ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 286/2008

Asupra recursurilor de față: Prin sentința penală nr. 620 din 8 decembrie 2005 a Tribunalului Prahova au fost condamnați inculpații N.V., zis D. și N.C., zis S., la câte o pedeapsă de 7 ani închisoare, pentru infracțiunea de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. c) și alin. (2 1 ) lit. a) C. pen. (fapta din 8 august 2003, parte vătămată G.I.) și, la câte o pedeapsă de 2 ani închisoare, pentru infracțiunea de ultraj contra bunelor moravuri și tulburarea ordinii și liniștii publice, prevăzută de art. 321 alin. (2) C. pen. (fapta din 8 august 2003). În baza art. 33 lit. a) și art. 34 lit. b) C. pen., s-a dispus ca fiecare inculpat să execute pedeapsa cea mai grea de 7 ani închisoare, cu aplicareaart.

71 – art. 64 C. pen. În baza acelorași texte, dar și cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen., a fost condamnată la aceeași pedeapsă și inculpata N.D. zisă S. Pentru această inculpată, în baza art. 83 lit. a) C. pen., s-a revocat suspendarea condiționată a executării pedepsei de 2 ani închisoare aplicată prin sentința penală nr. 3296 din 23 noiembrie 2001 a Judecătoriei Ploiești, dispunându-se executarea acesteia alături de pedeapsa rezultată de 7 ani închisoare aplicată în prezenta cauză, inculpata urmând să execute în final pedeapsa de 9 ani închisoare, cu aplicare art. 71 – art. 64 C. pen. Prin aceeași sentință s-a admis sesizarea Parchetului de pe lângă Tribunalul Prahova și în temeiul art. 113 C. pen., s-a dispus obligarea la tratament medical a făptuitorului N.S., atrăgându-se atenția D.S.

Prahova asupra dispozițiilor art. 430 C. proc. pen. S-a admis în parte acțiunea civilă a părții civile G.I. și au fost obligați inculpații în solidar la plata către partea civilă a sumei de 3000 lei despăgubiri civile. Pentru a pronunța această hotărâre prima instanță a reținut că familiile inculpaților și părții vătămate se aflau în conflict, întrucât unul dintre membrii familiei inculpaților, respectiv N.M., a fost condamnat ca urmare a demersurilor legale făcute de familia părții vătămate. În aceste condiții, inculpați, rude apropiate ale lui N.M., au luat hotărârea de a se răzbuna pe partea vătămată G.I. În seara zilei de 8 august 2003, în jurul orelor 21,00 – 21,30, partea vătămată G.I., însoțită de soția sa G.E.

precum și de martorii P.M. și C.A., a depășit pct. C. și s-a îndreptat spre strada Mărășești spre sediul unei firme de geam termopan aflate vis-a-vis de biserica din acea zonă, precum și la distanță redusă de locuința învinuitului N.S. Partea vătămată dorea să solicita ajutor calificat pentru remedierea unor deficiențe tehnice la sistemele de închidere a ușilor și geamurilor benzinăriei SC B. SRL pe care tocmai o deschisese în apropiere de Hipodromul Ploiești. Dintre persoanele care îl însoțeau, P.M. tocmai o ajutase pe G.E. la terminarea curățeniei în incinta acestei benzinări. În ceea ce-l privește pe martorul C.A., acesta se cunoaște de mai mulți ani cu familia G. și, fiindcă tocmai venise în vizită în Ploiești la mama sa, soții G. îl rugaseră să-i însoțească până la firma de geamuri termopan.

De fapt soții G.I. și G.E. se fereau să meargă singuri în acea zonă și la o oră către seară, fiind amenințați în repetate rânduri anterior de către familia inculpaților (sens în care au și adresat memorii organelor de poliție) i având deci motive serioase să se teamă că ar putea fi atacați de către aceștia așa cum de altfel s-a și întâmplat. Observând ocazional apropierea părții vătămate în linie dreaptă dinspre pct. C., cei patru s-au decis imediat să atace în grup, pentru a nu pierde ocazia propice ce li se oferea chiar atunci pentru a răzbuna încarcerarea lui N.M. Drept pentru care s-au deplasat și ei către partea vătămată, care mergea înaintea soției sale și a martorilor. Numitul G.I. a fost agresat mai întâi de către N.V.

zis D., care l-a apucat pe acesta cu ambele mâini de pieptul cămășii și apoi de gât, smulgându-i părții vătămate de la gât un lănțișor de aur de 18 K, în greutate de 41 grame, având un medalion masiv, de formă ovală, din aur și porțelan (reprezentând pe Fecioara Maria, medalion care era vizibil și care fusese observat în ziua respectivă la gâtul părții vătămate și de martorul M.V.C., angajat al benzinăriei mai sus menționate). Concomitent învinuitul N.S. l-a lovit pe partea vătămată în zona feței cu un corp tăietor (cel mai probabil briceag), provocându-i o cicatrice la buza superioară precum și o sângerare momentană, partea vătămată nemaiavând nicio posibilitate să reacționeze la smulgerea lanțului, G.I.

prăbușindu-se la pământ. În continuare, pentru a împiedica partea vătămată să se ridice cât și pentru a intimida definitiv persoanele ce îl însoțeau și a le opri și pe acestea să intervină în vreun fel, ceilalți doi învinuiți au acționat și aceștia în sensul că N.C. zis S., l-a zgâriat pe partea vătămată de mai multe ori pe ambele picioare tot cu un corp tăietor, provocându-i în total 6 excoriații; în același timp N.D. l-a tras de păr pe partea vătămată și l-a lovit pe acesta cu piciorul în zona feței, provocându-i o echimoză cu crustă hematică mandibular drept. Toate aceste leziuni sunt evidențiate ca atare în certificatul medico legal nr. 1616 solicitat de partea vătămată S.M.L. Ploiești a treia zi după eveniment.

După aceasta toți cei patru agresori au fugit imediat în direcția locuinței lui N.S. (precum și a atelierului de reparații auto și vulcanizare situat în imobilul cu nr. x – Bulevardul Mărășești), în fruntea acestora aflându-se N.V., care ținea într-o mână lanțul de aur cu medalion masiv sustras de la partea vătămată, obiect ce a fost pe deplin vizibil pentru ambii martori P.M. și C.A., care i-au și atras atenția asupra acestui fapt părții vătămate și soției sale G.E., ce au acuzat imediat după atac o stare momentană de șoc. În timp ce partea vătămată era ștearsă de sânge și ajutată să se ridice de către însoțitorii săi, învinuiții N.V. și N.C. s-au grăbit să dispară, iar învinuiții N.S. și N.D., conform planului dinainte stabilit, au anunțat organele de poliție, sub pretextul mincinos că atât G.I.

cât și G.E. ar fi pătruns fără drept în locuința lor făcând scandal și spărgându-le cu pietre geamurile casei. O patrulă de poliție formată din agent șef adjunct G.C.R. și agent șef adjunct B.C.G., aflată întâmplător în apropiere, a ajuns în câteva minute la fața locului, găsind pe partea vătămată și pe soția sa pe stradă în apropierea stației de taxi de lângă biserică, iar nicidecum la locuința inculpaților. Partea vătămată, care acuza o stare fizică generală alterată și prezenta leziuni sângerânde, a refuzat să discute cu organele de polițe, îndemnând patrula să se ducă după agresori, la locuința lui N.S., ceea ce polițiștii au și făcut. Cu această ocazia u constatat oficial prin raportul întocmit (poziție menținută și la audierea lor ca martori) că atunci nu au existat practic distrugeri pe proprietatea în cauză.

Constatând că până în acel moment planul lor pentru a-și asigura scăparea în fața legii nu avusese succes (primii polițiști sosind prea repede la fața locului) N.S. și N.D. au chemat din nou altă patrulă de poliție sub același pretext, de data aceasta după ce au spart ei înșiși câteva geamuri de la locuințe, pentru a putea face astfel cât mai credibile afirmațiile după care, chipurile, ei ar fi fost cei atacați de către partea vătămată și soția acestuia. De bună credință cea de a doua patrulă a constatat într-adevăr existența unor distrugeri minore, dar soluția pronunțată de Parchetul de pe lângă Judecătoria Ploiești în dosarul nr. 4031/P/2003 la reclamația lui N.D., a fost aceea de confirmare a propunerii de a nu se începe urmărirea penală față de G.I.

și G.E. pentru pretinsele fapte de violare de domiciliu și distrugere, ținându-se cont în mod corect de împrejurările evidențiate indubitabil în raportul primilor agenți de poliție deplasați la fața locului după incident, raport care infirmă categoric susținerile mincinoase ale învinuiților N.D. și N.S. Împotriva acestei sentințe au declarat apel inculpații N.V., N.C. și N.D., făptuitorul N.S. și partea civilă G.I. Prin încheierea din 23 iunie 2006 a Curții de Apel Ploiești s-a scos de pe rol judecarea acestor apeluri și s-a înaintat dosarul Curții de Apel Alba Iulia conform încheierii nr. 3848 din 15 iunie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție care a hotărât strămutarea judecării apelurilor la această instanță.

În motivarea apelurilor declarate inculpații au arătat că nu se fac vinovați de săvârșirea infracțiunilor pentru care au fost condamnați, nu au săvârșit aceste infracțiuni, ei nici nu se aflau în municipiul Ploiești în data când se pretinde că au comis faptele; au invocat excepția nulității absolute în sensul că nu s-a respectat competența după materie în faza de urmărire penală, respectiv cercetarea s-a efectuat de organele de poliție sub supravegherea procurorului, inculpații nu au fost citați, nu li s-a prezentat materialul de urmărire penală, situații care impun restituirea cauzei la procuror pentru refacerea urmăririi penale; au solicitat desființarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond spre a fi audiată partea vătămată, martori oculari, lucrători de poliție (pe care inculpata N.D.

i-a chemat la domiciliul său), urmând ca toate probele să fie readministrate în prezența inculpaților; au solicitat achitarea lor pentru că faptele pentru care au fost condamnați nu sunt probate, nu există nici plângere penală pentru incidentul din 8 august 2003. Făptuitorul N.S. nu și-a motivat apelul. Partea civilă G.I. a declarat apel însă nu a precizat motivele acestei căi de atac, trimițând la dosar memorii în care se arăta nemulțumit de faptul că judecata se tergiversează de inculpați și exprimându-și temeri cu privire la corectitudinea completului de judecată și la faptul că inculpații vor fi favorizați. Instanța de apel a apreciat ca nefondate toate apelurile declarate în cauză, astfel că prin decizia penală nr. 43/ A din 15 martie 2007 s-a dispus respingerea acestora.

În motivare, instanța a reținut că hotărârea apelată este legală și temeinică. Probele administrate în cauză susțin vinovăția inculpaților, prezența acestora la locul faptei și săvârșirea infracțiunilor. Neprezentarea inculpaților în faza de urmărire penală, până la un anumit moment, nu s-a datorat omisiunii sau lipsei de citare, ci faptului că au dispărut de la domiciliu, fiind dați în urmărire. De asemenea, susținerea lipsei de competență a organelor de urmărire penală este lipsită de temeinicie, întrucât pentru infracțiunile reținute în sarcina inculpaților, competența de efectuare a urmăririi penale aparține organelor de poliție (art. 207 – art. 209 C. proc. pen.). S-a mai reținut că prezentarea materialului de urmărire penală nu era obligatorie întrucât inculpații erau dispăruți de la domiciliu, pe de altă parte, invocarea acestor încălcări ale procedurii trebuia făcută în cursul efectuării actului sau la primul termen de judecată, nu direct în apel.

Apelurile făptuitorului N.S. și ale părții civile G.I. au fost examinate din oficiu și nu s-a constatat nicio încălcare a drepturilor procesuale sau o rezolvare nelegală a situației lor. S-a mai reținut, de asemenea, că pedepsele aplicate inculpaților corespund unei corecte individualizări. Împotriva acestei decizii au declarat recurs inculpații N.C., N.V. și N.D., precum și făptuitorul N.S. Inculpați N.C. și N.V. invocă, într-un prim motiv de recurs, prevederile art. 385 9 pct. 2 C. proc. pen., raportat la art. 332 alin. (2) C. proc. pen., solicitând să se constate nelegala sesizare a instanței raportat la modul cum s-a făcut urmărirea penală și s-a respectat dreptul la apărare al inculpaților.

S-a susținut că nu au fost legal citați pentru audiere, nu le-au fost aduse la cunoștință învinuirile de către organele de poliție și nici de procuror, nu li s-a prezentat materialul de urmărire penală și nu au fost desemnați în cauză apărători din oficiu. Cel de-al doilea motiv de recurs formulat de inculpații N.C. și N.V. vizează cazul de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 10 C. proc. pen., solicitându-se casarea hotărârilor și trimiterea cauzei spre rejudecare, pentru a se pronunța asupra probelor sumar administrate în faza cercetării judecătorești, a cererilor esențiale pentru părți, pentru a le garanta drepturile și a stabili o corectă situație de fapt. Inculpata N.D. a invocat aceleași cazuri de casare ca și coinculpații N.C.

și N.V., respectiv cele prevăzute de art. 385 9 pct. 2 și 10 C. proc. pen. Pentru motivul de recurs prevăzut de art. 385 9 pct. 2 C. proc. pen., se solicită restituirea cauzei la parchet, reluându-se susținerile celorlalți doi inculpați, iar cu referire la situația sa se afirmă că nu s-a prezentat materialul de urmărire penală. Pentru motivul de recurs prevăzut de art. 385 9 pct. 10 C. proc. pen., sunt invocate aceleași considerații susținute de coinculpați, solicitându-se trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță. Făptuitorul N.S. solicită casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel, întrucât judecata apelului s-a făcut fără a fi citat și curatorul acestuia.

Recursurile sunt nefondate. Înalta Curte, analizând decizia recurată, atât prin prima motivelor de recurs invocate de recurenți, cât și în conformitate cu dispozițiile art. 385 9 alin. (3) C. proc. pen., apreciază că aceasta este legală și temeinică. Primul motiv de recurs invocat de cei trei inculpați (cu o motivare suplimentară pentru inculpata N.D.) vizează cazul de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 2 C. proc. pen., cu referire la art. 332 alin. (2) C. proc. pen., susținându-se că instanța nu a fost legal sesizată și, astfel, s-ar impune restituirea cauzei la parchet pentru refacerea urmăririi penale. Niciunul din argumentele invocate de inculpați nu este fondat. Inculpații N.C. și N.V.

susțin că nu au fost legal citați pe parcursul urmăririi penale și, în consecință, nu li s-au adus la cunoștință învinuirile de către organele de poliție și nici de procuror și nu li s-a prezentat materialul de urmărire penală, iar încălcarea acestor dispoziții legale ar atrage nulitatea absolută, în baza art. 197 alin. (2) C. proc. pen. Conform art. 197 alin. (2) C. proc. pen., „sunt prevăzute sub sancțiunea nulității dispozițiile relative la prezența învinuitului sau a inculpatului, când sunt obligatorii”. Din actele și lucrările dosarului de urmărire penală rezultă că împotriva celor doi s-a început urmărirea penală la data de 17 iunie 2004, cu respectarea dispozițiilor art. 228 alin. (3 1 ) C. proc.

pen. În cauză, urmărirea penală s-a efectuat fără punerea în mișcare a acțiunii penale. Din verificările întreprinse de organele de cercetare penală a rezultat că N.C. și N.V. au fost dați în urmărire generală din 22 iunie 2004, față de aceștia dispunându-se arestarea preventivă pentru tentativă de omor în dosarul nr. 537/P/2004 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Prahova. În consecință și în acest dosar s-au făcut demersuri pentru darea lor în urmărire generală, pe parcursul urmăririi penale inculpații fiind dispăruți de la domiciliu. Din economia textelor procedurale incidente în cauză, respectiv art. 255 – art. 256 și art. 254 C. proc. pen., rezultă că în cazul învinuitului dispărut nu mai poate fi realizată aducerea acestuia în fața organelor de cercetare penală pentru a i se prezenta învinuirile și nici prezentarea materialului de urmărire penală, astfel că nu se poate vorbi de incidența art. 197 alin. (2) C. proc.

pen. Împrejurarea că învinuiții N.C. și N.V. nu au fost audiați în cursul urmăririi penale, nu li s-au adus la cunoștință învinuirile ș nu li s-a prezentat materialul de urmărire nu constituie cauze de nulitate a actelor de urmărire penală atâta vreme cât neprezentarea acestora le este imputabilă, cei doi fiind dispăruți în cursul urmării penale și dați în urmărire locală și generală. Se mai invocă, de asemenea, de către cei doi inculpați și împrejurarea că nu li s-au asigurat apărători din oficiu la urmărirea penală. Deși critica este formulată în cadrul aceluiași caz de casare, respectiv art. 385 9 pct. 2 C. proc. pen., observăm că legiuitorul a prevăzut un alt caz de casare pentru ipoteza lipsei de apărare.

Este vorba de art. 385 9 pct. 6 C. proc. pen., care se referă la cazul în care urmărirea penală a avut loc în lipsa apărătorului, când prezența acestuia era obligatorie. Numai pentru ipoteza în care apărarea este obligatorie, urmărirea penală este lovită de nulitate absolută în cazul în care aceste dispoziții nu s-au respectat, în concordanță și cu art. 197 alin. (2) C. proc. pen. În art. 171 alin. (2) C. proc. pen., se prevăd situațiile în care asistența juridică a învinuitului în cursul urmăririi penale este obligatorie, iar N.V. și N.C. nu se aflau în niciuna din aceste situații. Dar, mai mult decât atât, la dosarul de urmărire penală există delegația apărătorului ales al celor patru învinuiți în cauză, respectiv avocatul B.C.

din Baroul București. Acesta a formulat în cursul urmăririi penale o cerere de probatorii pentru clienții săi, iar prin Ordonanța procurorului din 6 iulie 2004 s-a dispus cu privire la această cerere, admițându-se proba cu martori pentru toți cei patru învinuiți. În aceste condiții, Înalta Curte constată că s-au respectat în cauză toate garanțiile dreptului la apărare al celor doi recurenți. În cadrul aceluiași caz de casare, respectiv art. 385 9 pct. 2 C. proc. pen., recurenta N.D. solicită restituirea cauzei la parchet afirmând că nu i s-a prezentat materialul de urmărire penală. Întrucât N.D. nu se afla în aceeași situația ca ceilalți doi coinculpați, respectiv nu era dispărută de la domiciliu, prezentarea materialului de urmărire penală acesteia era, într-adevăr, obligatorie.

Critica nu este, însă, fondată, întrucât inculpatei chiar i s-a prezentat materialul de urmărire penală, astfel cum rezultă din procesul verbal din 27 octombrie 2004, în prezența apărătorului ales, avocat B.C. Cel de-al doilea motiv de recurs invocat de cei trei recurenți inculpați se referă la cazul de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 10 C. proc. pen., solicitându-se casarea hotărârilor și trimiterea cauzei spre rejudecare „pentru ca instanța să se pronunțe asupra probelor sumar administrate în faza cercetării judecătorești, a cererilor esențiale pentru părți, pentru a le garanta drepturile și stabili o corectă situație de fapt”. Criticile inculpaților sunt generale și evazive, nu se referă concret la niciuna din situațiile expuse în cazul de casare invocat.

Conform art. 385 9 pct. 10 C. proc. pen., reținerea acestui caz de casare presupune ca instanța să nu se fi pronunțat cu privire la unele probe administrate ori asupra unor cereri esențiale pentru părți, de natură să garanteze drepturile lor și să influențeze soluția procesului. Inculpații nu indică nicio probă și nicio cerere esențială pentru ei asupra cărora instanțele să nu se fi pronunțat și, verificând actele și lucrările dosarului și din oficiu, conform art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte nu constată că ar exista o atare situație în dosar. Atât instanța de fond cât și cea de apel, au analizat probele administrate, au hotărât asupra cererilor formulate și au efectuat o cercetare judecătorească completă, stabilind o corectă situație de fapt.

Dacă inculpații, prin această critică, înțeleg să conteste, în realitate, situația de fapt, aceasta ar viza, mai degrabă, cazul de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 18 C. proc. pen., dar critica nu este fondată. Prezența tuturor inculpaților la locul faptei și comiterea infracțiunilor sunt pe deplin dovedite prin declarațiile martorilor C.A., P.M. (care au văzut desfășurarea evenimentelor și i-au recunoscut pe inculpați), G.C.R., B.C.G., declarații care se coroborează cu declarația părții vătămate, a soției acestuia și cu actul medico-legal . Referitor la recursul făptuitorului N.S., Înalta Curte, de asemenea, reține că nu este fondat. Recurentul a solicitat casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel, întrucât judecata apelului s-a făcut fără a fi citat și curatorul acestuia.

Este vizat cazul de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 21 C. proc. pen., în sensul că citarea făptuitorului nu ar fi fost legală câtă vreme nu s-a făcut prin curator. Curatela reprezintă o măsură cu caracter vremelnic, stabilită în vederea ocrotirii unei persoane care, dintr-un anume motiv, nu-și poate apăra singură interesele. Competența de instituire a curatelei a fost stabilită în sarcina autorității tutelare care, prin reprezentantul său legal, primarul, dispune în conformitate cu art. 69 alin. (1) și art. 71 alin. (1) din Legea nr. 215/2001, republicată, numirea unui curator în cazurile expres prevăzute de dispozițiile art. 132, art. 146 și art. 152 C. fam. În speță, prima instanță, respectiv Tribunalul Prahova, sesizând raportul de expertiză și propunerea I.M.L.

Mina Minovici București de luare a măsurii de siguranță prevăzută de art. 113 C. pen., față de făptuitorul N.S. pentru care parchetul a dispus scoaterea de sub urmărire penală, a apreciat că se impune numirea unui curator pentru ca interesele făptuitorului să fie mai bine apărate. La solicitarea instanței, prin dispoziția nr. 1540 din 22 februarie 2005 a Primarului Municipiului Ploiești, s-a numit în calitate de curator G.M.C. În dispoziția evocată mai sus s-a arătat că numita G.M.C. îi va apăra interesele și îl va reprezenta pe N.S. „în fața Tribunalului Prahova, în dosar nr. 7300/2004”. De asemenea, curatela a fost instituită pentru cazul prevăzut de art. 152 lit. b) C. fam. Față de această situație, se impun următoarele concluzii: - potrivit art. 153 C. fam., în cazurile prevăzute în art. 152 C. fam., instituirea curatelei nu aduce nicio atingere capacității celui pe care curatorul îl reprezintă; prin urmare, făptuitorul N.S.

nu a fost și nu este lipsit de capacitate de exercițiu și, astfel, își poate exercita singur drepturile procesuale; - curatela, în esența sa, este o măsură cu caracter vremelnic, a fost dispusă de Primarul Municipiului Ploiești doar pentru dosarul nr. 7300/2004 al Tribunalului Prahova. În aceste condiții, pe de o parte, se reține că făptuitorul N.S. avea capacitatea de exercițiu deplină, neafectată de instituirea curatelei și, pe de altă parte, curatela nu a fost dispusă și pentru dosarul Curții de apel. Admițând, totuși, că apărarea intereselor făptuitorului în dosarul tribunalului înseamnă nu numai situația acestuia în primă instanță ci și în eventualele căi de atac, se constată că la judecata în apel, contrar susținerilor recurentului făptuitor, acesta a fost citat prin curator, atât la domiciliul propriu al făptuitorului din Ploiești, dar și la domiciliul curatorului G.M.C.

în com. Săgeata, loc. Gărănești, jud. Buzău. Mai mult decât atât, interesele făptuitorului a fost apărate, acesta beneficiind de serviciile apărătorului său ales, reprezentarea convențională fiind posibilă. Pentru considerentele mai sus expuse, Înalta Curte, în baza art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondate, recursurile inculpaților și făptuitorului. Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurenții inculpați vor fi obligați la cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpații N.C., N.V. și N.D. și de făptuitorul N.S. împotriva deciziei penale nr. 43/ A din 15 martie 2007 a Curții de Apel Alba Iulia, secția penală. Obligă recurenții inculpați N.C., N.V. și N.D. la plata sumei de câte 200 lei, cu titlul de cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 25 ianuarie 2008.