ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6583/2004

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele : Reclamanta C.V., prin acțiunea înregistrată la 5 ianuarie 1999 a chemat în judecată pârâții Consiliul Local Galați și SC C. SA Galați și a solicitat obligarea acestora să-i lase în deplină proprietate și pașnică posesie imobilul situat în Galați, compus din teren de 450 mp și construcțiile existente pe acesta. În drept reclamanta a invocat dispozițiile art. 480 și urm. C. civ., ale art. 1, art. 11, art. 41, art. 5 și art. 150 din Constituție, art. 6 din Legea nr. 213/1998 și art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului. La data de 22 februarie 2000 recurenții K.G., K.E., G.T., G.E. și G.M.A. au formulat cerere de intervenție în interes propriu, arătând că au cumpărat cele trei apartamente care compun construcția, în temeiul Legii nr. 112/1998.

Ca răspuns la cererea de intervenție, reclamanta a formulat întâmpinare și cerere reconvențională, prin care a solicitat să se constate ineficiența legală, nulitatea precum și inopozabilitatea contractelor de vânzare cumpărare, cu obligarea și a intervenienților ca împreună cu Consiliul Local al Municipiului Galați să-i predea în deplină și exclusivă proprietate precum și în pașnică folosință imobilui în litigiu. Tribunalul Galați, prin sentința civilă nr. 309 din 27 noiembrie 2000 a admis cererea de intervenție și în consecință a respins acțiunea.

Curtea de Apel Galați, prin decizia civilă nr. 50 din 18 iunie 2001 a admis apelul declarat de reclamantă, a schimbat sentința instanței de fond și în rejudecare: admite acțiunea reclamantei împotriva pârâtului Consiliul Local al Municipiului Galați și al intervenienților persoane fizice, pe care îi obligă să lase reclamantei în deplină proprietate și posesie imobilul în litigiu; au fost respinse ca nefondate cererile de intervenție. Acest prim ciclu procesual a fost încheiat de Curtea Supremă de Justiție care, prin decizia nr. 2041 din 24 mai 2002 a admis recursul declarat de pârâtul Consiliul Local al municipiului Galați și intervenienții persoane fizice, numite mai sus. Au fost casate hotărârile pronunțate în fond și apel cu trimiterea cauzei spre rejudecare în fond la Tribunalul Galați.

Curtea Supremă a reținut că: instanța de apel a soluționat în mod corect problema caracterului abuziv al trecerii imobilului în proprietatea statului, prin aplicarea greșită a dispozițiilor Decretului nr. 92/1950, în contextul în care erau pe deplin aplicabile prevederile art. II din acest act normativ; a fost legal rezolvată și problema calității procesuale active a reclamantei; deoarece vânzarea de către S.M.C. a drepturilor litigioase cu privire la imobil îi conferă acestuia deplină legitimitate procesuală, instanțele însă nu s-au preocupat să examineze și să rezolve cererea de intervenție formulată de foștii chiriași, deveniți proprietari prin cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995, care au invocat încheierea unui act translativ de proprietate în condițiile legii și cu bună credință fără a cunoaște demersurile reclamantei vizând restituirea imobilului.

În rejudecare, după casarea cu trimitere făcută în condițiile arătate, Tribunalul Galați, prin sentința civilă nr. 100 din 20 martie 2003 a admis acțiunea formulată de reclamanta C.V. în contradictoriu cu „Consiliul Local Galați și cu intervenienții K.G., K.G., K.E., G.T., G.E. și G.M.A.”; obligă pârâtul și intervenienții să lase reclamantei în deplină proprietate și pașnică folosință imobilul situat în Galați, compus din teren în suprafață de 450 mp și construcțiile de pe acesta – casă formată din 9 camere și anexe; respinge, ca nefondate, cererile de intervenție în interes propriu formulate de intervenienții menționați. Instanța, din analiza actelor și lucrărilor dosarului și ținând seama de problemele de drept dezlegate de instanța de recurs, Curtea Supremă de Justiție, care sunt obligatorii potrivit art. 315 C. proc.

civ., a reținut în esență următoarele: reclamanta nu a pierdut niciodată dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, câtă vreme s-a făcut dovada preluării sale în mod abuziv de către stat; intervenienții în calitate de chiriași au devenit proprietari asupra aceluiași imobil prin cumpărare de la stat a apartamentelor ce le dețineau cu chirie; contractul de vânzare-cumpărare nu a făcut obiectul unei acțiuni în constatarea nulității; ceea ce se compară sunt titlurile de proprietate ale părților, cu constatarea că titlul de proprietate al reclamantei este preferabil, fiind mai vechi. Apărarea intervenienților în sensul că au fost de bună-credință la încheierea actelor de vânzare-cumpărare nu a fost primită deoarece intervenienții aveau obligația de a cunoaște care este titlul statului în calitatea sa de vânzător, cumpărătorii neputând cumpăra un bun de o asemenea importanță, fără să depună minime diligențe în sensul arătat.

Apelul declarat de pârât și intervenient au fost respinse de Curtea de Apel Galați, prin decizia civilă nr. 132 din 26 septembrie 2003. Cu privire la apărarea intervenienților în sensul bunei lor credințe la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare, instanța de apel reține în plus față de instanța de fond că la data întocmirii acestora, Consiliul Local al Municipiului Galați avea știința că nu este proprietarul imobilului, iar intervenienții puteau afla acest lucru depunând diligențele necesare. Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs pârâtul Consiliul Local al Municipiului Galați prin primar, precum și intervenienții K.G., K.E., C.T., G.E. și G.M.A. În primul recurs, fără a se invoca expres vreunul dintre motivele de casare prevăzute de art. 304 C. proc.

civ., se susține, în esență: aprecierea bunei-credințe la cumpărarea apartamentelor de către chiriași s-a fundamentat pe presupuneri ale instanței, deși imobilul figura în evidența patrimoniului ca fiind preluat de stat prin aplicarea Decretului nr. 92/1950, vânzarea fiind făcută cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995; buna credință trebuia apreciată prin prisma prevederilor art. 1898 C. civ., aceste norme regăsindu-se și în prevederile Legii nr. 10/2001 la art. 46 alin. (2); sunt invocate prevederile art. 1203 C. civ., privind prezumțiile care sunt lăsate, „la lumina și înțelepciunea judecătorului”, ale art. 978 C. civ., privind clauza privitoare la două înțelesuri, criticându-se instanțele care au dat o interpretare contrară Legii nr. 10/2001.

În al doilea recurs au fost invocate motivele de casare prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. Se susține, în esență că, vânzarea apartamentelor situate în imobilul în litigiu s-a făcut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995. Astfel: vânzătorul deținea titlul de preluare a imobilului, solicitarea reclamantei de restituire a imobilului nu era posibilă deoarece aceasta nu locuia în acel imobil, iar hotărârea Comisiei Județene de aplicare a Legii nr. 112/1995 emisă la data de 12 octombrie 1998, care constă lipsa titlului statului nu are efect în ce îi privește pentru că nu mai aveau calitatea de chiriași; cumpărătorii îndeplineau toate condițiile prevăzute de Legea nr. 112/1995 pentru a cumpăra apartamentele ce le dețineau în calitatea lor de chiriași; sunt inaplicabile prevederile H.G.

nr. 11/1997 deoarece la acea dată apartamentele erau deja vândute; nu se găsea pe rolul instanțelor vreo acțiune în revendicarea imobilului, susținerile referitoare la valabilitatea dreptului de proprietate al intervenienților față de opozabilitatea lui chiar și asupra celui al reclamantei sunt confirmate de existența reglementărilor conținute de Legea nr. 10/2001, [art. 46 alin. (1) și (2)]. Ambele recursuri se privesc ca nefondate pentru considerentele ce urmează. Cu privire la problemele comune ambelor recursuri. Reclamanta a introdus acțiunea în revendicare la 5 ianuarie 1999 în baza dreptului comun în această materie și anume: art. 480 și urm. C. civ., art. 6 din Legea nr. 213/1998, art. 8 și art. 10 din Constituția din 1948, Primul Protocol Adițional al Convenției Europene pentru Drepturile și Libertățile Fundamentale ale Omului, ratificată prin Decretul nr. 40/1994.

În aceste condiții susținerile în legătură cu aplicarea uneia sau alteia dintre prevederile Legii nr. 10/2001, nu pot fi avute în vedere, legea citată nefiind aplicabilă în cauză. Problema caracterului abuziv al trecerii imobilului în proprietatea statului, prin aplicarea greșită a dispozițiilor Decretului nr. 92/1950 în contextul în care erau aplicabile prevederile art. II din acest decret a fost dezlegată, ca problemă de drept, de Curtea Supremă de Justiție prin decizia menționată având deci caracter obligatoriu conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ. Contractul de vânzare-cumpărare prin care intervenienții au cumpărat apartamentele ce le dețineau cu chirie în imobilul revendicat au fost încheiate la 10 decembrie 1996, 24 și 27 februarie 1997. La 3 octombrie 1996 sub nr. dosar 372 reclamanta s-a adresat Comisiei județene Galați pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 solicitând restituirea în natură a imobilului în litigiu.

Cererea a fost finalizată de Hotărârea nr. 492 din 12 octombrie 1998 a Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 prin care se respinge cererea de restituire în natură (prin dispozitiv) și constată trecerea în proprietatea statului prin aplicarea abuzivă a Decretului nr. 92/1950, în sensul că proprietari erau B.E. și B.G. iar naționalizarea s-a aplicat lui G.B. Legea nr. 112/1995 are în vedere, potrivit art. 1 alin. (1) imobilele cu destinația de locuințe, trecute ca atare în proprietatea statului sau a altor persoane juridice, după 6 martie 1946, cu titlu, și care se aflau în posesia statului sau a altor persoane juridice la data de 22 decembrie 1989. Dreptul comun în materia proprietății nu consacră printr-un text expres protecția absolută a subânditorului de bună-credință a unui bun imobil de la un neproprietar.

Doctrina juridică și practica judecătorească în unele cazuri a admis și a dat valoare juridică bunei-credințe, pentru subdobânditorul care a cumpărat un bun imobil de la un neproprietar, dar circumstanțiat la împrejurarea că vânzătorul se prezintă a fi în mod sigur proprietar, iar cumpărătorul în imposibilitate se afle contrariul. Cu privire la primul recurs (al pârâtului). În principal, motivarea acestui recurs se referă la buna credință a sa și a intervenienților la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare. Recurentul-pârât nici în limitele expuse mai sus nu poate pretinde că a fost de bună credință deoarece, așa cum s-a arătat în partea privind istoricul litigiului, reclamanta i-a solicitat la 3 octombrie 1996 – înainte de a vinde apartamentele din imobil – restituirea în natură a acestora.

Deci pârâtul știa de intenția reclamantei și în consecință trebuia să considere imobilul ca fiind litigios să oprească orice demers de vânzare către chiriași. Totodată, același pârât știa sau trebuia să știe că hotărârile comisiilor județene sunt supuse controlului judecătoresc, potrivit legii civile, indiferent când vor fi emise, și drept consecință, indiferent ce opinie avea cu privire la cererea reclamantei, trebuia să aștepte până la soluționarea definitivă a acesteia și după aceea, dacă erau îndeplinite condițiile legii, să procedeze la vânzarea apartamentelor către intervenienți. Susținerea privind necesitatea aprecierii bunei-credințe în raport de prevederile art. 1898 C. civ., nu poate fi primită, deoarece textul de lege invocat face parte din capitolul III „Despre timpul cerut pentru a prescrie” secțiunea a III-a „Despre prescripția de 10 până la 20 de ani, evident inaplicabil în cauză.

Invocarea prevederilor art. 1203 C. civ. ca motiv de recurs nu poate conduce la nelegalitatea hotărârii recurate. Judecătorii au stabilit o situație de fapt pe baza probelor administrate și au stabilit concluziile ce rezultau. Oricum, prezumțiile instanței sunt admisibile deoarece în materia stabilirii unei situații de fapt, existența sau inexistența bunei credințe, dovada cu martori este principial admisibilă, chiar dacă la speța de față, aceasta nu a fost solicitată de vreuna dintre părți. Prevederile art. 977 C. civ., nu pot fi reținute în cauză, acestea se referă la interpretarea unor clauze din convenții și privesc părțile din convenție, raportat la temeiul juridic al acestora și nu prin comparare cu prevederile unei legi străine convenției, respectiv Legea nr. 10/2001.

Cu privire la al doilea recurs (al intervenienților). Susținerea privind faptul că reclamanta nu putea pretinde Comisiei Județene Galați de aplicare a Legii nr. 112/1995 restituirea în natură deoarece nu locuia în imobil nu poate fi primită. Procedura legală de restituire în natură a unui imobil la cererea proprietarului deposedat putea fi analizată, din punct de vedere legal, numai de comisie și apoi de instanța judecătorească. Interpretarea Legii nr. 112/1995 făcută de recurenții intervenienți îi privesc pe aceștia ca persoane private. Rememorând cele arătate în partea privind răspunsul la problemele comune ale recursurilor cu privire la vânzarea lucrului altuia și al bunei-credințe a subdobânditorului trebuie reținut.

Intervenienții, trebuiau să se încredințeze că vor cumpăra un bun imobil de la adevăratul proprietar, care posedă titlu pentru ceea ce vinde. Cererea reclamantei de restituire în natură a imobilului înregistrată înainte de vânzarea apartamentelor dovedea intenția clară a acesteia de a revendica proprietatea. Pe de altă parte bunul imobil solicitat a fi cumpărat fusese naționalizat prin Decretul nr. 90/1950 – fapt notoriu, știut de recurenți – ce conducea la o diligență de a afla situația juridică a acestuia pentru a se prevala, mai târziu, de buna-credință în condițiile dreptului comun. Acest lucru interveienții nu l-au făcut. Dacă îl făceau ar fi fost evident pentru ei că imobilul în care locuiau și aveau calitatea de chiriași era în litigiu, în ceea ce privește dreptul de proprietate, în sensul dacă statul poseda sau nu titlu pentru acesta.

Diligența necesară putea consta în o solicitare scrisă prin care să se ceară comunicarea situației juridice a imobilului și dacă există vreo cerere cu privire la același bun. În lipsa acestor diligențe, buna-credință a cumpărătorului de la un neproprietar – cel puțin în sfera dreptului comun și anterior Legii nr. 10/2001, nu se bucură de prezumție, și în consecință nu poate produce efecte juridice în cauza de față. Faptul că reclamanta s-a adresat comisiei la 3 octombrie 1996 și nu în termenul de 6 luni este o chestiune ce o privește pe aceasta și eventualele instanțe de control judiciar. Mai mult, comisia a răspuns reclamantei la această cerere întârziată. Desigur prevederile H.G. nr. 11/1997 nu sunt aplicabile, contractele de vânzare-cumpărare fiind încheiate anterior intrării acestora în vigoare, dar acest lucru nu influențează soluția instanței, care se bazează pe cele mai sus expuse.

Față de cele ce preced, recursurile vor fi respinse în temeiul art. 312 C. proc. civ. Cererea privind obligarea recurenților la plata cheltuielilor de judecată va fi respinsă ca nedovedită. Se va dispune restituirea cauțiunii către Primăria municipiului Galați, deoarece cererea de suspendare a executării hotărârii recurate a rămas fără obiect.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge recursul declarat de pârâtul Consiliul local al municipiului Galați, prin primar precum și recursul declarat de intervenienții K.G., K.E., G.T. și G.M.A. împotriva deciziei civile nr. 132/A din 26 septembrie 2003 a Curții de Apel Galați, secția civilă. Respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimata reclamantă C.V., ca nedovedită. Dispune restituirea cauțiunii în sumă de 20 milioane lei achitată prin O.P. nr. 2029 din 15 iunie 2004 către Primăria municipiului Galați. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 noiembrie 2004.