ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3269/2005

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 2122 din 24

aprilie 2003 a Judecătoriei Râmnicu Vâlcea a fost respinsă ca nefondată

acțiunea formulată de T.E. prin care a solicitat obligarea pârâtei Federalcoop

Vâlcea la plata unor daune cominatorii de 300.000 lei/zi de la pronunțarea

hotărârii până la aducerea la îndeplinire a celor dispuse prin sentința civilă

nr. 3799 din 12 aprilie 1993 a Judecătoriei Râmnicu Vâlcea prin care pârâta a

fost obligată să încheie contract de închiriere cu reclamanta pentru spațiul de

locuit situat în Râmnicu Vâlcea.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

fond a reținut că în temeiul art. 580

3

C. proc. civ., în situația în

care obligația de a face nu poate fi îndeplinită prin altă persoană decât

debitorul, acesta poate fi constrâns la îndeplinirea ei prin aplicarea unei

amenzi, ceea ce nu s-a solicitat. S-a avut în vedere și că executarea hotărârii

în discuție s-a prescris, în raport cu prevederile art. 402 C. proc. civ.

Apelul declarat de reclamantă

împotriva acestei sentințe a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 21 din

13 ianuarie 2004 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă.

S-a avut în vedere în esență că

daunele cominatorii pot fi acordate numai în cazurile prevăzute de legi

speciale și atâta vreme cât obligația de a face este prescrisă, în mod

justificat s-a respins acțiunea pentru plata unor daune.

Împotriva acestei decizii,

reclamanta a declarat recursul de față, în condițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., susținând că instanțele au realizat o greșită interpretare a obiectului

petiției și noțiunii de daune cominatorii, în situația în care nu a solicitat

punerea în executare a hotărârii din 1993, ceea ce nu se putea aduce la

îndeplinire prin forța coercitivă a statului, fiind în discuție o obligație

strâns legată de persoana intimatei, ce putea fi adusă la îndeplinire numai de

aceasta. Se susține și că acțiunea i-a fost respinsă, fără a fi pusă în

discuția părților excepția de prescripție.

Recursul nu este întemeiat, urmând a

fi respins în raport de cele ce urmează:

Natura juridică a daunelor

cominatorii în dreptul civil a fost definită de jurisprudență ca fiind un

mijloc de constrângere a debitorului să execute în natură obligația asumată sau

stabilită în sarcina sa. Ele sunt, în primul rând, un mijloc de constrângere,

dar și un mod indirect de asigurare a executării în natură și nu au nici o

legătură cu prejudiciul produs datorită neexecutării obligației de către

debitor.

Daunele cominatorii se aplică numai

în cazul executării obligației de a face, cu excepția unor cazuri strict determinate,

când executarea în natură nu mai este posibilă, când executarea obligațiilor pe

cale silită este posibilă și când refuzul debitorului de a executa este clar

exprimat.

În speță daunele cominatorii au fost

cerute prin acțiunea înregistrată inițial la data de 11 februarie 2003 la

Judecătoria Râmnicu Vâlcea.

S-a omis a se observa că la 2 mai

2001 a intrat în vigoare O.U.G. nr. 138/2000 prin care a fost introdus în Codul

de procedură civilă Secțiunea IV în capitolul VI din Cartea V, Executarea

silită intitulată „Executare silită a altor obligații de a face sau a

obligațiilor de a nu face”.

Astfel potrivit art. 580

3

C. proc. civ. se instituie posibilitatea aplicării unei amenzi civile în cazul

în care obligația de a face nu poate fi îndeplinită decât de debitor. Este

fixat cuantumul acestei amenzi cuprins între 200.000 lei și 500.000 lei pe zi

de întârziere.

Aceste dispoziții sunt norme de

procedură de imediată aplicare și care constituie conform art. 721 C. proc.

civ., dreptul comun în materia executării silite a obligației de a face.

În speță, reclamanta a solicitat

stabilirea în sarcina pârâtei a unor daune cominatorii, după intrarea în

vigoare a prevederilor legale redate, astfel că cererea astfel cum a fost

formulată este lipsită de temei legal și aceasta pentru că instituția daunelor

cominatorii nu mai operează în condițiile date și în raport de prevederile art.

580

3

C. proc. civ.

Pe de altă parte, este de observat

că în speță pârâta nu se opune la executare, reclamanta nu a solicitat astfel

cum susține și prin acțiune executarea hotărârii prin executorul judecătoresc,

astfel că și sub acest aspect cererea este lipsită de justificare.

Cât privește nepunerea în discuție a

excepției de prescripție, se constată că susținerile din recurs nu sunt

întemeiate, pentru că cererea a fost respinsă pe fond și nu pe excepție, numai

în motivarea soluției adoptate făcându-se referire la prescrierea executării.

Așa fiind recursul de față este

nefondat, urmând a fi respins ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul

declarat de reclamanta T.E. împotriva deciziei nr. 21 A din 13 ianuarie 2004 a

Curții de Apel Pitești.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 aprilie

2005.