ÎCCJ, Decizia nr. 69/2004

ÎCCJ, Decizia nr. 69/2004 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2004)

Asupra recursurilor de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin rechizitoriul nr. 74/P/1998 al

Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, secția Parchetelor Militare,

s-a dispus trimiterea în judecată, în stare de libertate, a inculpatului general

(rezervă) C.M., pentru instigare la săvârșirea infracțiunii de omor deosebit de

grav, prevăzută de art. 25 raportat la art. 174-176 lit. b), cu aplicarea art. 75

lit. a) C. pen., a inculpaților general (rezervă) A.G., colonel (rezervă) C.T.Ș.

și colonel (rezervă) C.D., pentru instigare la săvârșirea infracțiunii de omor

deosebit de grav, prevăzută de art. 25, raportat la art. 174-176 lit. b), cu

aplicarea art. 73 lit. b) și art. 75 lit. a) C. pen. și a inculpatului colonel C.V.,

pentru instigare la săvârșirea infracțiunilor de omor deosebit de grav și de

instigare la tentativă la omor deosebit de grav, prevăzute de art. 25,

raportata la art. 174-176 lit. b) C. pen. și, respectiv, art. 25 raportat la art.

20, raportat la art. 174-176 lit. b) C. pen., ambele cu aplicarea art. 73 lit. b)

și art. 33 lit. a) C. pen.

S-a reținut că, la data de 13 iunie

1990, inculpații C.M., A.G., C.T.Ș. și C.D. au ordonat subordonaților să

deschidă foc cu armamentul din dotare, în condiții nelegale, asupra unei

mulțimi care înconjurase clădirea Ministerului de Interne și se manifesta

violent, împrejurare în care au fost împușcate mortal două persoane.

S-a mai reținut că, în dimineața

zilei de 14 iunie 1990, inculpatul C.V. a ordonat militarilor din subordinea sa

să execute foc cu armele din dotare, asupra unor grupuri de persoane aflate în

zona Poliției municipiului București și a fostului magazin R.C., care aveau o

atitudine agresivă față de militari, împrejurări în care au fost împușcate

mortal două persoane și rănite alte trei.

Prin sentința nr. 69 din 30 iunie

2003, secția penală a Curții Supreme de Justiție a dispus restituirea cauzei la

procuror, în vederea completării urmăririi penale, cu motivarea că urmărirea

penală este incompletă, iar administrarea probelor în faza de judecată s-ar

face cu mare întârziere.

Împotriva acestei sentințe, Parchetul

de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, secția Parchetelor Militare, a declarat

recurs, invocând cazul de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 17

1

teza II C. proc. pen.

În esență, s-a susținut că în cauză

nu sunt îndeplinite condițiile art. 333 C. proc. pen., unele din probele dispuse

nemaiputând fi administrate, iar altele putând fi administrate de instanță fără

a afecta principiul celerității soluționării cauzei penale.

În concluzie, procurorul a solicitat

admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei instanței

de fond, în vederea continuării judecății.

Părțile civile D.M., D.O.M., B.C.G.,

D.I., D.V., N.P., L.G., M.A., M.C. și M.T. au declarat recurs, pe care nu l-au

motivat în scris, invocând, ca temei legal al exercitării căii de atac,

dispozițiile art. 385

1

alin. (1) și (3), raportat la art. 385

2

,

combinat cu art. 361 alin. (1) lit. d) C. proc. pen.

Recursurile sunt nefondate, pentru

considerentele ce se vor arăta în continuare:

Potrivit art. 1 C. proc. pen.,

„procesul penal are ca scop constatarea la timp și în mod complet a faptelor

care constituie infracțiuni, astfel ca orice persoană care a săvârșit o

infracțiune să fie pedepsită, potrivit vinovăției sale și nici o persoană

nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală”.

Prin art. 200 C. proc. pen., s-a

stabilit că „urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare, cu

privire la existența infracțiunilor, la identificarea făptuitorilor și la stabilirea

răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună

trimiterea în judecată”.

Art. 289 din același cod dispune că

„judecata cauzei se face în fața instanței, constituită potrivit legii și se

desfășoară în ședință, oral, nemijlocit și contradictoriu”.

Rezultă, din textele menționate, că

rolul activ al organelor judiciare, subordonat scopului aflării adevărului,

constituie unul din principiile de bază ale procesului penal, care

condiționează esențial normala desfășurare a acestuia.

Din economia acelorași texte,

rezultă, însă, și că probele strânse în cursul urmăririi penale servesc numai

ca temei pentru trimiterea în judecată, acestea putând justifica soluția de

condamnare, exclusiv după verificarea lor în activitatea de judecată, de către

instanță, în ședință publică, în mod nemijlocit, oral și în contradictoriu.

Pe de altă parte, cu referire la

probe, potrivit art. 62 C. proc. pen., „în vederea aflării adevărului, organul

de urmărire penală și instanța de judecată sunt obligate să lămurească cauza,

sub toate aspectele”.

În cauză, instanța de fond a reținut

că urmărirea penală a lăsat nesoluționate împrejurări de o importanță deosebită

în stabilirea vinovăției inculpaților sau a făcut constatări pe bază de

supoziții și nu de aspecte desprinse din probele administrate.

Astfel, este cert că, în cursul evenimentelor

din 13 iunie 1990, au existat persoane care au decedat sau au fost rănite prin

împușcare.

Rezultă, totodată, că în cursul

dimineții aceleași zile, grupuri de manifestanți au pătruns fără drept în sediul

Poliției Capitalei, pe care l-au devastat, au spart camera de corpuri delicte,

de unde au sustras mai multe arme.

Dat fiind contextul condițiilor

speciale din data menționată, activitățile complexe desfășurate atât de

manifestanți, cât și de inculpați, se impuneau a fi elucidate numai pe baza unui

material probator necontroversat, care să înlăture echivocul și contradicțiile,

în ce privește stabilirea unor aspecte ale situației de fapt.

Deși faptele deduse judecății s-au

petrecut în ziua și noaptea de 13 iunie 1990, iar decesele au fost constatate

imediat, efectuându-se și necropsiile celor patru victime decedate prin

împușcare, iar primele acte de cercetare s-au realizat în lunile următoare,

nici la acel moment și nici ulterior, la reluarea anchetei penale, nu s-a

efectuat unul din actele de cercetare de bază și anume cercetarea locului

faptei.

De asemenea, nu s-au întocmit

planuri de situație pentru fiecare poartă, cu indicarea punctelor în care se

aflau amplasați trăgătorii, precum și restul cadrelor militare aflate în

interior, a distanțelor existente până la poartă, cu marcarea distanțelor de la

punctul de tragere la zona din plafon sau pereți, unde s-au constatat urme de

împușcare, cu constatarea eventualelor ochiuri de geamuri pe unde se pretinde că

puteau ricoșa cartușele trase.

Totodată, nu s-a stabilit, pe baza

unui plan de situație general, încadrarea în zonă a clădirii Ministerului de

Interne, dispozitivele de apărare, amplasarea în exterior a altor forțe

militare, cu referire la cele zece blindate, punctele unde se aflau amplasați

manifestanții, locurile unde au fost găsite victimele decedate prin împușcare,

distanțele în raport de porțile imobilului asediat, de unde se presupune că au

fost împușcate victimele, prin ricoșare.

Aceste acte erau semnificative, atât

pentru stabilirea împrejurărilor concrete în care s-au derulat activitățile

deduse judecății, cât și pentru a servi ca documente primare la efectuarea

expertizelor balistice, ale căror concluzii, coroborate cu actele medico-legale,

puteau să infirme sau să confirme uciderea victimelor prin împușcare, ca urmare

a ordinelor date de inculpați.

Nu s-a efectuat expertiza balistică,

care putea concluziona asupra direcției din care s-a tras, precum și a

direcției în care gloanțele au penetrat corpurile victimelor.

În situația neadministrării acestor

probe, au rămas fără suport o serie de afirmații și constatări ale actului de

trimitere în judecată, și nu au fost înlăturate variantele privind eventuale

posibilități de împușcare a victimelor din zone învecinate Ministerului de

Interne sau din alte puncte ale imobilului menționat, care nu făceau parte din

dispozitivele de apărare.

Pe linia conduitei inactive a

urmăririi penale, în administrarea probelor necesare constatărilor și

concluziilor, reținute în actul de trimitere în judecată, se înscriu și

contradicțiile dintre concluziile expertizelor medico-legale și avizele

comisiei de avizare și control care aprobă aceste concluzii, în raport de care

urma a se proceda, potrivit dispozițiilor art. 27 alin. (1) din Regulamentul de

aplicare a dispozițiilor O.G. nr. 1/2000.

Cu referire la faptele comise în

ziua de 13 iunie 1990, în zona magazinului R.C., instanța de fond a relevat împrejurările

controversate și aspectele nelămurite de urmărirea penală sau incomplet

stabilite, privitoare la determinarea unităților militare care au avut misiunea

depresurizării Ministerului de Interne și a zonei centrale de manifestanți în

noaptea de 13 spre 14 iunie 1990, elucidarea condițiilor în care s-a efectuat

focul de avertisment și unitățile militare care l-au executat, muniția primită

și consumată de fiecare unitate militară.

Examinând dosarul de urmărire penală,

se constată că cele reținute de prima instanță se confirmă.

Ca atare, materialul probator

administrat, insuficient fiind, în sensul arătat, nu dovedește fără echivoc

vinovăția inculpaților, astfel că nu se poate pronunța o soluție de condamnare,

dar nici una de achitare a acestora.

În cazul constatării unei astfel de

situații, legiuitorul a prevăzut, prin art. 333 C. proc. pen., că „în tot

cursul judecății instanța se poate desesiza și restitui dosarul procurorului,

când, din administrarea probelor sau din dezbateri, rezultă că urmărirea penală

nu este completă și că, în fața instanței, nu s-ar putea face completarea

acestora decât cu mare întârziere”.

Din dispoziția citată, coroborată cu

cele privind rolul activ al instanței de judecată, rezultă că nu constituie

motiv pentru restituirea cauzei la procuror, suficient prin el însuși,

caracterul incomplet al urmăririi penale.

Cu alte cuvinte, în lumina textelor

menționate, instanța de judecată este obligată a administra toate probele,

îndeplinind condițiile de admisibilitate, în vederea realizării scopului

procesului penal, astfel cum acesta este definit prin art. 1 C. proc. pen.

Însă, sintagma „la timp”, din acest

din urmă text menționat, definește o cerință de bază a desfășurării procesului

penal, și anume, ca actele procedurale și procesuale să se desfășoare cu

promptitudine, fără întârzieri nejustificate, în vederea realizării mai rapide

a drepturilor și intereselor părților, în contextul armonizării interesului

apărării sociale cu interesele individului.

În raport de cerința celerității

procesului penal, prin art. 333 C. proc. pen., s-a condiționat restituirea

cauzei la procuror, de constatarea împrejurării că, în fața instanței,

urmărirea penală nu s-ar putea face decât cu mare întârziere.

Astfel, instanța de fond a apreciat

că urmărirea penală trebuie completată cu următoarele probe:

- cercetarea locului unde s-au

organizat dispozitivele de apărare ale Ministerului de Interne, urmând să se

stabilească în teren, pe bază de proces verbal și schițe, situația

dispozitivelor de tragere în cadrul fiecărui post de apărare, locurile de unde

s-a tras și distanțele de la acestea până la locurile unde proiectilele au

lăsat urme, așa cum rezultă din fotografia judiciară și din declarațiile

martorilor;

- efectuarea de schițe cu amplasarea

în zonă a Ministerului de Interne, marcarea locurilor în care au căzut

victimele și distanțele de la aceste locuri până la fiecare post de apărare;

- identificarea și menționarea în

schiță a balconului situat la etajul 1 al Ministerului de Interne, stabilirea

distanțelor de la acest punct până la locul unde au căzut cele două victime;

- efectuarea unei expertize

criminalistice, care să stabilească locul probabil în care s-a aflat trăgătorul,

direcția de tragere și locul probabil în care s-a aflat victima, precum și dacă,

prin ricoșeu, gloanțele trase din aceste locuri puteau lovi mortal victimele.

Aceste probe pot fi realizate de organul de urmărire penală, prin

reconstituire, potrivit art. 130 C. proc. pen.

- avizarea Comisiei superioare

medico-legale, asupra concluziilor contradictorii din raportul medico-legal de

autopsie și avizul Comisiei de avizare și control, asupra distanței de la care

s-a tras, în cazul victimei L.M.;

- verificarea dosarului de autopsie

al victimei, la Institutul de Medicină Legală și să se consemneze scris

existența sau inexistența buletinului de analiză, referitor la prezența

factorilor suplimentari ai împușcării;

- solicitarea în scris de la

Ministerul de Interne a calibrului muniției folosite, la data de 13 iunie 1990;

- avizarea Comisiei superioare

medico-legale, asupra concluziilor contradictorii dintre raportul de autopsie

și avizul Comisiei de avizare și control asupra calibrului proiectilului și a

naturii acestuia, ce a produs moartea victimei M.V.V.;

- solicitarea de la Ministerul de

Interne a jurnalului de luptă din ziua de 13 iunie 1990.

Cu referire la evenimentele din zona

magazinului R.C., s-a dispus completarea urmăririi penale, cu următoarele

probe:

- act constatator însoțit de un plan

de situație general, care să lămurească aspectele privind unitățile militare

care s-au aflat în zonă în perioada menționată, unitățile militare care s-au

deplasat în zonă, menționarea orei probabile la care a început deplasarea, traseele

urmate de fiecare unitate, persoana care a deținut comanda pe timpul deplasării,

precizarea și descrierea eventualelor dispozitive de apărare formate pe acest

traseu, unitățile care au format dispozitivul din Calea Victoriei, ora

probabilă la care s-au format și comandanții fiecărei formațiuni, traseele

urmate de unitățile militare până la sediul Ministerului de Interne și

magazinul R.C., modul de amplasare al manifestanților față de militari,

marcarea clădirilor din care documentele militare susțin că s-a tras în

militari;

- schițe de detaliu, cât și de

ansamblu, privind dispozitivul de apărare format în Calea Victoriei,

stabilindu-se încadrarea în zonă a acestuia, întinderea lui cu indicarea străzilor

ocupate și a clădirilor învecinate de unde s-a pretins că s-a tras asupra

militarilor, cu marcarea locurilor unde au căzut victimele și a locului de unde

se pretinde că s-au executat focurile neochite;

- efectuarea unei expertize

balistice, care să stabilească locul probabil în care s-a aflat trăgătorul,

direcția de tragere, locul în care s-a aflat victima și dacă victimele puteau

fi lovite prin ricoșeu. Aceste probe pot fi realizate de organul de urmărire

penală, prin reconstituire, potrivit art. 130 C. proc. pen.

- o situație sub formă de tabel,

privind numele comandanților militari unici pe obiectivele ce au fost apărate

în ziua de 13 iunie 1990 în București, numele comandanților unităților și

subunităților din subordine care au acționat în aceeași perioadă în zona

centrală a capitalei, ordinele, scrise sau verbale, prin care au fost numiți

comandanții, cantitatea de muniție distribuită și cantitatea de muniției

nefolosită și predată la sfârșitul misiunii.

Or, stabilind că urmărirea penală

este incompletă, instanța de judecată a constatat, totodată, și că

administrarea probelor în fața acesteia ar necesita o lungă perioadă de timp.

Totodată, instanța de fond a reținut

că, administrarea unora dintre probele ce privesc completarea urmăririi penale,

nu s-ar putea face în fața acesteia.

Cele două constatări sunt pe deplin

justificate, prin considerentele sentinței atacate.

Este de reținut, în acest sens, că,

prin specificul activității, instanței de judecată îi lipsește mobilitatea

organului de urmărire penală, așa încât administrarea probelor menționate, în

ședință publică, cu realizarea legalei îndepliniri a procedurii de citare, s-ar

face cu mare întârziere și cu afectarea nejustificată a celerității procesului

penal.

Ca atare, în cauză sunt îndeplinite

condițiile art. 333 C. proc. pen., sentința atacată nefiind supusă cazului de

casare prevăzut de art. 385

9

pct. 17

1

teza II C. proc.

pen., invocat de procuror.

Mai mult, în raport de cele două

condiții limitative, prevăzute de art. 333 C. proc. pen. a fi îndeplinite

cumulativ, criticile privitoare la imposibilitatea stabilirii unora din faptele

și împrejurările ce urmează a fi constatate, indicate de instanța de judecată,

urmează a fi înlăturate, neconstituind o excepție legal prevăzută de la

aplicarea dispoziției menționate, privitoare la restituirea cauzei la procuror.

În consecință, cum condițiile art. 333

C. proc. pen. sunt îndeplinite, așa încât, din acest motiv, hotărârea atacată

nu este supusă cazului de casare invocat de procuror, iar alte motive

susceptibile a fi luate în considerare din oficiu, nu se constată, pentru

considerentele ce preced, în temeiul art. 385

15

pct. 1 lit. b) C.

proc. pen., Înalta Curte va respinge recursurile, ca nefondate.

Totodată, în temeiul art. 192 alin. (2)

și (4) C. proc. pen., recurenții-părți civile vor fi obligați, potrivit

dispozitivului, la plata cheltuielilor judiciare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de

Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, secția Parchetelor Militare

și părțile civile D.M., Ș.O.M. (fostă D.), B.C.G., D.I., D.V., N.P., L.G. R.M.A.,

M.C. și M.T., împotriva sentinței nr. 69 din 30 iunie 2003, pronunțată de

Curtea Supremă de Justiție, secția penală, în dosarul nr. 2171/2000, ca

nefondate.

Obligă recurenții părți civile

menționați să plătească statului câte 600.000 lei, fiecare, cu titlu de

cheltuieli judiciare în recurs.

Pronunțată, în ședință publică, azi,

16 februarie 2004.