ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1401/2005

Deliberând asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 14 august 2002,

la Tribunalul Galați, sub nr. 4053/2002, reclamanta B.S.C. a chemat în judecată

Primăria municipiului Galați pentru ca, prin hotărârea pe care instanța o va

pronunța, s-o oblige pe pârâtă să-i lase în deplină proprietate și pașnică

folosință imobilul situat în Galați, compus din teren în suprafață de 512 mp și

construcția formată din 4 camere și dependințe.

În motivarea cererii reclamanta a arătat că este

moștenitoarea lui B.I. care a avut în proprietate imobilul situat la adresa

indicată, imobil ce a fost trecut abuziv în proprietatea statului în anul 1955,

prin sentința civilă nr. 199 din 29 ianuarie 1955 pronunțată de Tribunalul

Popular al orașului Galați, în temeiul dispozițiilor Decretului nr. 111/1951.

A mai arătat reclamanta că, odată cu intrarea în

vigoare a Legii nr. 10/2001, a notificat Primăria municipiului Galați să-i

restituie în natură imobilul, însă la notificarea înregistrată sub nr. 18 din

16 mai 2001 nu a primit nici un răspuns și, așa fiind, având în vedere

dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 10/2001, a solicitat

instanței să-i admită acțiunea așa cum a fost formulată.

În drept a invocat dispozițiile art. 2, art. 7 și

art. 9 din Legea nr. 10 /2001.

Tribunalul Galați, secția civilă, prin sentința nr. 509

din 8 noiembrie 2002, a respins ca inadmisibilă acțiunea reclamantei, reținând

că acțiunea în justiție întemeiată pe dispozițiile legii nr. 10/2001 are

caracter subsidiar, neputând fi exercitată decât după epuizarea procedurii

administrative obligatorii și prealabile și că termenul de 60 zile prevăzut de

art. 23 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001 pentru ca persoana notificată să

răspundă la notificare este un termen de recomandare iar depășirea lui poate fi

sancționată cel mult cu obligarea la despăgubiri a unității deținătoare iar

nerespectarea lui nu poate fi nicidecum interpretată ca un refuz.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel

reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate, în sensul greșitei interpretări a

dispozițiilor Legii nr. 10/2001 care, deși nu reglementează situația în care

cel notificat refuză să răspundă persoanei îndreptățite la aceasta, o atare

lacună legislativă nu o poate lipsi de valorificarea unui drept recunoscut de

lege, acțiunea neputând fi respinsă ca inadmisibilă atâta timp cât s-a făcut

dovada parcurgerii procedurii prealabile, în termenul prevăzut de lege.

Curtea de Apel Galați, secția civilă, prin decizia

nr. 57 A din 4 aprilie 2003, a respins ca nefondat apelul reclamantei.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut

că, deși pârâta Primăria municipiului Galați nu a contestat dreptul

reclamantei, din „Punctul de vedere” pe care aceasta l-a exprimat și transmis

instanței, rezultă că parte din imobil a fost înstrăinat către chiriași, fapt

care dă dreptul reclamantei la măsuri reparatorii prin echivalent. A mai

reținut instanța de apel că, nefiind elaborate norme metodologice cu privire la

acordarea de despăgubiri, comisia instituită în acest scop se află în imposibilitate

obiectivă de a soluționa cererea reclamantei și că, în mod corect instanța de

fond a reținut că termenul de 60 zile prevăzut de art. 23 alin. (1) și alin. (2)

din Legea nr. 10/2001 este un termen de recomandare, concluzionând că, în

măsura elaborării normelor completatoare ale legii, pârâta urmează să emită o

dispoziție ce va putea fi atacată în instanță dacă reclamanta va fi nemulțumită

de aceasta.

Împotriva acestei din urmă decizii a declarat recurs

reclamanta. În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate pe dispozițiile art.

304 pct. 7, 8, 9 și 10 C. proc. civ., reclamanta a susținut că instanțele au

făcut o greșită aplicare a legii întrucât lipsa răspunsului la notificare al

primăriei nu înseamnă că nu a fost parcursă procedura administrativă prealabilă

obligatorie iar culpa constând în refuzul unității deținătoare de a da o

dispoziție sau decizie nu-i este în nici un fel imputabilă reclamantei, care

s-a conformat legii și a adresat notificarea în termenul legal. A susținut

reclamanta că soluția instanțelor de a-i respinge acțiunea ca inadmisibilă îi

îngrădește accesul la justiție în eventualitatea în care Primăria municipiului

Galați ar emite totuși o decizie pe care în cazul în care ar contesta-o,

printr-o nouă acțiune în justiție, i s-ar putea opune autoritatea de lucru

judecat din prezenta cauză.

Recursul

este fondat pentru considerentele care succed.

În

speță, din actele și lucrările dosarului reiese că, deși reclamanta a notificat

PRIMĂRIA MUNICIPIULUI GALAȚI la data de 16 mai 2001 cu cerere de restituire în

natură a imobilului situat în Galați, aceasta a formulat un „Punct de vedere”

cu privire la notificarea reclamantei abia la 28 martie 2003, „Punct de vedere”

pe care l-a transmis nu reclamantei, ci instanței de apel, susținând că „Primăria

municipiului Galați nu s-a pronunțat prin dispoziție deoarece o parte din imobil

a fost înstrăinat către chiriași, motiv pentru care se încadrează la măsuri

reparatorii prin echivalent (acordare de acțiuni la societăți comerciale sau

titluri de valoare nominală) iar comisia pentru aplicarea Legii nr. 10/2001 nu

a soluționat cererea reclamantei până în prezent deoarece cu privire la

despăgubiri nu au fost elaborate normele metodologice de acordare a acestora”. Este

de reținut că, până la data de 28 martie 2003 pârâta a adoptat o atitudine de

totală pasivitate iar în faza procesuală a fondului nu a formulat nici un fel

de apărări.

Potrivit art. 23 alin. (1) din Legea nr.

10/2001, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării, sau, după

caz, de la depunerea actelor doveditoare, unitatea deținătoare este obligată să

se pronunțe, prin decizie sau dispoziție motivată, asupra cererii de restituire

în natură.

În conformitate cu art. 24 alin. (1) din

lege, dacă restituirea în natură nu este posibilă, deținătorul imobilului este

obligat, în termenul prevăzut în articolul menționat, să facă persoanei

îndreptățite ofertă de restituire prin echivalent, corespunzătoare valorii

imobilului.

În raport cu dispozițiile legale redate,

rezultă că atât modalitatea de răspuns la notificare cât și termenul în care

unitatea deținătoare are obligația să răspundă la notificare, sunt imperative și

nu termene de recomandare. Altfel, s-ar ajunge la nesocotirea finalității legii

și s-ar amâna fără termen rezolvarea echitabilă a retrocedării imobilelor sau,

după caz, procedura acordării de despăgubiri, ignorându-se dreptul la

reparație.

Fiind stabilit că termenul de 60 de zile,

la care s-a făcut referire, este imperativ, obligatoriu pentru unitatea

deținătoare, rezultă că soluția instanțelor de respingere a cererii de chemare

în judecată, ca inadmisibilă , este greșită în situația în care, la data

introducerii acțiunii, termenul menționat expirase.

Or, în speță, reclamanta a investit instanța

cu soluționarea cererii de chemare în judecată a pârâtei nu după expirarea

celor 60 de zile ci după trecerea unui an de zile de la data când pârâta

trebuia să se pronunțe, într-un fel sau altul, cu privire la notificarea ce-i

fusese adresată conform procedurii prealabile prevăzute de Legea nr.10/2001.

De

altfel instanțele, prevalându-se de absența unei decizii/dispoziții pronunțată

de pârâtă, au respins acțiunea ca inadmisibilă fără a se preocupa să califice

în mod legal raportul juridic dedus judecății, iar hotărârile pronunțate sunt

consecința acestei conduite.

Este

cert că, în speță, cererea de chemare în judecată este o contestație pe care

reclamanta a înțeles s-o formuleze împotriva refuzului tacit al pârâtei de a-i

răspunde la notificarea prin care solicita restituirea în natură a imobilului ,

ceea ce echivalează cu lipsa unei rezolvări favorabile.

Așa

fiind, în această situație, instanțele erau îndrituite să analizeze pe fond

cererea reclamantei, fiind probat și de necontestat refuzul pârâtei de a

răspunde notificării, „Punctul de vedere” exprimat de pârâtă în fața instanței

de apel, neputând suplini absența deciziei/dispoziției prin care pârâta era

obligată să se pronunțe, astfel cum prevede art. 23 din Legea nr. 10/2001.

Având

în vedere considerentele menționate, recursul urmează a fi admis, decizia nr.

57 A din 4 aprilie 2003 a Curții de Apel Galați și sentința nr. 57 A din 4

aprilie 2003 a Tribunalului Galați vor fi casate iar cauza va fi trimisă

aceluiași tribunal spre a fi judecată în fond.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite

recursul declarat de reclamanta B.S.C. împotriva deciziei nr. 57 A din 4

aprilie 2003 a Curții de Apel Galați, secția civilă.

Casează

decizia atacată precum și sentința civilă nr. 509 din 8 noiembrie 2002 a

Tribunalului Galați și trimite cauza la același tribunal pentru rejudecare.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 23 februarie 2005.