ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5242/2008

Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Galați, secția civilă, la data de 17 mai 2005, sub nr. 1484/C/2005, reclamantul R.B. a chemat în judecată pe pârâții Primarul municipiului Galați și Municipiul Galați, prin Primar, solicitând anularea dispoziției nr. 1538 din 11 aprilie 2005 a Primarului municipiului Galați, de respingere a notificării nr. 799/2001, precum și restituirea imobilului situat în Galați. Prin sentința civilă nr. 1387 din 30 septembrie 2005 a Tribunalului Galați, secția civilă, s-a admis acțiunea formulată de reclamant, s-a dispus anularea dispoziției sus-menționate și a fost obligată Primăria municipiului Galați să lase în deplină proprietate și pașnică folosință reclamantului, imobilul situat la adresa indicată, compus din teren în suprafață de 200 mp și construcție formată din 4 camere.

În pronunțarea acestei sentințe civile, prima instanță a reținut că notificarea adresată Primăriei municipiului Galați, la data de 12 noiembrie 2001, de către reclamant, prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilului în litigiu, a fost respinsă deoarece nu s-au dovedit dreptul de proprietate asupra bunului și deposedarea proprietarului. Conform art. 22 din Legea nr. 10/2001, solicitantul trebuie să depună actele doveditoare ale dreptului de proprietate și ale calității de moștenitor, odată cu notificarea sau, în termen de cel mult 18 luni, de la data intrării în vigoare a legii arătate. Textul de lege nu face nicio referire la obligația titularului notificării de a face dovada deposedării, o asemenea obligație nerezultând nici din Normele metodologice de aplicare unitară a legii, aprobate prin H.G.

nr. 498/2003. Reclamantul a depus la dosar acte de stare civilă privind pe părinții săi, precum și ordinul de moștenire nr. 1122 din 5 martie 2003, din care rezultă că este unicul moștenitor al lui R.M., ceea ce îi conferă calitatea de persoană îndreptățită la măsurile reparatorii reglementate de Legea nr. 10/2001. În ceea ce privește aspectul referitor la depunerea actelor ulterior expirării termenului de 1 iulie 2003, art. 23 pct. 3 din H.G. nr. 498/2003 prevede că actele solicitate în mod expres de către entitățile investite cu soluționarea notificării, care se depun după data de 14 mai 2003, pot fi luate în considerare numai dacă entitatea respectivă consideră că sunt esențiale pentru soluționarea notificării și dacă nu s-a emis deja decizie de soluționare.

Rezultă, astfel, că înscrisurile esențiale, care au fost solicitate de Comisia Legii nr. 10/2001, pot fi depuse și ulterior termenului prevăzut de art. 22 din Lege, respectiv în faza judiciară, când urmează să fie avute în vedere de către instanța de judecată. Prin decizia civilă nr. 40A din 21 februarie 2006 a Curții de Apel Galați, secția civilă, s-a admis apelul declarat de către pârâtă și a fost schimbată în tot sentința civilă atacată, în sensul că s-a respins ca nefondată contestația formulată de reclamant. Instanța de apel a reținut că reclamantul a dovedit dreptul de proprietate al autorilor săi asupra imobilului în litigiu, conform contractului de vânzare-cumpărare nr. 2710 din 4 iulie 1921 și calitatea sa de moștenitor de pe urma părinților, conform actelor de stare civilă și ordinului de moștenire sus-menționat.

De asemenea, dovezile respective puteau fi depuse până la soluționarea notificării, după cum rezultă din art. 23 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, respectiv și în faza judiciară, în cadrul căreia se aplică regulile de drept comun, potrivit cărora, părțile pot să se folosească de toate probele admisibile, în dovedirea pretențiilor lor. A mai reținut Curtea de Apel că, deși nu s-au depus acte în legătură cu preluarea imobilului, faptul că acesta se regăsește în patrimoniul statului după data indicată de reclamant ca reprezentând data preluării, determină o prezumție relativă de preluare abuzivă. Cum nu s-au administrat probe în sensul contrar deposedării, imobilul aflându-se în patrimoniul statului din moment ce pe teren s-a construit un bloc de locuințe, instanța de fond a apreciat, în mod corect, ca fiind dovedită, preluarea abuzivă a bunului.

Cu toate acestea, în mod greșit s-a dispus restituirea imobilului, în condițiile în care, din actele depuse la dosar rezultă că terenul în suprafață de 200 mp este ocupat de un bloc de locuințe, iar vechea construcție nu mai există. În acest caz, reclamantul are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent, dar o asemenea cerere nu este posibilă, instanța de apel neputând schimba, în sensul celor arătate, soluția tribunalului. Ca atare, singura soluție care se impune este cea de respingere a contestației. Prin decizia civilă nr. 3592 din 3 mai 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, s-a admis recursul declarat de către reclamanta R.S. (continuatoare a reclamantului R.B., decedat pe parcursul procesului) împotriva hotărârii instanței de apel, care a fost casată și s-a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Înalta Curte a reținut că reclamantul R.B. a decedat la data de 4 octombrie 2005, în timp ce procesul se afla în faza apelului, decizia acestei instanțe fiind lovită de nulitate deoarece a fost pronunțată în contradictoriu cu o persoană decedată. Una dintre condițiile necesare în procesul civil pentru a avea calitatea de parte este aceea ca persoana să aibă capacitate procesuală de folosință, în condițiile art. 41 C. proc. civ., cerință care nu a fost îndeplinită de reclamant. Prin decizia civilă nr. 434 A din 20 noiembrie 2007 a Curții de Apel Galați, secția civilă, s-a admis apelul declarat de către Primăria municipiului Galați împotriva sentinței civile nr. 1387 din 30 septembrie 2005 a Tribunalului Galați, care a fost schimbată în tot, în sensul că s-a respins ca nefondată, contestația formulată de către reclamant, prin moștenitor legal R.S.

Instanța de apel a reținut că s-a dovedit dreptul de proprietate asupra bunului în litigiu în persoana autorilor reclamantului și calitatea sa de moștenitor de pe urma acestora; înscrisurile pot fi depuse și în faza judiciară a soluționării notificării, iar preluarea abuzivă a imobilului a fost dovedită prin operarea unei prezumții relative de preluare, raportată la faptul că imobilul se regăsește în patrimoniul statului. Restituirea bunului către reclamant este, însă, greșită, deoarece terenul este ocupat de un bloc de locuințe, iar construcția nu mai există. A mai reținut instanța de apel că, în rejudecarea apelului, moștenitoarea reclamantului a solicitat acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, recunoscând astfel că terenul ar fi afectat de utilități public (bloc de locuințe) însă, potrivit art. 294 C. proc.

civ., în această fază procesuală nu se pot face cereri noi. Împotriva acestei decizii civile a declarat recurs reclamanta, solicitând în temeiul art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., modificarea hotărârii și, pe fond, obligarea intimatei pârâte la acordarea măsurilor reparatorii, în conformitate cu Titlul VII din Legea nr. 247/2005, sau obligarea acesteia la emiterea unei decizii de acordare a drepturilor bănești, pentru bunul în litigiu. În motivarea cererii, recurenta a arătat că instanța de apel a făcut o aplicare greșită a legii deoarece a considerat că, din actele depuse la dosar, rezultă cu certitudine că suprafața de teren solicitată este ocupată, în prezent, de un bloc.

Au fost avute în vedere doar două adrese emise de Direcția Gestiunea Patrimoniului din cadrul Primăriei Galați, nr. 53540 din 3 iunie 2005 și nr. 53582 din 30 iunie 2005, din care ar reieși acest aspect , fără să țină seama de alte două adrese emise de Direcția Economică a Primăriei (nr. 53586 din 24 mai 2005) și, respectiv de Direcția de Impozite, taxe și alte venituri, din cadrul Primăriei (nr. 53588/7 iunie 2005), din care rezultă că imobilul în litigiu nu figurează în registrul inventar și în evidența fiscală. În plus, la dosar nu au fost depuse nicio schiță, nicun plan de situație sau de amplasament al imobilului, neputându-se considera ca dovedită edificarea blocului de locuințe și înlăturată astfel restituirea în natură.

Era necesară efectuarea unei expertize topo care să identifice terenul și să stabilească dacă pe amplasamentul acestuia se află sau nu o construcție. Curtea de Apel a interpretat greșit actul juridic dedus judecății deoarece, chiar dacă reclamanta nu a formulat un capăt de cerere privind acordarea despăgubirilor prin echivalent, instanța trebuia să facă o corectă aplicare a dispozițiilor art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 și să oblige Primăria să-i acorde despăgubiri. Pârâtei îi incumbă, în mod legal, obligația de a oferi despăgubiri petentului, dacă imobilul nu poate fi restituit în natură. Pe de altă parte, împrejurarea că nu există o asemenea posibilitate de reparație a fost comunicată reclamantei doar în faza apelului, aceasta luând cunoștință de acest aspect de abia în faza judiciară menționată.

Or, instanța trebuia să dispună obligarea Primăriei să acorde despăgubiri, din moment ce a reținut dovedirea calității de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii, a reclamantului. De asemenea, Curtea de Apel nu a luat act că notificarea depusă de către reclamant reprezenta o manifestare generală de voință, de a beneficia de dispozițiile favorabile ale Legii nr. 10/2001, al cărei principiu de bază este cel al restituirii în natură, în condițiile art. 9. Astfel, obiectul notificării, retrocedare sau acordare de măsuri reparatorii prin echivalent, nu este relevant, unitatea deținătoare urmând să stabilească modul de reparație cuvenit, conform legii. Deși legal citată cu mențiunea depunerii întâmpinării, intimata pârâtă nu a înregistrat acest act procedural în dosar.

Analizând decizia civilă recurată, în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru următoarele considerente: Mai întâi, trebuie precizat că susținerile referitoare la incertitudinea ocupării terenului în litigiu de către un bloc de locuințe, în raport de omisiunea verificării anumitor înscrisuri nu pot fi examinate în cadrul prezentului recurs deoarece se circumscriu motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 10 C. proc. civ., într-o redactare anterioară, abrogat la data pronunțării deciziei atacate, conform art. I pct. 111 1 din O.U.G. nr. 138/2000, introdus prin art. I pct. 49 din Legea nr. 219/2005. În ceea ce privește invocarea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc.

civ., aceasta este eronată și nu va fi analizată de Înalta Curte deoarece niciuna dintre criticile recurentei nu se referă la interpretarea greșită a actului juridic civil dedus judecății, care ar schimba natura sau înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia. Din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținerile recurentei sunt însă întemeiate. Astfel, față de situația juridică a imobilului, astfel cum a fost reținută de instanța de apel și care nu mai poate fi schimbată de Înalta Curte, printr-o reapreciere a probelor administrate, în mod corect, această instanță a constatat că nu este posibilă restituirea în natură, în raport de dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în forma actuală.

Textul legal menționat prevede că: „…pentru construcțiile demolate și terenurile ocupate măsurile reparatorii se stabilesc prin echivalent”. Cu toate acestea, printr-o interpretare și aplicare greșită a normelor de drept substanțial și de drept material, Curtea de Apel a considerat că recurenta nu este îndreptățită nici la măsuri reparatorii prin echivalent deoarece solicitarea părții pentru această modalitate de reparație ar reprezenta o cerere nouă în apel, care nu poate fi luată în considerare față de dispozițiile art. 294 C. proc. civ. Conform art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în cazul în care nu este posibilă restituirea în natură a imobilului pretins, deținătorul imobilului sau entitatea învestită cu soluționarea notificării, este obligată să emită o dispoziție sau decizie motivată, prin care să propună persoanei îndreptățite măsuri reparatorii prin echivalent.

Această obligație de a propune măsuri reparatorii în echivalent reprezintă o obligație legală, stabilită în sarcina entității învestite cu soluționarea notificării prin dispozițiile textului de lege menționat mai sus. Ca atare, îndeplinirea acestei obligații de către organismul respectiv, în mod voluntar, sau stabilirea în sarcina sa, prin intermediul instanței, nu este condiționată de formularea unei cereri exprese de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent, din partea solicitantul, ci intervine, în mod firesc, ca alternativă obligatorie la imposibilitatea restituirii în natură a bunului. Cerințele prevăzute de lege pentru beneficierea de asemenea măsuri din partea solicitantului sunt formularea notificării în termen legal și efectuarea dovezilor privind calitatea de persoană îndreptățită a acestuia, condiții îndeplinite în speță și care nu mai pot fi repuse în discuție față de decizia Curții de Apel, necontestată sub acest aspect.

Ca atare, solicitarea reclamantei, de a obține măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul în litigiu, formulată în cursul apelului, nu reprezintă o cerere nouă în această cale de atac, în sensul dispozițiilor art. 294 C. proc. civ. Curtea a procedat, astfel, la o greșită aplicare a dispozițiilor textului de lege indicat, atunci când nu a examinat pretențiile reclamantei în legătură cu măsurile reparatorii în echivalent, pe motiv că ar reprezenta o cerere nouă în apel. Pe de altă parte, a încălcat și dispozițiile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 întrucât, deși a reținut îndeplinirea tuturor cerințelor prevăzute de actul normativ în discuție, pentru ca reclamanta să beneficieze de măsuri reparatorii pentru imobilul care a aparținut autorilor săi, și pentru care nu este posibilă restituirea în natură, nu a obligat Primăria să propună reparația prin echivalent.

În această interpretare și aplicare greșită a dispozițiilor legale în materie, s-ar ajunge ca reclamanta să nu obțină nicio reparație pentru bunul pierdut în mod nelegal de autorii săi, ceea ce ar aduce un prejudiciu de neadmis, atât față de legislația internă actuală, care recunoaște și garantează dreptul de proprietate, cât și față de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care, în art. 1 din Protocolul adițional nr. 1, reglementează dreptul unei persoane de a se bucura pe deplin de proprietatea sa. Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte constată că instanța de apel a procedat la o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor legale deja expuse pe parcursul prezentelor considerente, astfel încât, în baza art. 312 alin. (1)-(3) cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., va admite recursul declarat de recurentă împotriva deciziei instanței de apel, pe care o va modifica în parte, în sensul că, va admite în parte acțiunea reclamantei și o va obliga pe pârâtă să emit o nouă dispoziție prin care să propună acesteia măsuri reparatorii in echivalent pentru imobilul în litigiu, alcătuit din teren în suprafață de 200 mp și construcție. Va anula dispoziția nr. 1538 din 11 aprilie 2005 emisă de pârâtă, pentru același imobil. Va menține celelalte dispoziții ale deciziei civile recurate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE Admite recursul declarat de reclamanta R.S. împotriva deciziei nr. 434/A din 20 noiembrie 2007 a Curții de Apel Galați, secția civilă. Modifică în parte decizia în sensul că: Admite în parte acțiunea și obligă pe pârâtă să emită o nouă dispoziție prin care să propună reclamantei măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul alcătuit din teren în suprafața de 200 mp și construcție. Anulează dispoziția nr. 1538 din 11 aprilie 2005 emisă de pârâtă pentru același imobil. Menține celelalte dispoziții ale decizie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 septembrie 2008.