ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1660/2009

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1660/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra recursului penal de

față;

În baza lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 157

din 13 martie 2008 pronunțată de Tribunalul Prahova s-a dispus:

- în baza art. 11 pct. 2

lit. a) raportat la art. 10 lit. b

1

) C. proc. pen., achitarea

inculpaților D.C. și N.V., pentru infracțiunea de distrugere, prevăzută de art.

217 alin. (1) C. pen., parte vătămată G.E., apreciindu-se că faptei comise la

10 martie 2004 îi lipsește gradul de pericol social al unei infracțiuni.

Totodată, s-a aplicat inculpaților, conform art. 91 C. pen., sancțiunea cu

caracter administrativ a amenzii în cuantum de câte 500 lei;

- în baza art. 11 pct. 2

lit. a) raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen., achitarea inculpaților D.C.,

N.V. și N.C., pentru tentativă la infracțiunea de omor calificat, prevăzută de

art. 20 raportat la art. 174 – art. 175 lit. i) C. pen., parte vătămată G.N.,

pentru infracțiunea de ultraj contra bunurilor moravuri și tulburarea ordinii

și liniștii publice, prevăzută de art. 321 alin. (2) C. pen. și pentru

infracțiunea de port nelegal de arme albe, în public, prevăzută de art. 1

1

pct. 1 din Legea nr. 61/1991, apreciindu-se că faptele din data de 10 aprilie

2004 nu au fost comise de cei trei inculpați;

- în baza art. 11 pct. 2

lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., achitarea inculpatei N.S.,

pentru instigare la infracțiunea de fals intelectual, prevăzută de art. 25

raportat la art. 289 C. pen. și pentru infracțiunea de uz de fals, prevăzută de

art. 291 C. pen., apreciindu-se că faptelor comise în perioada 10 aprilie – 13

aprilie 2004 și 17 septembrie 2004 le lipsesc elementele constitutive ale

infracțiunii.

Sub aspectul laturii civile

a cauzei, inculpații D.C. și N.V. au fost obligați, în solidar, la plata sumei

de 1.000 lei, cu titlu de daune materiale către partea civilă G.E.

S-a luat act că Spitalul

Județean de Urgență Ploiești, Serviciul de Ambulanță Prahova și Spitalul Clinic

de Urgență Floreasca – București nu s-au constituit părți civile în procesul

penal.

Totodată, s-a dispus:

- obligarea inculpaților

D.C. și N.V., precum și a părții vătămate G.E. la plata sumelor de câte 200 lei,

cu titlu de cheltuieli judiciare către stat;

- obligarea părții vătămate

G.N. la plata sumei de 400 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a pronunța această

hotărâre, prima instanță a reținut următoarea situație de fapt:

Între familiile din care fac

parte inculpații, pe de o parte, și părțile vătămate, de pe altă parte, exista

o stare conflictuală mai veche, determinată de existența unor procese penale,

în care acestea au fost părți.

Pe fondul acestei stări

conflictuale, în ziua de 10 martie 2004, în centrul municipiului Ploiești, a

avut loc o altercație între partea vătămată G.E. și inculpații D.C. și N.V., în

sensul că, în timp ce partea vătămată se afla în autoturismul său așteptând la

semafor, inculpații au atacat-o, N.V. spărgând cu un cuțit geamul portierei din

dreapta, iar D.C., folosindu-se de o bâtă, a distrus luneta autoturismului.

Prima instanță a reținut ca

fiind dovedită această faptă, însă a apreciat că nu prezintă gradul de pericol

social al unei infracțiuni, având în vedere starea conflictuală existentă între

partea vătămată și cei doi inculpați, împrejurările în care a fost comisă fapta

și urmările acesteia, scopul urmărit, prejudiciul cauzat, a cărei valoare este

redusă (1.000 lei), precum și circumstanțele personale ale inculpaților, în

sensul că inculpatul N.V. nu este cunoscut cu antecedente penale, iar

inculpatul D.C. a fost condamnat anterior pentru o infracțiune comisă din

culpă.

Totodată, s-a mai reținut

că, prin același act de inculpare (rechizitoriul nr. 537/P/2004 al Parchetului

de pe lângă Tribunalul Prahova):

- inculpații D.C., N.V. și N.C.

au fost trimiși în judecată pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art.

20 raportat la art. 174 – art. 175 lit. i) C. pen., art. 321 alin. (2) C. pen.

și art. 1

1

pct. 1 din Legea nr. 61/1991, cu aplicarea art. 33 lit.

a) C. pen., reținându-se că, la data de 10 aprilie 2004, având asupra lor

diferite arme albe, au tulburat grav ordinea și liniștea publică în municipiul

Ploiești, împrejurare în care au lovit-o pe partea vătămată G.N., cauzându-i

leziuni ce i-au pus viața în primejdie.

Cu privire la aceste fapte,

din 10 aprilie 2004, prima instanță a reținut că probele administrate în cauză

nu au dovedit, în mod cert, că inculpații sunt cei care au exercitat acte de

agresiune asupra părții vătămate G.N., deoarece aceștia au făcut dovada, pe de

o parte, că în aceeași zi nu se aflau în Ploiești, ci în municipiul Timișoara

la familia N., cu care au petrecut sărbătorile pascale, iar pe de altă parte,

că se aflau sub tratament medical.

- inculpata N.S. a fost

trimisă în judecată pentru săvârșirea infracțiunilor de instigare la fals

intelectual și uz de fals, prevăzute de art. 25 raportat la art. 289 C. pen. și

art. 291 C. pen., reținându-se că, pentru a crea un alibi inculpaților D.C. și

N.V., i-a cerut numitului P.P.H., medic în cadrul Spitalului Clinic Județean

nr. 1, Clinica de Ortopedie și Traumatologie Timișoara, să-i elibereze două

adeverințe medicale din care să rezulte că inculpații se aflau în tratament

medical sub supraveghere, în perioada în care aceștia, împreună cu N.C., au

încercat să suprime viața părții vătămate G.N., iar după ce a intrat în posesia

celor două adeverințe le-a prezentat procurorului la data de 17 septembrie

2004.

Cu privire la aceste fapte,

prima instanță a apreciat că, probele administrate au dovedit că este real

conținutul adeverințelor medicale obținute și folosite în fața procurorului de

inculpata N.S., pentru inculpații D.C. și N.V., nefiind întrunite elementele

constitutive ale infracțiunilor prevăzute de art. 25 raportat la art. 289 C.

pen. și art. 291 C. pen.

Împotriva acestei sentințe,

în termen legal, au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova,

părțile civile G.E. și G.N., precum și inculpații N.V. și D.C., criticând-o

pentru nelegalitate și netemeinicie.

Sub un prim aspect,

parchetul a susținut că printr-o incompletă și injustă apreciere a probelor,

prima instanță a stabilit greșit situația de fapt, privind activitatea

infracțională dedusă judecății și încadrată în dispozițiile art. 20 raportat la

art. 174 – art. 175 lit. i), art. 321 alin. (2) C. pen., art. 1

1

pct. 1 din Legea nr. 61/1991 (faptele din 10 aprilie 2004), precum și cea

încadrată în dispozițiile art. 25 raportat la art. 289 și art. 291 C. pen.,

astfel că achitarea inculpaților D.C., N.V., N.C. și N.S., în condițiile art.

10 lit. c) și respectiv art. 10 lit. d) C. proc. pen., nu se justifică.

În esență, s-a arătat că nu

există niciun temei legal pentru a se realiza o ordine de preferință între

declarațiile succesive ale inculpaților sau martorilor, făcute în cursul

procesului, impunându-se să se primească drept concludente și pertinente pentru

aflarea adevărului și mijloacele de probă administrate în cursul urmăririi

penale, din dispoziția procurorului ori direct de procuror, fază procesuală

când împrejurările de fapt au fost relatate cu lux de amânunte, imediat după

perceperea acestora și identificarea autorilor.

Ca atare, s-a apreciat că

soluția de achitare a celor patru coinculpați este nelegală și netemeinică,

contravenind principiilor ce reglementează evaluarea probelor administrate în

ambele faze procesuale, impunându-se admiterea apelului, desființarea hotărârii

atacate, iar pe fond condamnarea celor patru coinculpați la pedepse privative

de libertate, pentru săvârșirea infracțiunilor reținute în sarcina acestora în

actul de sesizare a instanței.

Completând motivele de apel

depuse în scris, procurorul de ședință a solicitat în plus reținerea

dispozițiilor art. 37 lit. a) C. pen., pentru inculpata N.S., precum și revocarea

suspendării condiționate a executării pedepselor aplicate prin hotărâri

definitive, în decembrie 2002 și, respectiv, aprilie 2003 față de inculpații

N.S. și D.C.

Cel de al doilea motiv de

apel invocat de parchet a vizat greșita achitare a inculpaților D.C. și N.V.,

conform art. 10 lit. b

1

) C. proc. pen., pentru infracțiunea de

distrugere, prevăzută de art. 217 alin. (1) C. pen., comisă la 10 martie 2004,

în dauna părții civile G.E., apreciindu-se că fapta prezintă, față de

împrejurările concrete ale comiterii acesteia, gradul de pericol social al unei

infracțiuni.

Partea civilă G.N., în

apelul declarat, a susținut că, în mod nelegal și netemeinic, prima instanță a

dispus achitarea inculpaților D.C., N.V. și N.C. pentru tentativă la

infracțiunea de omor calificat, săvârșită la data de 10 aprilie 2004, hotărârea

pronunțată fiind rezultatul neîndeplinirii obligațiilor referitoare la

examinarea tuturor probelor administrate în cursul procesului penal.

S-a solicitat admiterea căii

de atac exercitate, reevaluarea întregului material probator al dosarului,

conform art. 63 C. proc. pen. și pronunțarea unei soluții de condamnare a

inculpaților D.C., N.V. și N.C., pentru tentativă la infracțiunea de omor

calificat, descrisă în actul de sesizare a instanței, precum și obligarea

acestora la plata despăgubirilor civile.

Apelantul parte civilă G.E.

a criticat hotărârea sub aspectul greșitei achitări a inculpaților D.C. și

N.V., în baza art. 18

1

C. pen., pentru săvârșirea infracțiunii de

distrugere, prevăzută de art. 217 alin. (1) C. pen., apreciind că prima

instanță, în mod netemeinic, a considerat că fapta săvârșită de aceștia nu

prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni. Totodată, hotărârea a

fost criticată și sub aspectul cuantumului despăgubirilor civile acordate,

apreciat ca fiind redus față de prejudiciul real încercat.

La rândul lor, inculpații

apelanți D.C. și N.V. au criticat soluția primei instanțe sub aspectul greșitei

rețineri în sarcina lor a faptei de distrugere din data de 10 martie 2004 și sancționării

cu amendă administrativă, conform art. 10 lit. b

1

) C. proc. pen.,

raportat la art. 18

1

și art. 91 C. pen., solicitând a se dispune

achitarea lor, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) C.

proc. pen., întrucât au făcut în cauză dovada cu martori și înscrisuri, că în

ziua respectivă nu s-au aflat la locul comiterii faptei.

Prin decizia penală nr. 156

din 19 decembrie 2008, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția penală și

pentru cauze cu minori și de familie, au fost respinse, ca nefondate, apelurile

declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova, de părțile civile G.E.

și G.N., precum și de inculpații N.V. și D.C.

Au fost obligate apelantele

părți civile G.E. și G.N. și apelanții inculpați N.V. și D.C. la plata sumei de

câte 400 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare.

Pentru a pronunța această

decizie, Curtea de Apel Ploiești a reținut că, soluția adoptată în primă

instanță este corectă, găsindu-și corespondent în probele administrate, cu

respectarea dispozițiilor procedurale ce garantează aflarea adevărului, privind

existența faptei și vinovăției persoanelor inculpate prin actul de sesizare.

În ce privește infracțiunea

de distrugere, Curtea de Apel Ploiești a apreciat că, în mod întemeiat, prima

instanță a reținut că fapta săvârșită la data de 10 martie 2004, de inculpații

D.C. și N.V. nu prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni, având în

vedere că a fost adusă o minimă atingere valorii patrimoniale ocrotite de lege

(distrugerea lunetei și a geamului portierei din dreapta a unui autovehicul, cu

grad de uzură avansată, ambele bunuri înlocuibile cu piese în valoare de

aproximativ 10 milioane lei).

Cu privire la:

- infracțiunile de tentativă

de omor calificat, ultraj contra bunelor moravuri și tulburarea ordinii și

liniștii publice și port nelegal de arme albe, în public, instanța de apel a

considerat că, probele administrate nu au confirmat participarea inculpaților

D.C., N.V. și N.C. la comiterea faptelor din data de 10 aprilie 2004, apărările

formulate de aceștia pe parcursul cercetărilor dovedind lipsa de temeinicie a

probelor acuzării; mai exact, inculpații au dovedit că, la data de 10 aprilie

2004, nu s-au aflat în Municipiul Ploiești, astfel că nu ei sunt autorii

actelor de agresiune exercitate asupra părții vătămate G.N.;

- infracțiunile de instigare

la fals intelectual și uz de fals, pentru care a fost trimisă în judecată

inculpata N.S., instanța de apel a apreciat că, în mod întemeiat, prima

instanță a reținut că în cauză nu sunt întrunite elementele constitutive ale

acestor infracțiuni.

Împotriva ambelor hotărâri,

în termen legal, au declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel

Ploiești și părțile civile G.E. și G.N.

Parchetul a invocat cazul de

casare prevăzut de art. 385

9

alin. (1) pct. 18 C. proc. pen. și a

criticat ambele hotărâri ca fiind nelegale și netemeinice sub următoarele

aspecte:

- printr-o interpretare

eronată a probatoriului administrat în cauză, dându-se relevanță doar probelor

administrate în cursul cercetării judecătorești, fiind înlăturate nejustificat

cele administrate în faza urmăririi penale, s-a comis o gravă eroare de fapt,

ce a avut drept consecință pronunțarea unei hotărâri greșite de achitare, în

baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen., a inculpaților

D.C., N.V. și N.C. pentru infracțiunile prevăzute de art. 20 raportat la art.

174 – art. 175 lit. i) C. pen., art. 321 alin. (2) C. pen. și art. 1

1

pct. 1 din Legea nr. 61/1991 și a inculpatei N.S., în baza art. 11 pct. 2 lit.

a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., pentru infracțiunile prevăzute de

art. 25 raportat la art. 289 C. pen. și art. 291 C. pen.;

- în mod greșit s-a apreciat

că fapta inculpaților D.C. și N.V. de a aduce degradări autoturismului părții

vătămate G.E., faptă comisă la data de 10 martie 2004 nu prezintă gradul de

pericol social al unei infracțiuni.

Recurentele părți civile

G.E. și G.N., prin apărătorul ales, au precizat că-și însușesc, în totalitate,

motivele de recurs invocate de parchet, care reprezintă și propriile lor motive

de recurs.

În plus, recurentul parte

civilă G.N. a susținut că prezumția de nevinovăție de care beneficiază

inculpații, în general, a fost înlăturată în cauză, prin numeroase probe

concludente, administrate în cursul procesului penal, dar evaluate, în mod

greșit, de prima instanță și de instanța de apel, cu încălcarea dispozițiilor

art. 63 C. proc. pen.

Înalta Curte, examinând

motivele de recurs invocate cât și din oficiu ambele hotărâri, conform art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen., combinat cu art. 385

6

alin. (1) și art. 385

7

C. proc. pen., constată următoarele:

La data de 5 iunie 2005, pe

rolul Tribunalului Prahova s-a înregistrat cauza penală ce a făcut obiectul

dosarului nr. 4288/2005, privind pe inculpații D.C., N.V., N.C. și N.S.,

trimiși în judecată prin rechizitoriul nr. 537/P/2004 întocmit de parchetul de

pe lângă această instanță.

Prin sentința penală nr. 46

din 02 februarie 2006, Tribunalul Prahova i-a condamnat pe inculpații:

- N.V., în baza art. 217

alin. (1) C. pen. (fapta din 10 martie 2004) la 6 luni închisoare;

- în baza art. 20 raportat

la art. 174 – art. 175 lit. i) C. pen. (fapta din 10 aprilie 2004), la 8 ani

închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b)

și c) C. pen.;

- în baza art. 321 alin. (2)

C. pen. (fapta din 10 aprilie 2004), la 2 ani și 6 luni închisoare.

În temeiul art. 33 lit. a)

raportat la art. 34 lit. b) C. pen. și art. 35 alin. (1) C. pen., s-a dispus ca

inculpatul să execute pedeapsa de 8 ani închisoare și 2 ani interzicerea

drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) și c) C. pen.

A fost achitat același

inculpat, conform art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc.

pen., pentru infracțiunea prevăzută de art. 1

1

pct. 1 din Legea nr.

61/1991.

- N.C., în baza art. 20 raportat

la art. 174 – art. 175 lit. i) C. pen. (fapta din 10 aprilie 2004, parte

vătămată G.N.), la 8 ani închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute

de art. 64 lit. a), b) și c) C. pen.;

- în baza art. 321 alin. (2)

C. pen. (fapta din 10 aprilie 2004), la 2 ani și 6 luni închisoare.

Conform art. 33 lit. a)

raportat la art. 34 lit. b) C. pen. și art. 35 alin. (1) C. pen., s-a dispus ca

inculpatul să execute pedeapsa de 8 ani închisoare și 2 ani interzicerea

drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) și c) C. pen.

A fost achitat același

inculpat, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc.

pen., pentru infracțiunea prevăzută de art. 1

1

pct. 1 din Legea nr.

61/1991.

- D.C., în baza art. 217

alin. (1) C. pen. (fapta din 10 martie 2004), la 6 luni închisoare;

- în baza art. 20 raportat

la art. 174 – art. 175 lit. i) C. pen. (fapta din 10 aprilie 2004, parte

vătămată G.N.), la 8 ani închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute

de art. 64 lit. a), b) și c) C. pen.;

- în baza art. 321 alin. (2)

C. pen. (fapta din 10 aprilie 2004), la 2 ani și 6 luni închisoare.

Conform art. 33 lit. a)

raportat la art. 34 lit. b) C. pen. și art. 35 alin. (1) C. pen., s-a dispus ca

inculpatul să execute pedeapsa de 8 ani închisoare și 2 ani interzicerea

drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) și c) C. pen.

În temeiul art. 83 C. pen.,

a fost revocată suspendarea condiționată a executării pedepsei de 2 ani

închisoare, aplicată prin sentința penală nr. 455 din 16 aprilie 2003 a

Judecătoriei Târgoviște, definitivă prin decizia penală nr. 568 din 16

septembrie 2003 a Tribunalului Dâmbovița, dispunându-se ca inculpatul D.C. să

execute această pedeapsă separat de pedeapsa rezultantă de 8 ani închisoare, în

final acesta având de executat o pedeapsă de 10 ani închisoare și 2 ani

pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art.

64 lit. a), b) și c) C. pen.

A fost achitat același

inculpat, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc.

pen., pentru infracțiunea prevăzută de art. 1

1

pct. 1 din Legea nr.

61/1991.

- N.S., pentru comiterea

infracțiunii prevăzută de art. 291 C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a) C.

pen. (fapta din 17 septembrie 2004), la un an și 6 luni închisoare.

În temeiul art. 83 C. pen.,

a fost revocată suspendarea condiționată a executării pedepsei de 2 ani

închisoare, aplicată prin sentința penală nr. 3296 din 23 noiembrie 2001 a

Judecătoriei Ploiești, definitivă prin decizia penală nr. 1716 din 12 decembrie

2002 a Curții de Apel Ploiești, pedeapsă ce s-a dispus a fi executată separat

de pedeapsa de un an și 6 luni închisoare, în final inculpata având de executat

o pedeapsă de 3 ani și 6 luni închisoare.

A fost achitată inculpata,

potrivit art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen.,

pentru infracțiunea prevăzută de art. 25 raportat la art. 289 C. pen., cu

aplicarea art. 37 lit. a) C. pen.

Hotărârea mai sus menționată

a fost apelată de Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova, de părțile civile

G.E. și G.N. și de toți cei patru inculpați.

Admițând toate apelurile

declarate, Curtea de Apel Ploiești, prin decizia penală nr. 207 din 29 iunie

2006, a desființat sentința penală nr. 46 din 2 februarie 2006 a Tribunalului

Prahova și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Instanța de control judiciar

a reținut că s-au încălcat dispozițiile procedurale privind stabilirea

existenței faptei și a vinovăției, în raport de faptele deduse judecății, că nu

au fost administrate toate probele necesare pentru aflarea adevărului, în

cursul cercetării judecătorești instanța neîndeplinindu-și obligația de audiere

a părților vătămate, a inculpaților, a martorilor propuși în apărare de

inculpați.

S-a recomandat, totodată și

efectuarea unei expertize medico-legale la I.N.M.L. Mina Minovici București, cu

precizarea unor obiective concludente, pentru stabilirea încadrării juridice

corecte a faptei din 10 aprilie 2004, săvârșită în dauna părții vătămate G.N.

Prin decizia penală nr. 689

din 6 februarie 2007, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins, ca tardiv,

recursul declarat în cauză de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești și,

ca inadmisibil, recursul părții civile G.N.

Cauza a fost înregistrată pe

rolul Tribunalului Prahova, în al doilea ciclu procesual, sub nr. 3067/105/10

iunie 2007.

Reluându-se cercetarea

judecătorească, tribunalul a procedat la ascultarea celor patru inculpați, în

raport de faptele pentru care au fost trimiși în judecată, precum și a

martorilor D.R., D.G., S.F.I., N.A., N.P. și P.P.H.

Cât privește noua expertiză

medico-legală, I.N.M.L. Mina Minovici București a apreciat, în lipsa

intervenției unor noi elemente medicale, că instituția a răspuns obiectivelor

fixate, cu ocazia întocmirii expertizei în primul ciclu procesual, lucrare

analizată, atât de Comisia de control și avizare, cât și de Comisia Superioară

medico-legală, menținându-se concluziile formulate anterior cu privire la

victima G.N.

Înalta Curte, examinând

mijloacele de probă administrate, atât în faza de urmărire penală, cât și în

faza de judecată, în ambele cicluri procesuale, constată următoarele:

De mai mulți ani între

familiile părților vătămate G.E. și G.N. (frați) și ale inculpaților D.C. zis

„U.”, N.V. zis „D.”, N.C. zis „S.” (frați), N.S. (mama acestora), ambele de

etnie rromă, există o stare conflictuală de excepție, concretizată succesiv,

fie în confruntări fizice, pe raza municipiului Ploiești, fie în denunțuri,

finalizate cu procese penale și condamnarea definitivă a acestora ori rudelor

și afinilor apropiați.

Astfel, anterior anului

2004, N.M., tatăl inculpaților și soțul inculpatei N.S. a fost condamnat pentru

infracțiunea de denunțare calomnioasă privind pe partea vătămată G.E. și tatăl

acesteia G.I.

Pe de altă parte, prin

rechizitoriul nr. 1104/P/2003, Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova, a

dispus trimiterea în judecată a inculpaților N.V., N.C. și N.D. pentru

săvârșirea infracțiunilor de tâlhărie și ultraj contra bunelor moravuri și

tulburarea liniștii publice, pretins a fi comise la data de 8 august 2003, în

loc public, asupra numitului G.I., tatăl aceleiași părți vătămate G.E.

În acest context, la data de

10 martie 2004, în jurul orelor 18,00, întâlnindu-se în centrul municipiului

Ploiești, profitând de staționarea impusă de semafor, inculpații D.C. și N.V.,

folosindu-se de un cuțit și, respectiv, o bâtă, au lovit autoturismul marca V.,

proprietatea părții vătămate G.E., condus de aceasta și în care se aflau

martorii B.I. și T.C.N.

Urmare loviturilor aplicate

autoturismului, acesta a prezentat o serie de avarii, constând în spargerea

lunetei și a geamului lateral dreapta, evaluate la suma de 10 milioane lei.

Înalta Curte constată că, în

mod greșit, instanțele de fond și apel au apreciat că fapta inculpaților D.C.

și N.V. de a aduce degradări autoturismului părții vătămate G.E. nu prezintă

gradul de pericol social al unei infracțiuni.

Potrivit art. 18

1

alin. (1) C. pen., nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală,

dacă prin atingerea minimă adusă uneia din valorile apărate de lege și prin

conținutul ei concret, fiind lipsită în mod vădit de importanță nu prezintă

gradul de pericol social al unei infracțiuni.

În alin. (2) al aceluiași

articol, se prevede că la stabilirea în concret a gradului de pericol social se

ține seama de modul și mijloacele de săvârșire a faptei, de scopul urmărit, de

împrejurările în care fapta a fost comisă, de urmarea produsă sau care s-ar fi

putut produce, precum și de persoana și conduita făptuitorului.

Înalta Curte apreciază că,

dispozițiile art. 18

1

C. pen., nu erau incidente în cauză, deoarece

lovirea autoturismului, în care se afla partea vătămată G.E., ce era la volan

și se oprise la semafor, cu ajutorul unor obiecte contondente, în încercarea de

a o determina pe aceasta să iasă din interior, pentru a fi agresată, nu poate

fi socotită ca reprezentând o faptă prin care s-a adus o atingere minimă

valorilor sociale apărate de lege.

Fapta din 10 martie 2004 a

avut ca scop principal agresiunea părții vătămate, aflată în autoturism, iar

distrugerile aduse acestuia au fost doar adiacente. Numai împrejurarea că

partea vătămată a accelerat, reușind astfel să plece, a determinat ca actele de

violență exercitate de inculpați să se limiteze doar la distrugerea

autoturismului.

Martorii oculari B.I. și T.C.

(persoane care se aflau împreună cu partea vătămată în autoturism) au relatat

că spargerea lunetei și a geamului portierei din dreapta a fost realizată de

inculpați, doar pentru a-i agresa.

Nici valoarea pagubei nu

poate fi apreciată ca fiind redusă, suma de 1.000 lei (10.000.000 ROL),

calculată la nivelul anului 2004, nu era modică și nu a fost acoperită nici

până în prezent.

Pe de altă parte, poziția

inculpaților, de nerecunoaștere a faptei, și de prezentare a unei alte

realități, nu justifica aplicarea în cauză a prevederilor art. 18

1

C. pen.

Astfel, în declarațiile date

în ședința publică din 8 noiembrie 2007, menținute la judecata în apel,

inculpații nu au recunoscut comiterea faptelor, susținând că, din luna

februarie 2004 s-ar fi aflat în municipiul Timișoara, sub tratament medical,

unul internat în Spitalul Victor Babeș, iar celălalt imobilizat la pat,

suferind de o boală cronică lombară.

Adeverința medicală

eliberată în aceeași zi pentru o boală enterocologică a fost înlăturată

justificat ca neconcludentă, pentru aflarea adevărului, cât timp martorii B.I.

și T.C.N., aflați în autoturismul marca W.P., condus de partea vătămată G.E.,

au perceput direct actele materiale comise de inculpați la data de 10 martie

2004, în jurul orelor 18,00, în centrul municipiului Ploiești, zona

intersecției străzilor Tache Ionescu și Bulevardul Independenței.

Confirmând susținerile

părții vătămate, în prezența martorilor asistenți I.F.M. și D.D., martorii B.I.

și T.C. au recunoscut, în fotografiile din baza de date a Poliției Municipiului

Ploiești, că inculpații sunt bărbații care, profitând de oprirea autoturismului

la semafor, s-au detașat dintr-un grup de 5-6 persoane și apropiindu-se,

succesiv, prin lovirea cu un cuțit și respectiv o bâtă, au spart geamul

portierei spate dreapta și luneta.

Urmările materiale rezultate

au fost constatate prin procesul verbal de cercetare la fața locului și

fotografiile judiciare efectuate de Poliția Municipiului Ploiești, la 30

minute, după încetarea conflictului.

Cu privire la fapta din 10

aprilie 2004, Înalta Curte, examinând materialul probator administrat în cauză,

constată următoarele:

Fiind sesizată de două

persoane că, în spatele magazinului „M.” din Ploiești a avut loc o încăierare,

o echipă operativă a organelor de poliție s-a deplasat la fața locului,

situație în care în prezența martorei asistente N.A., în zona Farmaciei „E.”

Ploiești, s-au găsit o serie de arme albe (mai multe sulițe și două cuțite),

unele purtând pete de sânge, iar pe trotuarul Cinematografului „M.”, atât urme

biologice, cât și urme dinamice ale unor pneuri.

S-au identificat totodată și

persoanele care au perceput direct încăierarea, respectiv martorii N.A. și B.C.,

stabilindu-se că în cadrul acesteia a fost agresată partea vătămată G.N. din

Ploiești, ce se afla în relații conflictuale cu familia N.M. și N.S., domiciliată

în aceeași localitate.

La fața locului, în lipsa

fratelui său, G.N., internat în Spitalul Clinic de Urgență Floreasca, martorul

G.E. a indicat ca autori ai agresiunii pe inculpații D.C., N.V. și N.C.,

apelați „U.”, „D.” și „S.”.

Ulterior, în declarațiile

date în fața organelor de poliție la 15 aprilie 2004, 19 aprilie 2004 și 6

august 2004, partea vătămată G.N. a susținut faptul că, în ziua de 10 aprilie

2004, în jurul orelor 17,00, aflându-se împreună cu martorul S.F.I. zis „G.”,

pe terasa F.F.D. din centrul municipiului Ploiești, a fost atacat cu săbii și

sulițe de inculpații D.C., N.V. și N.C., care l-au urmărit pe străzile din

apropierea magazinului M., fiind salvat de martorul D.R., care l-a transportat

cu autoturismul la spital. Partea vătămată a mai arătat că, în aceste condiții,

parând o lovitură de sabie ce a vizat zona capului, a fost tăiată la nivelul

brațului stâng și a sprâncenei, după care a fost lovită cu o suliță în piept și

în piciorul stâng, iar în final agresată cu o sabie în fesa stângă.

Prin modalitatea de agresare

a părții vătămate G.N., la data de 10 aprilie 2004, inculpații D.C., N.V. și

N.C. au tulburat grav liniștea și ordinea publică în centrul municipiului

Ploiești, folosind în același timp, fără drept, arme albe, în loc public,

respectiv cuțite, săbii, sulițe.

Expertiza medico-legală

dispusă prin ordonanța procurorului din 26 mai 2004, avizată atât de Comisia de

avizare și control, cât și de Comisia superioară din cadrul I.N.M.L. Mina

Minovici București, a concluzionat că partea vătămată G.N. a suferit leziuni

traumatice la nivelul zonei sprâncenoase stânga, a cotului și coapsei stânga,

leziuni ce s-a stabilit că pot data din 10 aprilie 2004 și care s-au putut

produce prin lovire cu corp dur și corp tăietor-înțepător, necesitând pentru

vindecare 40-45 zile de îngrijiri medicale.

Pe de altă parte, s-a opinat

că natura leziunilor suferite a determinat sângerări accentuate, caz în care se

poate lua în considerare prezența șocului hemoragic și punerea în primejdie a

vieții victimei.

Pentru a crea un alibi

fiilor săi, la data de 13 aprilie 2004, inculpata N.S. a cerut medicului P.P.H.

de la Spitalul Clinic Județean nr. 1 – Clinica de Ortopedie și Traumatologie

Timișoara, să-i elibereze două adeverințe, din care să rezulte că fiii săi D.C.

și N.V. s-ar fi aflat în tratament medical sub supravegherea sa, în perioada 9 -

13 aprilie 2004, primul și 9 - 30 aprilie 2004, secundul, și deci că nu s-au

aflat în municipiul Ploiești în ziua de 10 aprilie 2004, înscrisuri pe care

le-a depus la Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova, în prezența avocaților

săi, la data de 17 septembrie 2004.

În ceea ce-l privește pe

medicul P.P.H., acesta a eliberat adeverințele medicale inculpatei N.S., din

care pe una a semnat-o și a aplicat în fals parafa medicului T.V.P., colegul

său, atestând nereal că la 9 aprilie 2004 l-ar fi examinat pe D.C. și că acesta

prezenta o entorsă la genunchiul drept.

În cazul inculpatului N.V.

zis „D.”, pe a doua adeverință, purtând semnătura și parafa sa, medicul a făcut

mențiunea că acesta s-a aflat sub tratament la clinica respectivă, în perioada

9-30 aprilie 2004, având spatele blocat și prezentând discopatie lombară.

În cauză, față de medicul

P.P.H. (care a avut calitatea de învinuit), parchetul a dispus scoaterea

acestuia de sub urmărire penală, conform art. 11 pct. 1 lit. a) raportat la

art. 10 lit. b

1

) C. proc. pen., aplicându-i sancțiunea cu caracter

administrativ a amenzii în sumă de 10 milioane lei, pentru săvârșirea

infracțiunilor de fals intelectual și favorizarea infractorului prevăzută  de

art. 289 C. pen. și art. 264 C. pen.

Înalta Curte constată că, în

mod greșit, ambele instanțe, de fond și apel, au dispus achitarea inculpaților

D.C., N.V. și N.C. pentru infracțiunile prevăzute de art. 20 raportat la art.

174 – art. 175 lit. i) C. pen., art. 321 alin. (2) C. pen. și art. 1

1

pct. 1 din Legea nr. 61/1991, respectiv achitarea inculpatei N.S. sub aspectul

săvârșirii infracțiunilor prevăzute de art. 25 raportat la art. 289 C. pen. și

de art. 291 C. pen., comițând o gravă eroare de fapt.

Pentru a constitui caz de

casare, eroarea de fapt trebuie să fie gravă, adică, pe de o parte, să fi

influențat asupra soluției cauzei, iar, pe de altă parte, să fie vădită,

neîndoielnică.

Eroarea gravă de fapt nu

privește dreptul de apreciere a probelor, ci discordanța între cele reținute de

instanță și conținutul real al probelor, prin ignorarea unor aspecte evidente,

care au avut drept consecință pronunțarea altei soluții decât cea pe care

materialul probator o susține.

În cauză, prima instanță și

instanța de apel au considerat, în mod nejustificat, că probele administrate nu

confirmă participarea inculpaților D.C., N.V. și N.C. la săvârșirea

infracțiunilor comise la data de 10 aprilie 2004, deși în faza de urmărire penală,

atât partea vătămată G.N., cât și martorii D.R. și S.F.I. au recunoscut, din

planșele fotografice prezentate, pe agresori, în persoana celor trei inculpați.

S-a avut în vedere de către

instanțe că inculpații au negat participarea lor la comiterea faptei, că

aceștia au susținut că nu s-au aflat în Ploiești la data săvârșirii faptei, ci

în Timișoara, precum și că o serie de împrejurări, rezultate din declarațiile

martorilor audiați la prima instanță au fost de natură a confirma susținerile

celor trei inculpați.

În realitate, soluția de

achitare a inculpaților se întemeiază doar pe probele administrate în faza

cercetării judecătorești, fiind înlăturate, fără nicio justificare credibilă

cele din faza urmăririi penale.

Potrivit art. 63 alin. (2)

C. proc. pen., probele nu au o valoare dinainte stabilită, iar aprecierea

fiecărei probe se face de organul de urmărire penală sau de instanța de

judecată în urma examinării tuturor probelor administrate, în scopul aflării

adevărului.

Analiza dispoziției legale mai

sus menționate evidențiază următoarele aspecte deosebit de importante în cauză,

și anume:

- faptul că probele

administrate în faza de urmărire penală au aceeași valoare cu probele

administrate în faza cercetării judecătorești;

- faptul că probele din faza

de urmărire penală urmează a fi analizate coroborat cu cele administrate în

faza cercetării judecătorești;

- faptul că scopul probelor,

astfel cum este evidențiat de dispozițiile art. 62 C. proc. pen., este identic

pentru ambele faze ale procesului penal – respectiv aflarea adevărului.

În concluzie, reținerea

ambelor instanțe, de fond și apel, în sensul că probele administrate în faza de

urmărire penală servesc exclusiv pentru trimiterea în judecată a unor persoane,

este cu totul greșită, analiza niciunei dispoziții legale neputând duce la o

atare concluzie.

Faptul că instanța este

obligată să verifice legalitatea probelor și să stabilească utilitatea și

concludența acestora, pentru reținerea vinovăției inculpatului, numai în cadrul

cercetării judecătorești, nu duce automat la concluzia eliminării probelor

administrate în faza de urmărire penală.

Înlăturarea ca valoare probatori

a probelor administrate în faza de urmărire penală, în speță a declarațiilor

unor martori, pe considerentul că în faza de cercetare judecătorească, aceștia

nu și le-au mai menținut, invocând anumite abuzuri ale organelor de cercetare

penală sau pentru că ele sunt contradictorii, diferind de cele relatate în faza

cercetării judecătorești, este cu totul neîntemeiată.

În realizarea dezideratului

prevăzut de dispozițiile art. 62 C. proc. pen., aflarea adevărului, prin

lămurirea cauzei sub toate aspectele, instanța este obligată să analizeze și

rațiunile pentru care unii martori, la peste 4 ani de la incidentul ce a format

obiectul dosarului, nu își mai mențin declarațiile date la puțin timp de la

comiterea agresiunii și să verifice, în ce măsură argumentele oferite de

aceștia sunt sau nu credibile.

Înalta Curte constată că, în

cauză ambele instanțe, de fond și apel, au încălcat această obligație, fără a

motiva de ce au considerat că probele administrate în faza de cercetare

judecătorească trebuie să primească o valoare probatorie superioară celor de la

urmărire, deși o dispoziție legală imperativă evidențiază că probele nu au

valoare prestabilită.

Având în vedere că legea nu

face nicio distincție, în ceea ce privește valoarea probantă, în raport cu faza

în care mijloacele de probă au fost administrate, se impunea ca din coroborarea

întregului ansamblu probator, relevante fiind depozițiile părții vătămate G.N.

și ale martorilor oculari D.R. și S.F.I., precum și procedura identificării inculpaților

de pe planșele foto, să se ajungă la concluzia că inculpații D.C., N.V. și N.C.

au săvârșit infracțiunile pentru care au fost trimiși în judecată.

Este adevărat faptul că,

audiați fiind de către instanța de judecată, martorii D.R. și S.F.I. nu și-au

mai menținut declarațiile făcute în faza de urmărire penală, cel dintâi

susținând că declarația dată, scrisă și semnată de acesta, nu ar corespunde realității,

fiind impusă de lucrătorul de poliție, iar cel din urmă susținând că, a făcut

afirmații în declarația inițială în sensul că inculpații sunt autorii faptei,

la solicitarea părții vătămate și a familiei acesteia, precum și a organelor de

poliție.

De precizat este însă că, în

declarația dată în cursul urmăririi penale, la 25 februarie 2005, martorul S.F.I.

a relatat că, persoane de etnie rromă i-au cerut să-și schimbe depoziția

inițială făcută în fața organelor de poliție, precum și pe cea dată în fața

procurorului (deci, să-și schimbe tocmai acele declarații în care a relatat cu

amănunte din cine era compus grupul agresorilor și care au fost acțiunile

desfășurate de aceștia).

În aceste condiții, rezultă

că, în mod cert, asupra martorului s-au exercitat presiuni în vederea

schimbării depozițiilor ce îi incriminau pe cei trei inculpați.

În ceea ce privește

procedura recunoașterii inculpaților din planșele fotografice prezentate de

organele de poliție, cei doi martori, respectiv D.R. și S.F.I. au avut o

poziție comună, susținând în fața instanței de judecată că nu au fost întrebați

dacă persoanele indicate sunt autorii faptei, martorul D.R. declarând că i-a

indicat pe inculpați, deoarece a fost întrebat dacă îi cunoaște, iar S.F.I. a

susținut că i-a indicat pe aceștia, ca fiind autorii faptelor, pentru că așa

i-a spus mama părții vătămate, ce a asistat la procedura recunoașterii.

Înalta Curte constată însă

că, în cuprinsul proceselor-verbale de prezentare pentru recunoaștere este

inserată mențiunea că sunt recunoscute persoanele ce au participat la

agresiunea comisă la 10 aprilie 2004 asupra părții vătămate G.N., și nu orice

persoană cunoscută, așa cum a susținut martorul D.R., lipsind orice mențiune că

la această procedură ar fi participat și rude ale părții vătămate, astfel cum a

susținut martorul S.F.I.

De altfel, din cuprinsul

acestor procese-verbale rezultă că procedura recunoașterii s-a efectuat în

prezența unor martori asistenți, persoane ce puteau fi audiate de către

instanța de judecată, în ipoteza în care era pusă la îndoială corectitudinea

procedeului folosit.

Mai mult decât atât,

martorul S.F.I. a fost audiat și de către procuror, prilej cu care a susținut

că-și menține cele relatate în fața organelor de poliție, indicându-i pe

agresori. Martorul D.R. nu a putut fi reaudiat de procuror, deoarece acesta a

părăsit țara în luna mai 2004.

În ce privește susținerea

martorului S.F.I. vizând modul neprocedural în care a fost audiat de lucrătorii

de poliție și cel în care s-a realizat procedura recunoașterii, s-au efectuat

separat cercetări în dosarul nr. 461/P/2005 al Parchetului de pe lângă

Tribunalul Prahova, iar prin rezoluția cu același număr din 16 iunie 2005, în

temeiul art. 228 alin. (6) și art. 10 lit. a) C. proc. pen., s-a dispus

neînceperea urmăririi penale față de agenții de poliție, sub aspectul

infracțiunilor prevăzute de art. 261 C. pen. și art. 266 alin. (2) C. pen.,

constatându-se că faptele nu există.

Instanțele au mai reținut

drept temei al faptului că nu se poate da valoare probatorie declarațiilor

făcute de martori la urmărirea penală și împrejurarea că, după începerea

urmăririi penale, martorul D.R. nu a fost audiat cu respectarea obligației de a

depune jurământ, iar cu privire la procedeul probatoriu al recunoașterii

inculpaților după fotografii au considerat că, fiind efectuat de organele de

poliție, deși în cauză urmărirea penală se efectua în mod obligatoriu de către

procuror, în absența unei delegări a acestei activități de către procuror,

apare ca un mijloc de probă administrat de un organ necompetent.

De altfel, în fața instanței

de recurs, inculpatul-intimat N.V., prin apărătorul ales, a invocat faptul că,

ambele instanțe, de fond și apel, ar fi constatat neregularități în

administrarea probatoriului în faza de urmărire penală, întrucât primele acte

de cercetare au fost efectuate de un organ necompetent, respectiv de organele

de poliție și nu de către procuror, așa cum prevăd dispozițiile legale în

vigoare.

Înalta Curte constată că

susținerile inculpatului, în sensul că, parte din dosarul de urmărire penală ar

fi fost instrumentat de un organ necompetent, respectiv că cercetările s-au

efectuat de organele de poliție și nu de către procuror, sunt nefondate.

Conform art. 213 C. proc.

pen., organul de cercetare penală (organul de poliție) este obligat să

efectueze acte de cercetare ce nu suferă amânare, chiar dacă acestea privesc o

cauză care nu este de competența lui. Lucrările efectuate în astfel de cazuri

se trimit, de îndată, procurorului competent, care potrivit art. 268 alin. (2)

C. proc. pen., le poate confirma.

Ca atare, din dispozițiile

legale mai sus-citate rezultă că, dacă activitatea de urmărire penală a fost

efectuată, în parte, de organul de cercetare penală (organul de poliție), însă,

potrivit art. 213 și 268 alin. (2) C. proc. pen., procurorul competent a

confirmat toate aceste acte efectuate de organele de cercetare penală, în

aceste condiții nu se poate vorbi de nulitatea urmăririi penale.

În cauză, se constată că, în

momentul constatării infracțiunii, organele de poliție au efectuat acte de

cercetare ce nu sufereau amânare, după care dosarul a fost preluat de

procurorul de caz, care a confirmat aceste acte, astfel că nu poate fi admisă

cererea inculpatului N.V. de a se constata nulitatea urmăririi penale, dosarul

fiind instrumentat de organul de urmărire penală competent.

Pe de altă parte, nu se

poate reține că lipsa delegării procedeului recunoașterii după fotografii a

persoanelor participante la agresiunea părții vătămate G.N. conduce la

concluzia efectuării urmăririi penale de către un organ necompetent, câtă vreme

organele de poliție au acționat din dispoziția procurorului ce a instrumentat

cauza.

Mai mult, toate actele de

cercetare penală au fost efectuate de procuror, cu excepția celor urgente, cum

este și această procedură de recunoaștere efectuată în cauză la câteva zile

după comiterea faptei, tocmai în vederea identificării autorilor, inițial cauza

fiind înregistrată în rândul celor cu autori rămași neidentificați.

În legătură cu acest aspect

este de precizat că, începerea urmăririi penale pentru săvârșirea infracțiunii

prevăzută de art. 20 raportat la art. 174 – art. 175 lit. i) C. pen., a fost

dispusă de procuror la data de 6 august 2004, după ce a fost obținut avizul C.S.M.L.

din cadrul I.M.L. Mina Minovici, care a confirmat că leziunile traumatice

suferite de partea vătămată, în urma agresiunii din 10 aprilie 2004, au pus

viața victimei în primejdie.

În condițiile în care

recunoașterile după planșele foto au fost făcute de partea vătămată și de

martori, în perioada aprilie – mai 2004, nu se poate susține că acest mijloc de

probă este un mijloc de probă administrat de un organ necompetent.

Este adevărat că, principiul

liberei aprecieri a probelor lasă instanței de judecată posibilitatea să

aprecieze concludența tuturor probelor, indiferent de faza procesuală în care

au fost administrate, iar principiul aflării adevărului impune instanței de

judecată să dea valoare doar acelor probe care, coroborate cu alte probe legal

administrate, exprimă adevărul.

Tot atât de adevărat este

însă că, în cauză, în cadrul operațiunii de sinteză a probelor, instanțele de

fond și apel trebuiau să aprecieze, care dintre declarațiile date de martori

reflectă adevărul, și anume cele făcute în cursul anului 2004, într-un moment

foarte apropiat de producerea faptelor și în care s-a relatat de către aceștia,

cu lux de amănunte, evenimentul la care au asistat, ori cele date după

scurgerea unui interval de timp de 3-4 ani și în care aceștia și-au exprimat

îndoiala cu privire la aceleași aspecte, redate fidel în primele declarații, ce

vizau recunoașterea inculpaților ca fiind autorii faptelor. În timp ce

credibilitatea depozițiilor inițiale nu poate fi contestată, declarațiile date

ulterior apar ca fiind făcute în vederea disculpării inculpaților.

În ce privește declarațiile

date în cauză de martorele N.P. și N.A.T., ce au susținut în fața instanței că,

în cursul lunilor martie și aprilie 2004, deci la data de 10 martie 2004,

precum și la data de 10 aprilie 2004, inculpații s-ar fi aflat în municipiul

Timișoara, în apartamentul închiriat de cea din urmă, instanțele trebuiau să

constate că aceste depoziții sunt nesincere și nu corespund realității, câtă

vreme aceleași instanțe au stabilit, cu certitudine, că la data de 10 martie

2004, când au fost aduse degradări autoturismului părții vătămate G.E., autori

fiind inculpații D.C. și N.V., aceștia se aflau în municipiul Ploiești, locul

săvârșirii faptei, și nu în municipiul Timișoara.

Un alt aspect care rezultă

din declarația martorei N.A.T. și probează lipsa de sinceritate a acesteia este

și afirmația pe care a făcut-o în sensul că, suferinzi fiind, în aceeași

perioadă, inculpații D.C. și N.V. ar fi fost internați în spital, firește, tot

pe raza municipiului Timișoara, or, însăși medicul care susține că i-a tratat

în aceeași perioadă, luna aprilie 2004, mai precis în primele două zile din

săptămâna dinaintea sărbătoririi Paștelui, când cei doi s-ar fi prezentat

pentru consult, a declarat că inculpații nu au fost internați în spital,

neavând asigurări sociale de sănătate, prescriindu-le doar un tratament

ambulatoriu.

Din toate aspectele

evidențiate mai sus rezultă că, împrejurarea că, în cursul cercetării

judecătorești, cu motivarea generică că ar fi fost supuși unor violențe psihice

ori unor intimidări din partea organelor de poliție, nedovedite de altfel,

parte din martorii audiați au revenit asupra depozițiilor inițiale, nu poate

conduce la constatarea nevinovăției inculpaților.

Prin asemenea retractări,

fără o justificare credibilă, plauzibilă, se divizează artificial procesul

penal și se încearcă minimalizarea necesității și importanței urmăririi penale,

practica dovedind de cele mai multe ori că declarațiile care sunt cele mai

apropiate de adevăr sunt cele date în momentele inițiale ale urmăririi penale.

Totodată, probele

administrate în cauză au demonstrat indubitabil că, în încercarea de a crea un

alibi inculpaților D.C. și N.V., inculpata N.S. a cerut medicului P.P.H. să îi

elibereze două adeverințe medicale. A fost astfel eliberată adeverința nr. 125

din 13 aprilie 2004, în care s-a menționat că inculpatul D.C. avea entorsă la

genunchiul drept, prezentându-se la tratament la Spitalul Județean Clinic nr. 1

Timișoara, la data de 9 aprilie 2004, fiindu-i recomandat repaus fizic și atelă

gipsată pentru 5 zile. Adeverința a purtat ca dată a eliberării, 13 aprilie

2004, și a fost semnată de medicul P.P.H., în numele altui medic, T.V.P., fiind

aplicată de către cel dintâi medic și parafa colegului său. În registrul de

consultații însă, apare menționat că inculpatul ar fi fost consultat la 13

aprilie 2004 și nu la data de 9 aprilie 2004, astfel cum s-a înscris în

adeverință.

Același medic a eliberat o

altă adeverință pe numele inculpatului N.V., de această dată la 30 aprilie 2004,

fără număr, în care a menționat că sus-numitul, în perioada 9 aprilie 2004 – 30

aprilie 2004, s-ar fi aflat în tratament la aceeași clinică, recomandându-i-se,

printre altele, repaus la pat. În registrul de consultații însă, cu privire la

acest inculpat nu există decât o singură mențiune, la poziția nr. 127 din data

de 14 aprilie 2004, dată la care s-ar fi efectuat consultația medicală.

De menționat este și faptul

că inculpata N.S., inițial cercetată și ea pentru implicarea în evenimentele

din data de 10 aprilie 2004, a obținut și pe numele ei o astfel de adeverință,

din care rezulta că ar fi consultată în data de 13 aprilie 2004 și că s-ar fi

prezentat inițial pentru tratament și consult în data de 10 aprilie 2004. În

registrul de consultații apare însă înscrisă doar consultația din data de 13

aprilie 2004.

Dincolo de orice greșeli ce

ar putea fi invocate în legătură cu aplicarea, din eroare, a parafei unui alt

medic, coleg de birou, cert este că adeverințele nu sunt corespunzătoare

realității, fiind solicitate și obținute de inculpata N.S. după data de 10

aprilie 2004, deci pro causa, când fapta a fost săvârșită, în încercarea de a

se disculpa, atât pe ea, cât și pe fiii ei, inculpații D.C. și N.V.

Pe de altă parte, acest fapt

rezultă și din împrejurarea că inculpații apar ca fiind consultați de către

medic, conform mențiunilor din registrul de consultații, la datele de 13,

respectiv 14 aprilie 2004 și nu la data de 10 aprilie 2004 ori anterior acestei

date. De altfel, numerele cronologice primite în registru și anume 124, 125,

respectiv 127 indică faptul că adeverințele au fost solicitate la aceeași dată

și în aceleași împrejurări, fiind folosite în același scop și anume cel de a

denatura adevărul.

Spitalul Clinic Județean de

Urgență Timișoara cu adresa nr. 10431 din 20 septembrie 2004 a făcut cunoscut

că N.S. nu a fost niciodată internată în unitatea respectivă și nici nu

figurează cu fișă de prezentare în serviciul de urgență la data de 10 aprilie

2004.

Pe de altă parte, achitarea

inculpatei N.S. pentru comiterea infracțiunii prevăzută de art. 25 C. pen.,

raportat la art. 289 C. pen., nu are suport în probele administrate în cauză,

întrucât aceasta, în cursul anchetei penale, prin cererile și memoriile depuse,

inițial, a căutat să acrediteze ideea că faptele pentru care fiii săi D.C.,

N.V. și N.C. au fost trimiși în judecată, ar fi fost comise de către o altă

persoană, fiind nominalizat N.S., persoană care nu are discernământul faptelor

sale, pentru ca, ulterior, dându-și seama că această versiune este puerilă, în

sensul că martorii audiați în cauză au declarat că partea vătămată G.N. a fost

alergată de un grup de 4-5 persoane (rromi), iar la locul comiterii faptei au

fost găsite mai multe arme albe, respectiv cuțite, lănci, sulițe, care nu

puteau, teoretic, să fie ținute în mână de o singură persoană, a prezentat

anchetatorilor o altă versiune.

Inculpata N.S., prin alte

memorii și sesizări adresate Parchetului de pe lângă Tribunalul Prahova,

Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, Ministerului J