legalizată”.

În această privință, nu pot fi

invocate dispozițiile art. 1557 C. civ., referitoare la validitatea mandatului

pe motiv că mandatarul nu ar fi cunoscut existența cauzei ce a desființat

mandatul, deoarece nu numai că T.V. nu a dovedit că nu ar fi cunoscut

declararea falimentului societății S.O.G. SRL, dar conținutul de ansamblu al

actelor dosarului și atitudinea sa de a nu se conforma obligației de a anexa

procura, în original sau în copie legalizată, așa cum se cere prin art. 83 alin.

(1) C. proc. civ., demonstrează că a cunoscut neîndoielnic situația de faliment

a acelei societăți și a urmărit interesat și cu rea credință să se insinueze în

calitate de reprezentant al acesteia.

Împrejurarea că, ulterior, prin

procura din 28 februarie 2002, lichidatorul societății în stare de faliment S.O.G.

SRL a împuternicit pe T.V., prin procură, să procedeze la recuperarea

creditului societății respective, în raport cu SC C.U.G. SA, menționând că are

în vedere și procura din 22 ianuarie 1998, iar judecătorul delegat, în

falimentul aceleiași societăți, a comunicat că a autorizat pe curator să

împuternicească pe T.V. să aducă la îndeplinire orice act procesual necesar

recuperării creditului de care SC C.U.G. SA a beneficiat din partea societății S.O.G.

SRL, nu are relevanța ce i se atribuie în combaterea recursului în anulare, cât

timp, în momentul înregistrării acțiunii, persoana care a introdus-o era

lipsită de calitatea de mandatar necesară, iar procura emisă la 28 februarie

2002 nu poate retroactiva.

Așa fiind, se impunea ca instanța de

recurs, în fața căreia, prin motivele de casare, s-a invocat excepția privind

lipsa calității procesuale a persoanei care a formulat cererea de chemare în

judecată, ca împuternicit al societății reclamante, să constate că această

excepție este întemeiată și să declare nulă cererea de chemare în judecată, iar

ca urmare să caseze decizia instanței de apel și, prin admiterea apelului

pârâtei, să modifice sentința în sensul anulării acțiunii, ca fiind introdusă

de o persoană fără calitate.

Neprocedând astfel, instanța de

recurs a pronunțat o decizie cu încălcarea esențială a legii, ceea ce a

determinat menținerea soluțiilor din apel și primă instanță prin care a fost

admisă, cu încălcarea legii, o cerere de chemare în judecată făcută de o

persoană fără calitate procesuală.

În raport cu aceste constatări, care

atrag anularea acțiunii formulate, ca fiind introdusă de o persoană fără

calitate, iar ca urmare și desființarea celor trei hotărâri pronunțate în

cauză, examinarea motivelor din recursul în anulare, prin care s-a susținut că

instanțele au interpretat greșit cauzele contractuale, a devenit inutilă.

În consecință, recursul în anulare,

fiind întemeiat sub aspectul menționat, urmează a fi admis, a se casa decizia

instanței de recurs, iar prin admiterea recursului pârâtei, să se dispună

casarea deciziei pronunțate în apel, admiterea apelului pârâtei și modificarea

sentinței în sensul anulării acțiunii, ca fiind introdusă de o persoană fără

calitate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul în anulare declarat

de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție.

Casează decizia nr. 1261 din 28

februarie 2003 a Curții Supreme de Justiție, secția comercială.

Admite recursul declarat de pârâta,

SC C.U.G. SA, împotriva deciziei nr. 1024/A din 15 decembrie 2000 a Curții de

Apel Alba Iulia, secția comercială și de contencios administrativ, pe care o

casează.

Admite apelul declarat de pârâta, SC

C.U.G. SA, împotriva sentinței civile nr. 87 din 25 ianuarie 2000 a

Tribunalului Alba, secția civilă, pe care o modifică, în sensul că anulează

acțiunea formulată, pentru reclamanta SC S.O.G. SRL Italia, ca fiind introdusă

de o persoană fără calitate.

Pronunțată, în ședință publică, azi,

26 aprilie 2004.