ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1660/2009

Asupra recursului penal de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 157 din 13 martie 2008 pronunțată de Tribunalul Prahova s-a dispus: - în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b 1 ) C. proc. pen., achitarea inculpaților D.C. și N.V., pentru infracțiunea de distrugere, prevăzută de art. 217 alin. (1) C. pen., parte vătămată G.E., apreciindu-se că faptei comise la 10 martie 2004 îi lipsește gradul de pericol social al unei infracțiuni. Totodată, s-a aplicat inculpaților, conform art. 91 C. pen., sancțiunea cu caracter administrativ a amenzii în cuantum de câte 500 lei; - în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) C. proc.

pen., achitarea inculpaților D.C., N.V. și N.C., pentru tentativă la infracțiunea de omor calificat, prevăzută de art. 20 raportat la art. 174 – art. 175 lit. i) C. pen., parte vătămată G.N., pentru infracțiunea de ultraj contra bunurilor moravuri și tulburarea ordinii și liniștii publice, prevăzută de art. 321 alin. (2) C. pen. și pentru infracțiunea de port nelegal de arme albe, în public, prevăzută de art. 1 1 pct. 1 din Legea nr. 61/1991, apreciindu-se că faptele din data de 10 aprilie 2004 nu au fost comise de cei trei inculpați; - în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., achitarea inculpatei N.S., pentru instigare la infracțiunea de fals intelectual, prevăzută de art. 25 raportat la art. 289 C. pen.

și pentru infracțiunea de uz de fals, prevăzută de art. 291 C. pen., apreciindu-se că faptelor comise în perioada 10 aprilie – 13 aprilie 2004 și 17 septembrie 2004 le lipsesc elementele constitutive ale infracțiunii. Sub aspectul laturii civile a cauzei, inculpații D.C. și N.V. au fost obligați, în solidar, la plata sumei de 1.000 lei, cu titlu de daune materiale către partea civilă G.E. S-a luat act că Spitalul Județean de Urgență Ploiești, Serviciul de Ambulanță Prahova și Spitalul Clinic de Urgență Floreasca – București nu s-au constituit părți civile în procesul penal. Totodată, s-a dispus: - obligarea inculpaților D.C. și N.V., precum și a părții vătămate G.E. la plata sumelor de câte 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat; - obligarea părții vătămate G.N.

la plata sumei de 400 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut următoarea situație de fapt: Între familiile din care fac parte inculpații, pe de o parte, și părțile vătămate, de pe altă parte, exista o stare conflictuală mai veche, determinată de existența unor procese penale, în care acestea au fost părți. Pe fondul acestei stări conflictuale, în ziua de 10 martie 2004, în centrul municipiului Ploiești, a avut loc o altercație între partea vătămată G.E. și inculpații D.C. și N.V., în sensul că, în timp ce partea vătămată se afla în autoturismul său așteptând la semafor, inculpații au atacat-o, N.V. spărgând cu un cuțit geamul portierei din dreapta, iar D.C., folosindu-se de o bâtă, a distrus luneta autoturismului.

Prima instanță a reținut ca fiind dovedită această faptă, însă a apreciat că nu prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni, având în vedere starea conflictuală existentă între partea vătămată și cei doi inculpați, împrejurările în care a fost comisă fapta și urmările acesteia, scopul urmărit, prejudiciul cauzat, a cărei valoare este redusă (1.000 lei), precum și circumstanțele personale ale inculpaților, în sensul că inculpatul N.V. nu este cunoscut cu antecedente penale, iar inculpatul D.C. a fost condamnat anterior pentru o infracțiune comisă din culpă. Totodată, s-a mai reținut că, prin același act de inculpare (rechizitoriul nr. 537/P/2004 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Prahova): - inculpații D.C., N.V.

și N.C. au fost trimiși în judecată pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 20 raportat la art. 174 – art. 175 lit. i) C. pen., art. 321 alin. (2) C. pen. și art. 1 1 pct. 1 din Legea nr. 61/1991, cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., reținându-se că, la data de 10 aprilie 2004, având asupra lor diferite arme albe, au tulburat grav ordinea și liniștea publică în municipiul Ploiești, împrejurare în care au lovit-o pe partea vătămată G.N., cauzându-i leziuni ce i-au pus viața în primejdie. Cu privire la aceste fapte, din 10 aprilie 2004, prima instanță a reținut că probele administrate în cauză nu au dovedit, în mod cert, că inculpații sunt cei care au exercitat acte de agresiune asupra părții vătămate G.N., deoarece aceștia au făcut dovada, pe de o parte, că în aceeași zi nu se aflau în Ploiești, ci în municipiul Timișoara la familia N., cu care au petrecut sărbătorile pascale, iar pe de altă parte, că se aflau sub tratament medical.

- inculpata N.S. a fost trimisă în judecată pentru săvârșirea infracțiunilor de instigare la fals intelectual și uz de fals, prevăzute de art. 25 raportat la art. 289 C. pen. și art. 291 C. pen., reținându-se că, pentru a crea un alibi inculpaților D.C. și N.V., i-a cerut numitului P.P.H., medic în cadrul Spitalului Clinic Județean nr. 1, Clinica de Ortopedie și Traumatologie Timișoara, să-i elibereze două adeverințe medicale din care să rezulte că inculpații se aflau în tratament medical sub supraveghere, în perioada în care aceștia, împreună cu N.C., au încercat să suprime viața părții vătămate G.N., iar după ce a intrat în posesia celor două adeverințe le-a prezentat procurorului la data de 17 septembrie 2004. Cu privire la aceste fapte, prima instanță a apreciat că, probele administrate au dovedit că este real conținutul adeverințelor medicale obținute și folosite în fața procurorului de inculpata N.S., pentru inculpații D.C.

și N.V., nefiind întrunite elementele constitutive ale infracțiunilor prevăzute de art. 25 raportat la art. 289 C. pen. și art. 291 C. pen. Împotriva acestei sentințe, în termen legal, au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova, părțile civile G.E. și G.N., precum și inculpații N.V. și D.C., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. Sub un prim aspect, parchetul a susținut că printr-o incompletă și injustă apreciere a probelor, prima instanță a stabilit greșit situația de fapt, privind activitatea infracțională dedusă judecății și încadrată în dispozițiile art. 20 raportat la art. 174 – art. 175 lit. i), art. 321 alin. (2) C. pen., art. 1 1 pct. 1 din Legea nr. 61/1991 (faptele din 10 aprilie 2004), precum și cea încadrată în dispozițiile art. 25 raportat la art. 289 și art. 291 C. pen., astfel că achitarea inculpaților D.C., N.V., N.C.

și N.S., în condițiile art. 10 lit. c) și respectiv art. 10 lit. d) C. proc. pen., nu se justifică. În esență, s-a arătat că nu există niciun temei legal pentru a se realiza o ordine de preferință între declarațiile succesive ale inculpaților sau martorilor, făcute în cursul procesului, impunându-se să se primească drept concludente și pertinente pentru aflarea adevărului și mijloacele de probă administrate în cursul urmăririi penale, din dispoziția procurorului ori direct de procuror, fază procesuală când împrejurările de fapt au fost relatate cu lux de amânunte, imediat după perceperea acestora și identificarea autorilor.

Ca atare, s-a apreciat că soluția de achitare a celor patru coinculpați este nelegală și netemeinică, contravenind principiilor ce reglementează evaluarea probelor administrate în ambele faze procesuale, impunându-se admiterea apelului, desființarea hotărârii atacate, iar pe fond condamnarea celor patru coinculpați la pedepse privative de libertate, pentru săvârșirea infracțiunilor reținute în sarcina acestora în actul de sesizare a instanței. Completând motivele de apel depuse în scris, procurorul de ședință a solicitat în plus reținerea dispozițiilor art. 37 lit. a) C. pen., pentru inculpata N.S., precum și revocarea suspendării condiționate a executării pedepselor aplicate prin hotărâri definitive, în decembrie 2002 și, respectiv, aprilie 2003 față de inculpații N.S.

și D.C. Cel de al doilea motiv de apel invocat de parchet a vizat greșita achitare a inculpaților D.C. și N.V., conform art. 10 lit. b 1 ) C. proc. pen., pentru infracțiunea de distrugere, prevăzută de art. 217 alin. (1) C. pen., comisă la 10 martie 2004, în dauna părții civile G.E., apreciindu-se că fapta prezintă, față de împrejurările concrete ale comiterii acesteia, gradul de pericol social al unei infracțiuni. Partea civilă G.N., în apelul declarat, a susținut că, în mod nelegal și netemeinic, prima instanță a dispus achitarea inculpaților D.C., N.V. și N.C. pentru tentativă la infracțiunea de omor calificat, săvârșită la data de 10 aprilie 2004, hotărârea pronunțată fiind rezultatul neîndeplinirii obligațiilor referitoare la examinarea tuturor probelor administrate în cursul procesului penal.

S-a solicitat admiterea căii de atac exercitate, reevaluarea întregului material probator al dosarului, conform art. 63 C. proc. pen. și pronunțarea unei soluții de condamnare a inculpaților D.C., N.V. și N.C., pentru tentativă la infracțiunea de omor calificat, descrisă în actul de sesizare a instanței, precum și obligarea acestora la plata despăgubirilor civile. Apelantul parte civilă G.E. a criticat hotărârea sub aspectul greșitei achitări a inculpaților D.C. și N.V., în baza art. 18 1 C. pen., pentru săvârșirea infracțiunii de distrugere, prevăzută de art. 217 alin. (1) C. pen., apreciind că prima instanță, în mod netemeinic, a considerat că fapta săvârșită de aceștia nu prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni.

Totodată, hotărârea a fost criticată și sub aspectul cuantumului despăgubirilor civile acordate, apreciat ca fiind redus față de prejudiciul real încercat. La rândul lor, inculpații apelanți D.C. și N.V. au criticat soluția primei instanțe sub aspectul greșitei rețineri în sarcina lor a faptei de distrugere din data de 10 martie 2004 și sancționării cu amendă administrativă, conform art. 10 lit. b 1 ) C. proc. pen., raportat la art. 18 1 și art. 91 C. pen., solicitând a se dispune achitarea lor, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen., întrucât au făcut în cauză dovada cu martori și înscrisuri, că în ziua respectivă nu s-au aflat la locul comiterii faptei. Prin decizia penală nr. 156 din 19 decembrie 2008, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova, de părțile civile G.E.

și G.N., precum și de inculpații N.V. și D.C. Au fost obligate apelantele părți civile G.E. și G.N. și apelanții inculpați N.V. și D.C. la plata sumei de câte 400 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare. Pentru a pronunța această decizie, Curtea de Apel Ploiești a reținut că, soluția adoptată în primă instanță este corectă, găsindu-și corespondent în probele administrate, cu respectarea dispozițiilor procedurale ce garantează aflarea adevărului, privind existența faptei și vinovăției persoanelor inculpate prin actul de sesizare. În ce privește infracțiunea de distrugere, Curtea de Apel Ploiești a apreciat că, în mod întemeiat, prima instanță a reținut că fapta săvârșită la data de 10 martie 2004, de inculpații D.C.

și N.V. nu prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni, având în vedere că a fost adusă o minimă atingere valorii patrimoniale ocrotite de lege (distrugerea lunetei și a geamului portierei din dreapta a unui autovehicul, cu grad de uzură avansată, ambele bunuri înlocuibile cu piese în valoare de aproximativ 10 milioane lei). Cu privire la: - infracțiunile de tentativă de omor calificat, ultraj contra bunelor moravuri și tulburarea ordinii și liniștii publice și port nelegal de arme albe, în public, instanța de apel a considerat că, probele administrate nu au confirmat participarea inculpaților D.C., N.V. și N.C.

la comiterea faptelor din data de 10 aprilie 2004, apărările formulate de aceștia pe parcursul cercetărilor dovedind lipsa de temeinicie a probelor acuzării; mai exact, inculpații au dovedit că, la data de 10 aprilie 2004, nu s-au aflat în Municipiul Ploiești, astfel că nu ei sunt autorii actelor de agresiune exercitate asupra părții vătămate G.N.; - infracțiunile de instigare la fals intelectual și uz de fals, pentru care a fost trimisă în judecată inculpata N.S., instanța de apel a apreciat că, în mod întemeiat, prima instanță a reținut că în cauză nu sunt întrunite elementele constitutive ale acestor infracțiuni. Împotriva ambelor hotărâri, în termen legal, au declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești și părțile civile G.E.

și G.N. Parchetul a invocat cazul de casare prevăzut de art. 385 9 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen. și a criticat ambele hotărâri ca fiind nelegale și netemeinice sub următoarele aspecte: - printr-o interpretare eronată a probatoriului administrat în cauză, dându-se relevanță doar probelor administrate în cursul cercetării judecătorești, fiind înlăturate nejustificat cele administrate în faza urmăririi penale, s-a comis o gravă eroare de fapt, ce a avut drept consecință pronunțarea unei hotărâri greșite de achitare, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen., a inculpaților D.C., N.V. și N.C. pentru infracțiunile prevăzute de art. 20 raportat la art. 174 – art. 175 lit. i) C. pen., art. 321 alin. (2) C. pen.

și art. 1 1 pct. 1 din Legea nr. 61/1991 și a inculpatei N.S., în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., pentru infracțiunile prevăzute de art. 25 raportat la art. 289 C. pen. și art. 291 C. pen.; - în mod greșit s-a apreciat că fapta inculpaților D.C. și N.V. de a aduce degradări autoturismului părții vătămate G.E., faptă comisă la data de 10 martie 2004 nu prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni. Recurentele părți civile G.E. și G.N., prin apărătorul ales, au precizat că-și însușesc, în totalitate, motivele de recurs invocate de parchet, care reprezintă și propriile lor motive de recurs. În plus, recurentul parte civilă G.N.

a susținut că prezumția de nevinovăție de care beneficiază inculpații, în general, a fost înlăturată în cauză, prin numeroase probe concludente, administrate în cursul procesului penal, dar evaluate, în mod greșit, de prima instanță și de instanța de apel, cu încălcarea dispozițiilor art. 63 C. proc. pen. Înalta Curte, examinând motivele de recurs invocate cât și din oficiu ambele hotărâri, conform art. 385 9 alin. (3) C. proc. pen., combinat cu art. 385 6 alin. (1) și art. 385 7 C. proc. pen., constată următoarele: La data de 5 iunie 2005, pe rolul Tribunalului Prahova s-a înregistrat cauza penală ce a făcut obiectul dosarului nr. 4288/2005, privind pe inculpații D.C., N.V., N.C. și N.S., trimiși în judecată prin rechizitoriul nr. 537/P/2004 întocmit de parchetul de pe lângă această instanță.

Prin sentința penală nr. 46 din 02 februarie 2006, Tribunalul Prahova i-a condamnat pe inculpații: - N.V., în baza art. 217 alin. (1) C. pen. (fapta din 10 martie 2004) la 6 luni închisoare; - în baza art. 20 raportat la art. 174 – art. 175 lit. i) C. pen. (fapta din 10 aprilie 2004), la 8 ani închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) și c) C. pen.; - în baza art. 321 alin. (2) C. pen. (fapta din 10 aprilie 2004), la 2 ani și 6 luni închisoare. În temeiul art. 33 lit. a) raportat la art. 34 lit. b) C. pen. și art. 35 alin. (1) C. pen., s-a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa de 8 ani închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) și c) C. pen.

A fost achitat același inculpat, conform art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., pentru infracțiunea prevăzută de art. 1 1 pct. 1 din Legea nr. 61/1991. - N.C., în baza art. 20 raportat la art. 174 – art. 175 lit. i) C. pen. (fapta din 10 aprilie 2004, parte vătămată G.N.), la 8 ani închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) și c) C. pen.; - în baza art. 321 alin. (2) C. pen. (fapta din 10 aprilie 2004), la 2 ani și 6 luni închisoare. Conform art. 33 lit. a) raportat la art. 34 lit. b) C. pen. și art. 35 alin. (1) C. pen., s-a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa de 8 ani închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) și c) C. pen.

A fost achitat același inculpat, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., pentru infracțiunea prevăzută de art. 1 1 pct. 1 din Legea nr. 61/1991. - D.C., în baza art. 217 alin. (1) C. pen. (fapta din 10 martie 2004), la 6 luni închisoare; - în baza art. 20 raportat la art. 174 – art. 175 lit. i) C. pen. (fapta din 10 aprilie 2004, parte vătămată G.N.), la 8 ani închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) și c) C. pen.; - în baza art. 321 alin. (2) C. pen. (fapta din 10 aprilie 2004), la 2 ani și 6 luni închisoare. Conform art. 33 lit. a) raportat la art. 34 lit. b) C. pen. și art. 35 alin. (1) C. pen., s-a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa de 8 ani închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) și c) C. pen.

În temeiul art. 83 C. pen., a fost revocată suspendarea condiționată a executării pedepsei de 2 ani închisoare, aplicată prin sentința penală nr. 455 din 16 aprilie 2003 a Judecătoriei Târgoviște, definitivă prin decizia penală nr. 568 din 16 septembrie 2003 a Tribunalului Dâmbovița, dispunându-se ca inculpatul D.C. să execute această pedeapsă separat de pedeapsa rezultantă de 8 ani închisoare, în final acesta având de executat o pedeapsă de 10 ani închisoare și 2 ani pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) și c) C. pen. A fost achitat același inculpat, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., pentru infracțiunea prevăzută de art. 1 1 pct. 1 din Legea nr. 61/1991.

- N.S., pentru comiterea infracțiunii prevăzută de art. 291 C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen. (fapta din 17 septembrie 2004), la un an și 6 luni închisoare. În temeiul art. 83 C. pen., a fost revocată suspendarea condiționată a executării pedepsei de 2 ani închisoare, aplicată prin sentința penală nr. 3296 din 23 noiembrie 2001 a Judecătoriei Ploiești, definitivă prin decizia penală nr. 1716 din 12 decembrie 2002 a Curții de Apel Ploiești, pedeapsă ce s-a dispus a fi executată separat de pedeapsa de un an și 6 luni închisoare, în final inculpata având de executat o pedeapsă de 3 ani și 6 luni închisoare. A fost achitată inculpata, potrivit art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc.

pen., pentru infracțiunea prevăzută de art. 25 raportat la art. 289 C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen. Hotărârea mai sus menționată a fost apelată de Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova, de părțile civile G.E. și G.N. și de toți cei patru inculpați. Admițând toate apelurile declarate, Curtea de Apel Ploiești, prin decizia penală nr. 207 din 29 iunie 2006, a desființat sentința penală nr. 46 din 2 februarie 2006 a Tribunalului Prahova și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Instanța de control judiciar a reținut că s-au încălcat dispozițiile procedurale privind stabilirea existenței faptei și a vinovăției, în raport de faptele deduse judecății, că nu au fost administrate toate probele necesare pentru aflarea adevărului, în cursul cercetării judecătorești instanța neîndeplinindu-și obligația de audiere a părților vătămate, a inculpaților, a martorilor propuși în apărare de inculpați.

S-a recomandat, totodată și efectuarea unei expertize medico-legale la I.N.M.L. Mina Minovici București, cu precizarea unor obiective concludente, pentru stabilirea încadrării juridice corecte a faptei din 10 aprilie 2004, săvârșită în dauna părții vătămate G.N. Prin decizia penală nr. 689 din 6 februarie 2007, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins, ca tardiv, recursul declarat în cauză de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești și, ca inadmisibil, recursul părții civile G.N. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova, în al doilea ciclu procesual, sub nr. 3067/105/10 iunie 2007. Reluându-se cercetarea judecătorească, tribunalul a procedat la ascultarea celor patru inculpați, în raport de faptele pentru care au fost trimiși în judecată, precum și a martorilor D.R., D.G., S.F.I., N.A., N.P.

și P.P.H. Cât privește noua expertiză medico-legală, I.N.M.L. Mina Minovici București a apreciat, în lipsa intervenției unor noi elemente medicale, că instituția a răspuns obiectivelor fixate, cu ocazia întocmirii expertizei în primul ciclu procesual, lucrare analizată, atât de Comisia de control și avizare, cât și de Comisia Superioară medico-legală, menținându-se concluziile formulate anterior cu privire la victima G.N. Înalta Curte, examinând mijloacele de probă administrate, atât în faza de urmărire penală, cât și în faza de judecată, în ambele cicluri procesuale, constată următoarele: De mai mulți ani între familiile părților vătămate G.E. și G.N. (frați) și ale inculpaților D.C. zis „U.”, N.V.

zis „D.”, N.C. zis „S.” (frați), N.S. (mama acestora), ambele de etnie rromă, există o stare conflictuală de excepție, concretizată succesiv, fie în confruntări fizice, pe raza municipiului Ploiești, fie în denunțuri, finalizate cu procese penale și condamnarea definitivă a acestora ori rudelor și afinilor apropiați. Astfel, anterior anului 2004, N.M., tatăl inculpaților și soțul inculpatei N.S. a fost condamnat pentru infracțiunea de denunțare calomnioasă privind pe partea vătămată G.E. și tatăl acesteia G.I. Pe de altă parte, prin rechizitoriul nr. 1104/P/2003, Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova, a dispus trimiterea în judecată a inculpaților N.V., N.C. și N.D. pentru săvârșirea infracțiunilor de tâlhărie și ultraj contra bunelor moravuri și tulburarea liniștii publice, pretins a fi comise la data de 8 august 2003, în loc public, asupra numitului G.I., tatăl aceleiași părți vătămate G.E.

În acest context, la data de 10 martie 2004, în jurul orelor 18,00, întâlnindu-se în centrul municipiului Ploiești, profitând de staționarea impusă de semafor, inculpații D.C. și N.V., folosindu-se de un cuțit și, respectiv, o bâtă, au lovit autoturismul marca V., proprietatea părții vătămate G.E., condus de aceasta și în care se aflau martorii B.I. și T.C.N. Urmare loviturilor aplicate autoturismului, acesta a prezentat o serie de avarii, constând în spargerea lunetei și a geamului lateral dreapta, evaluate la suma de 10 milioane lei. Înalta Curte constată că, în mod greșit, instanțele de fond și apel au apreciat că fapta inculpaților D.C. și N.V. de a aduce degradări autoturismului părții vătămate G.E.

nu prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni. Potrivit art. 18 1 alin. (1) C. pen., nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală, dacă prin atingerea minimă adusă uneia din valorile apărate de lege și prin conținutul ei concret, fiind lipsită în mod vădit de importanță nu prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni. În alin. (2) al aceluiași articol, se prevede că la stabilirea în concret a gradului de pericol social se ține seama de modul și mijloacele de săvârșire a faptei, de scopul urmărit, de împrejurările în care fapta a fost comisă, de urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce, precum și de persoana și conduita făptuitorului.

Înalta Curte apreciază că, dispozițiile art. 18 1 C. pen., nu erau incidente în cauză, deoarece lovirea autoturismului, în care se afla partea vătămată G.E., ce era la volan și se oprise la semafor, cu ajutorul unor obiecte contondente, în încercarea de a o determina pe aceasta să iasă din interior, pentru a fi agresată, nu poate fi socotită ca reprezentând o faptă prin care s-a adus o atingere minimă valorilor sociale apărate de lege. Fapta din 10 martie 2004 a avut ca scop principal agresiunea părții vătămate, aflată în autoturism, iar distrugerile aduse acestuia au fost doar adiacente. Numai împrejurarea că partea vătămată a accelerat, reușind astfel să plece, a determinat ca actele de violență exercitate de inculpați să se limiteze doar la distrugerea autoturismului.

Martorii oculari B.I. și T.C. (persoane care se aflau împreună cu partea vătămată în autoturism) au relatat că spargerea lunetei și a geamului portierei din dreapta a fost realizată de inculpați, doar pentru a-i agresa. Nici valoarea pagubei nu poate fi apreciată ca fiind redusă, suma de 1.000 lei (10.000.000 ROL), calculată la nivelul anului 2004, nu era modică și nu a fost acoperită nici până în prezent. Pe de altă parte, poziția inculpaților, de nerecunoaștere a faptei, și de prezentare a unei alte realități, nu justifica aplicarea în cauză a prevederilor art. 18 1 C. pen. Astfel, în declarațiile date în ședința publică din 8 noiembrie 2007, menținute la judecata în apel, inculpații nu au recunoscut comiterea faptelor, susținând că, din luna februarie 2004 s-ar fi aflat în municipiul Timișoara, sub tratament medical, unul internat în Spitalul Victor Babeș, iar celălalt imobilizat la pat, suferind de o boală cronică lombară.

Adeverința medicală eliberată în aceeași zi pentru o boală enterocologică a fost înlăturată justificat ca neconcludentă, pentru aflarea adevărului, cât timp martorii B.I. și T.C.N., aflați în autoturismul marca W.P., condus de partea vătămată G.E., au perceput direct actele materiale comise de inculpați la data de 10 martie 2004, în jurul orelor 18,00, în centrul municipiului Ploiești, zona intersecției străzilor Tache Ionescu și Bulevardul Independenței. Confirmând susținerile părții vătămate, în prezența martorilor asistenți I.F.M. și D.D., martorii B.I. și T.C. au recunoscut, în fotografiile din baza de date a Poliției Municipiului Ploiești, că inculpații sunt bărbații care, profitând de oprirea autoturismului la semafor, s-au detașat dintr-un grup de 5-6 persoane și apropiindu-se, succesiv, prin lovirea cu un cuțit și respectiv o bâtă, au spart geamul portierei spate dreapta și luneta.

Urmările materiale rezultate au fost constatate prin procesul verbal de cercetare la fața locului și fotografiile judiciare efectuate de Poliția Municipiului Ploiești, la 30 minute, după încetarea conflictului. Cu privire la fapta din 10 aprilie 2004, Înalta Curte, examinând materialul probator administrat în cauză, constată următoarele: Fiind sesizată de două persoane că, în spatele magazinului „M.” din Ploiești a avut loc o încăierare, o echipă operativă a organelor de poliție s-a deplasat la fața locului, situație în care în prezența martorei asistente N.A., în zona Farmaciei „E.” Ploiești, s-au găsit o serie de arme albe (mai multe sulițe și două cuțite), unele purtând pete de sânge, iar pe trotuarul Cinematografului „M.”, atât urme biologice, cât și urme dinamice ale unor pneuri.

S-au identificat totodată și persoanele care au perceput direct încăierarea, respectiv martorii N.A. și B.C., stabilindu-se că în cadrul acesteia a fost agresată partea vătămată G.N. din Ploiești, ce se afla în relații conflictuale cu familia N.M. și N.S., domiciliată în aceeași localitate. La fața locului, în lipsa fratelui său, G.N., internat în Spitalul Clinic de Urgență Floreasca, martorul G.E. a indicat ca autori ai agresiunii pe inculpații D.C., N.V. și N.C., apelați „U.”, „D.” și „S.”. Ulterior, în declarațiile date în fața organelor de poliție la 15 aprilie 2004, 19 aprilie 2004 și 6 august 2004, partea vătămată G.N. a susținut faptul că, în ziua de 10 aprilie 2004, în jurul orelor 17,00, aflându-se împreună cu martorul S.F.I.

zis „G.”, pe terasa F.F.D. din centrul municipiului Ploiești, a fost atacat cu săbii și sulițe de inculpații D.C., N.V. și N.C., care l-au urmărit pe străzile din apropierea magazinului M., fiind salvat de martorul D.R., care l-a transportat cu autoturismul la spital. Partea vătămată a mai arătat că, în aceste condiții, parând o lovitură de sabie ce a vizat zona capului, a fost tăiată la nivelul brațului stâng și a sprâncenei, după care a fost lovită cu o suliță în piept și în piciorul stâng, iar în final agresată cu o sabie în fesa stângă. Prin modalitatea de agresare a părții vătămate G.N., la data de 10 aprilie 2004, inculpații D.C., N.V. și N.C. au tulburat grav liniștea și ordinea publică în centrul municipiului Ploiești, folosind în același timp, fără drept, arme albe, în loc public, respectiv cuțite, săbii, sulițe.

Expertiza medico-legală dispusă prin ordonanța procurorului din 26 mai 2004, avizată atât de Comisia de avizare și control, cât și de Comisia superioară din cadrul I.N.M.L. Mina Minovici București, a concluzionat că partea vătămată G.N. a suferit leziuni traumatice la nivelul zonei sprâncenoase stânga, a cotului și coapsei stânga, leziuni ce s-a stabilit că pot data din 10 aprilie 2004 și care s-au putut produce prin lovire cu corp dur și corp tăietor-înțepător, necesitând pentru vindecare 40-45 zile de îngrijiri medicale. Pe de altă parte, s-a opinat că natura leziunilor suferite a determinat sângerări accentuate, caz în care se poate lua în considerare prezența șocului hemoragic și punerea în primejdie a vieții victimei.

Pentru a crea un alibi fiilor săi, la data de 13 aprilie 2004, inculpata N.S. a cerut medicului P.P.H. de la Spitalul Clinic Județean nr. 1 – Clinica de Ortopedie și Traumatologie Timișoara, să-i elibereze două adeverințe, din care să rezulte că fiii săi D.C. și N.V. s-ar fi aflat în tratament medical sub supravegherea sa, în perioada 9 - 13 aprilie 2004, primul și 9 - 30 aprilie 2004, secundul, și deci că nu s-au aflat în municipiul Ploiești în ziua de 10 aprilie 2004, înscrisuri pe care le-a depus la Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova, în prezența avocaților săi, la data de 17 septembrie 2004. În ceea ce-l privește pe medicul P.P.H., acesta a eliberat adeverințele medicale inculpatei N.S., din care pe una a semnat-o și a aplicat în fals parafa medicului T.V.P., colegul său, atestând nereal că la 9 aprilie 2004 l-ar fi examinat pe D.C.

și că acesta prezenta o entorsă la genunchiul drept. În cazul inculpatului N.V. zis „D.”, pe a doua adeverință, purtând semnătura și parafa sa, medicul a făcut mențiunea că acesta s-a aflat sub tratament la clinica respectivă, în perioada 9-30 aprilie 2004, având spatele blocat și prezentând discopatie lombară. În cauză, față de medicul P.P.H. (care a avut calitatea de învinuit), parchetul a dispus scoaterea acestuia de sub urmărire penală, conform art. 11 pct. 1 lit. a) raportat la art. 10 lit. b 1 ) C. proc. pen., aplicându-i sancțiunea cu caracter administrativ a amenzii în sumă de 10 milioane lei, pentru săvârșirea infracțiunilor de fals intelectual și favorizarea infractorului prevăzută de art. 289 C. pen.

și art. 264 C. pen. Înalta Curte constată că, în mod greșit, ambele instanțe, de fond și apel, au dispus achitarea inculpaților D.C., N.V. și N.C. pentru infracțiunile prevăzute de art. 20 raportat la art. 174 – art. 175 lit. i) C. pen., art. 321 alin. (2) C. pen. și art. 1 1 pct. 1 din Legea nr. 61/1991, respectiv achitarea inculpatei N.S. sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzute de art. 25 raportat la art. 289 C. pen. și de art. 291 C. pen., comițând o gravă eroare de fapt. Pentru a constitui caz de casare, eroarea de fapt trebuie să fie gravă, adică, pe de o parte, să fi influențat asupra soluției cauzei, iar, pe de altă parte, să fie vădită, neîndoielnică. Eroarea gravă de fapt nu privește dreptul de apreciere a probelor, ci discordanța între cele reținute de instanță și conținutul real al probelor, prin ignorarea unor aspecte evidente, care au avut drept consecință pronunțarea altei soluții decât cea pe care materialul probator o susține.

În cauză, prima instanță și instanța de apel au considerat, în mod nejustificat, că probele administrate nu confirmă participarea inculpaților D.C., N.V. și N.C. la săvârșirea infracțiunilor comise la data de 10 aprilie 2004, deși în faza de urmărire penală, atât partea vătămată G.N., cât și martorii D.R. și S.F.I. au recunoscut, din planșele fotografice prezentate, pe agresori, în persoana celor trei inculpați. S-a avut în vedere de către instanțe că inculpații au negat participarea lor la comiterea faptei, că aceștia au susținut că nu s-au aflat în Ploiești la data săvârșirii faptei, ci în Timișoara, precum și că o serie de împrejurări, rezultate din declarațiile martorilor audiați la prima instanță au fost de natură a confirma susținerile celor trei inculpați.

În realitate, soluția de achitare a inculpaților se întemeiază doar pe probele administrate în faza cercetării judecătorești, fiind înlăturate, fără nicio justificare credibilă cele din faza urmăririi penale. Potrivit art. 63 alin. (2) C. proc. pen., probele nu au o valoare dinainte stabilită, iar aprecierea fiecărei probe se face de organul de urmărire penală sau de instanța de judecată în urma examinării tuturor probelor administrate, în scopul aflării adevărului. Analiza dispoziției legale mai sus menționate evidențiază următoarele aspecte deosebit de importante în cauză, și anume: - faptul că probele administrate în faza de urmărire penală au aceeași valoare cu probele administrate în faza cercetării judecătorești; - faptul că probele din faza de urmărire penală urmează a fi analizate coroborat cu cele administrate în faza cercetării judecătorești; - faptul că scopul probelor, astfel cum este evidențiat de dispozițiile art. 62 C. proc.

pen., este identic pentru ambele faze ale procesului penal – respectiv aflarea adevărului. În concluzie, reținerea ambelor instanțe, de fond și apel, în sensul că probele administrate în faza de urmărire penală servesc exclusiv pentru trimiterea în judecată a unor persoane, este cu totul greșită, analiza niciunei dispoziții legale neputând duce la o atare concluzie. Faptul că instanța este obligată să verifice legalitatea probelor și să stabilească utilitatea și concludența acestora, pentru reținerea vinovăției inculpatului, numai în cadrul cercetării judecătorești, nu duce automat la concluzia eliminării probelor administrate în faza de urmărire penală.

Înlăturarea ca valoare probatori a probelor administrate în faza de urmărire penală, în speță a declarațiilor unor martori, pe considerentul că în faza de cercetare judecătorească, aceștia nu și le-au mai menținut, invocând anumite abuzuri ale organelor de cercetare penală sau pentru că ele sunt contradictorii, diferind de cele relatate în faza cercetării judecătorești, este cu totul neîntemeiată. În realizarea dezideratului prevăzut de dispozițiile art. 62 C. proc. pen., aflarea adevărului, prin lămurirea cauzei sub toate aspectele, instanța este obligată să analizeze și rațiunile pentru care unii martori, la peste 4 ani de la incidentul ce a format obiectul dosarului, nu își mai mențin declarațiile date la puțin timp de la comiterea agresiunii și să verifice, în ce măsură argumentele oferite de aceștia sunt sau nu credibile.

Înalta Curte constată că, în cauză ambele instanțe, de fond și apel, au încălcat această obligație, fără a motiva de ce au considerat că probele administrate în faza de cercetare judecătorească trebuie să primească o valoare probatorie superioară celor de la urmărire, deși o dispoziție legală imperativă evidențiază că probele nu au valoare prestabilită. Având în vedere că legea nu face nicio distincție, în ceea ce privește valoarea probantă, în raport cu faza în care mijloacele de probă au fost administrate, se impunea ca din coroborarea întregului ansamblu probator, relevante fiind depozițiile părții vătămate G.N. și ale martorilor oculari D.R. și S.F.I., precum și procedura identificării inculpaților de pe planșele foto, să se ajungă la concluzia că inculpații D.C., N.V.

și N.C. au săvârșit infracțiunile pentru care au fost trimiși în judecată. Este adevărat faptul că, audiați fiind de către instanța de judecată, martorii D.R. și S.F.I. nu și-au mai menținut declarațiile făcute în faza de urmărire penală, cel dintâi susținând că declarația dată, scrisă și semnată de acesta, nu ar corespunde realității, fiind impusă de lucrătorul de poliție, iar cel din urmă susținând că, a făcut afirmații în declarația inițială în sensul că inculpații sunt autorii faptei, la solicitarea părții vătămate și a familiei acesteia, precum și a organelor de poliție. De precizat este însă că, în declarația dată în cursul urmăririi penale, la 25 februarie 2005, martorul S.F.I.

a relatat că, persoane de etnie rromă i-au cerut să-și schimbe depoziția inițială făcută în fața organelor de poliție, precum și pe cea dată în fața procurorului (deci, să-și schimbe tocmai acele declarații în care a relatat cu amănunte din cine era compus grupul agresorilor și care au fost acțiunile desfășurate de aceștia). În aceste condiții, rezultă că, în mod cert, asupra martorului s-au exercitat presiuni în vederea schimbării depozițiilor ce îi incriminau pe cei trei inculpați. În ceea ce privește procedura recunoașterii inculpaților din planșele fotografice prezentate de organele de poliție, cei doi martori, respectiv D.R. și S.F.I. au avut o poziție comună, susținând în fața instanței de judecată că nu au fost întrebați dacă persoanele indicate sunt autorii faptei, martorul D.R.

declarând că i-a indicat pe inculpați, deoarece a fost întrebat dacă îi cunoaște, iar S.F.I. a susținut că i-a indicat pe aceștia, ca fiind autorii faptelor, pentru că așa i-a spus mama părții vătămate, ce a asistat la procedura recunoașterii. Înalta Curte constată însă că, în cuprinsul proceselor-verbale de prezentare pentru recunoaștere este inserată mențiunea că sunt recunoscute persoanele ce au participat la agresiunea comisă la 10 aprilie 2004 asupra părții vătămate G.N., și nu orice persoană cunoscută, așa cum a susținut martorul D.R., lipsind orice mențiune că la această procedură ar fi participat și rude ale părții vătămate, astfel cum a susținut martorul S.F.I. De altfel, din cuprinsul acestor procese-verbale rezultă că procedura recunoașterii s-a efectuat în prezența unor martori asistenți, persoane ce puteau fi audiate de către instanța de judecată, în ipoteza în care era pusă la îndoială corectitudinea procedeului folosit.

Mai mult decât atât, martorul S.F.I. a fost audiat și de către procuror, prilej cu care a susținut că-și menține cele relatate în fața organelor de poliție, indicându-i pe agresori. Martorul D.R. nu a putut fi reaudiat de procuror, deoarece acesta a părăsit țara în luna mai 2004. În ce privește susținerea martorului S.F.I. vizând modul neprocedural în care a fost audiat de lucrătorii de poliție și cel în care s-a realizat procedura recunoașterii, s-au efectuat separat cercetări în dosarul nr. 461/P/2005 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Prahova, iar prin rezoluția cu același număr din 16 iunie 2005, în temeiul art. 228 alin. (6) și art. 10 lit. a) C. proc. pen., s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de agenții de poliție, sub aspectul infracțiunilor prevăzute de art. 261 C. pen.

și art. 266 alin. (2) C. pen., constatându-se că faptele nu există. Instanțele au mai reținut drept temei al faptului că nu se poate da valoare probatorie declarațiilor făcute de martori la urmărirea penală și împrejurarea că, după începerea urmăririi penale, martorul D.R. nu a fost audiat cu respectarea obligației de a depune jurământ, iar cu privire la procedeul probatoriu al recunoașterii inculpaților după fotografii au considerat că, fiind efectuat de organele de poliție, deși în cauză urmărirea penală se efectua în mod obligatoriu de către procuror, în absența unei delegări a acestei activități de către procuror, apare ca un mijloc de probă administrat de un organ necompetent.

De altfel, în fața instanței de recurs, inculpatul-intimat N.V., prin apărătorul ales, a invocat faptul că, ambele instanțe, de fond și apel, ar fi constatat neregularități în administrarea probatoriului în faza de urmărire penală, întrucât primele acte de cercetare au fost efectuate de un organ necompetent, respectiv de organele de poliție și nu de către procuror, așa cum prevăd dispozițiile legale în vigoare. Înalta Curte constată că susținerile inculpatului, în sensul că, parte din dosarul de urmărire penală ar fi fost instrumentat de un organ necompetent, respectiv că cercetările s-au efectuat de organele de poliție și nu de către procuror, sunt nefondate. Conform art. 213 C. proc. pen., organul de cercetare penală (organul de poliție) este obligat să efectueze acte de cercetare ce nu suferă amânare, chiar dacă acestea privesc o cauză care nu este de competența lui.

Lucrările efectuate în astfel de cazuri se trimit, de îndată, procurorului competent, care potrivit art. 268 alin. (2) C. proc. pen., le poate confirma. Ca atare, din dispozițiile legale mai sus-citate rezultă că, dacă activitatea de urmărire penală a fost efectuată, în parte, de organul de cercetare penală (organul de poliție), însă, potrivit art. 213 și 268 alin. (2) C. proc. pen., procurorul competent a confirmat toate aceste acte efectuate de organele de cercetare penală, în aceste condiții nu se poate vorbi de nulitatea urmăririi penale. În cauză, se constată că, în momentul constatării infracțiunii, organele de poliție au efectuat acte de cercetare ce nu sufereau amânare, după care dosarul a fost preluat de procurorul de caz, care a confirmat aceste acte, astfel că nu poate fi admisă cererea inculpatului N.V.

de a se constata nulitatea urmăririi penale, dosarul fiind instrumentat de organul de urmărire penală competent. Pe de altă parte, nu se poate reține că lipsa delegării procedeului recunoașterii după fotografii a persoanelor participante la agresiunea părții vătămate G.N. conduce la concluzia efectuării urmăririi penale de către un organ necompetent, câtă vreme organele de poliție au acționat din dispoziția procurorului ce a instrumentat cauza. Mai mult, toate actele de cercetare penală au fost efectuate de procuror, cu excepția celor urgente, cum este și această procedură de recunoaștere efectuată în cauză la câteva zile după comiterea faptei, tocmai în vederea identificării autorilor, inițial cauza fiind înregistrată în rândul celor cu autori rămași neidentificați.

În legătură cu acest aspect este de precizat că, începerea urmăririi penale pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 20 raportat la art. 174 – art. 175 lit. i) C. pen., a fost dispusă de procuror la data de 6 august 2004, după ce a fost obținut avizul C.S.M.L. din cadrul I.M.L. Mina Minovici, care a confirmat că leziunile traumatice suferite de partea vătămată, în urma agresiunii din 10 aprilie 2004, au pus viața victimei în primejdie. În condițiile în care recunoașterile după planșele foto au fost făcute de partea vătămată și de martori, în perioada aprilie – mai 2004, nu se poate susține că acest mijloc de probă este un mijloc de probă administrat de un organ necompetent.

Este adevărat că, principiul liberei aprecieri a probelor lasă instanței de judecată posibilitatea să aprecieze concludența tuturor probelor, indiferent de faza procesuală în care au fost administrate, iar principiul aflării adevărului impune instanței de judecată să dea valoare doar acelor probe care, coroborate cu alte probe legal administrate, exprimă adevărul.

Tot atât de adevărat este însă că, în cauză, în cadrul operațiunii de sinteză a probelor, instanțele de fond și apel trebuiau să aprecieze, care dintre declarațiile date de martori reflectă adevărul, și anume cele făcute în cursul anului 2004, într-un moment foarte apropiat de producerea faptelor și în care s-a relatat de către aceștia, cu lux de amănunte, evenimentul la care au asistat, ori cele date după scurgerea unui interval de timp de 3-4 ani și în care aceștia și-au exprimat îndoiala cu privire la aceleași aspecte, redate fidel în primele declarații, ce vizau recunoașterea inculpaților ca fiind autorii faptelor. În timp ce credibilitatea depozițiilor inițiale nu poate fi contestată, declarațiile date ulterior apar ca fiind făcute în vederea disculpării inculpaților.

În ce privește declarațiile date în cauză de martorele N.P. și N.A.T., ce au susținut în fața instanței că, în cursul lunilor martie și aprilie 2004, deci la data de 10 martie 2004, precum și la data de 10 aprilie 2004, inculpații s-ar fi aflat în municipiul Timișoara, în apartamentul închiriat de cea din urmă, instanțele trebuiau să constate că aceste depoziții sunt nesincere și nu corespund realității, câtă vreme aceleași instanțe au stabilit, cu certitudine, că la data de 10 martie 2004, când au fost aduse degradări autoturismului părții vătămate G.E., autori fiind inculpații D.C. și N.V., aceștia se aflau în municipiul Ploiești, locul săvârșirii faptei, și nu în municipiul Timișoara. Un alt aspect care rezultă din declarația martorei N.A.T.

și probează lipsa de sinceritate a acesteia este și afirmația pe care a făcut-o în sensul că, suferinzi fiind, în aceeași perioadă, inculpații D.C. și N.V. ar fi fost internați în spital, firește, tot pe raza municipiului Timișoara, or, însăși medicul care susține că i-a tratat în aceeași perioadă, luna aprilie 2004, mai precis în primele două zile din săptămâna dinaintea sărbătoririi Paștelui, când cei doi s-ar fi prezentat pentru consult, a declarat că inculpații nu au fost internați în spital, neavând asigurări sociale de sănătate, prescriindu-le doar un tratament ambulatoriu. Din toate aspectele evidențiate mai sus rezultă că, împrejurarea că, în cursul cercetării judecătorești, cu motivarea generică că ar fi fost supuși unor violențe psihice ori unor intimidări din partea organelor de poliție, nedovedite de altfel, parte din martorii audiați au revenit asupra depozițiilor inițiale, nu poate conduce la constatarea nevinovăției inculpaților.

Prin asemenea retractări, fără o justificare credibilă, plauzibilă, se divizează artificial procesul penal și se încearcă minimalizarea necesității și importanței urmăririi penale, practica dovedind de cele mai multe ori că declarațiile care sunt cele mai apropiate de adevăr sunt cele date în momentele inițiale ale urmăririi penale. Totodată, probele administrate în cauză au demonstrat indubitabil că, în încercarea de a crea un alibi inculpaților D.C. și N.V., inculpata N.S. a cerut medicului P.P.H. să îi elibereze două adeverințe medicale. A fost astfel eliberată adeverința nr. 125 din 13 aprilie 2004, în care s-a menționat că inculpatul D.C. avea entorsă la genunchiul drept, prezentându-se la tratament la Spitalul Județean Clinic nr. 1 Timișoara, la data de 9 aprilie 2004, fiindu-i recomandat repaus fizic și atelă gipsată pentru 5 zile.

Adeverința a purtat ca dată a eliberării, 13 aprilie 2004, și a fost semnată de medicul P.P.H., în numele altui medic, T.V.P., fiind aplicată de către cel dintâi medic și parafa colegului său. În registrul de consultații însă, apare menționat că inculpatul ar fi fost consultat la 13 aprilie 2004 și nu la data de 9 aprilie 2004, astfel cum s-a înscris în adeverință. Același medic a eliberat o altă adeverință pe numele inculpatului N.V., de această dată la 30 aprilie 2004, fără număr, în care a menționat că sus-numitul, în perioada 9 aprilie 2004 – 30 aprilie 2004, s-ar fi aflat în tratament la aceeași clinică, recomandându-i-se, printre altele, repaus la pat. În registrul de consultații însă, cu privire la acest inculpat nu există decât o singură mențiune, la poziția nr. 127 din data de 14 aprilie 2004, dată la care s-ar fi efectuat consultația medicală.

De menționat este și faptul că inculpata N.S., inițial cercetată și ea pentru implicarea în evenimentele din data de 10 aprilie 2004, a obținut și pe numele ei o astfel de adeverință, din care rezulta că ar fi consultată în data de 13 aprilie 2004 și că s-ar fi prezentat inițial pentru tratament și consult în data de 10 aprilie 2004. În registrul de consultații apare însă înscrisă doar consultația din data de 13 aprilie 2004. Dincolo de orice greșeli ce ar putea fi invocate în legătură cu aplicarea, din eroare, a parafei unui alt medic, coleg de birou, cert este că adeverințele nu sunt corespunzătoare realității, fiind solicitate și obținute de inculpata N.S. după data de 10 aprilie 2004, deci pro causa, când fapta a fost săvârșită, în încercarea de a se disculpa, atât pe ea, cât și pe fiii ei, inculpații D.C.

și N.V. Pe de altă parte, acest fapt rezultă și din împrejurarea că inculpații apar ca fiind consultați de către medic, conform mențiunilor din registrul de consultații, la datele de 13, respectiv 14 aprilie 2004 și nu la data de 10 aprilie 2004 ori anterior acestei date. De altfel, numerele cronologice primite în registru și anume 124, 125, respectiv 127 indică faptul că adeverințele au fost solicitate la aceeași dată și în aceleași împrejurări, fiind folosite în același scop și anume cel de a denatura adevărul. Spitalul Clinic Județean de Urgență Timișoara cu adresa nr. 10431 din 20 septembrie 2004 a făcut cunoscut că N.S. nu a fost niciodată internată în unitatea respectivă și nici nu figurează cu fișă de prezentare în serviciul de urgență la data de 10 aprilie 2004. Pe de altă parte, achitarea inculpatei N.S.

pentru comiterea infracțiunii prevăzută de art. 25 C. pen., raportat la art. 289 C. pen., nu are suport în probele administrate în cauză, întrucât aceasta, în cursul anchetei penale, prin cererile și memoriile depuse, inițial, a căutat să acrediteze ideea că faptele pentru care fiii săi D.C., N.V. și N.C. au fost trimiși în judecată, ar fi fost comise de către o altă persoană, fiind nominalizat N.S., persoană care nu are discernământul faptelor sale, pentru ca, ulterior, dându-și seama că această versiune este puerilă, în sensul că martorii audiați în cauză au declarat că partea vătămată G.N. a fost alergată de un grup de 4-5 persoane (rromi), iar la locul comiterii faptei au fost găsite mai multe arme albe, respectiv cuțite, lănci, sulițe, care nu puteau, teoretic, să fie ținute în mână de o singură persoană, a prezentat anchetatorilor o altă versiune.

Inculpata N.S., prin alte memorii și sesizări adresate Parchetului de pe lângă Tribunalul Prahova, Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, Ministerului J