ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 286/2008

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 286/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)

Asupra recursurilor de față:

Prin sentința penală nr. 620

din 8 decembrie 2005 a Tribunalului Prahova au fost condamnați inculpații N.V.,

zis D. și N.C., zis S., la câte o pedeapsă de 7 ani închisoare, pentru

infracțiunea de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. c) și alin. (2

1

)

lit. a) C. pen. (fapta din 8 august 2003, parte vătămată G.I.) și, la câte o

pedeapsă de 2 ani închisoare, pentru infracțiunea de ultraj contra bunelor

moravuri și tulburarea ordinii și liniștii publice, prevăzută de art. 321 alin.

(2) C. pen. (fapta din 8 august 2003).

În baza art. 33 lit. a) și art.

34 lit. b) C. pen., s-a dispus ca fiecare inculpat să execute pedeapsa cea mai

grea de 7 ani închisoare, cu aplicareaart. 71 – art. 64 C. pen.

În baza acelorași texte, dar

și cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen., a fost condamnată la aceeași pedeapsă

și inculpata N.D. zisă S.

Pentru această inculpată, în

baza art. 83 lit. a) C. pen., s-a revocat suspendarea condiționată a executării

pedepsei de 2 ani închisoare aplicată prin sentința penală nr. 3296 din 23

noiembrie 2001 a Judecătoriei Ploiești, dispunându-se executarea acesteia alături

de pedeapsa rezultată de 7 ani închisoare aplicată în prezenta cauză, inculpata

urmând să execute în final pedeapsa de 9 ani închisoare, cu aplicare art. 71 –

art. 64 C. pen.

Prin aceeași sentință s-a

admis sesizarea Parchetului de pe lângă Tribunalul Prahova și în temeiul art. 113

C. pen., s-a dispus obligarea la tratament medical a făptuitorului N.S.,

atrăgându-se atenția D.S. Prahova asupra dispozițiilor art. 430 C. proc. pen.

S-a admis în parte acțiunea

civilă a părții civile G.I. și au fost obligați inculpații în solidar la plata

către partea civilă a sumei de 3000 lei despăgubiri civile.

Pentru a pronunța această

hotărâre prima instanță a reținut că familiile inculpaților și părții vătămate

se aflau în conflict, întrucât unul dintre membrii familiei inculpaților,

respectiv N.M., a fost condamnat ca urmare a demersurilor legale făcute de

familia părții vătămate.

În aceste condiții,

inculpați, rude apropiate ale lui N.M., au luat hotărârea de a se răzbuna pe

partea vătămată G.I.

În seara zilei de 8 august

2003, în jurul orelor 21,00 – 21,30, partea vătămată G.I., însoțită de soția sa

G.E. precum și de martorii P.M. și C.A., a depășit pct. C. și s-a îndreptat

spre strada Mărășești spre sediul unei firme de geam termopan aflate vis-a-vis

de biserica din acea zonă, precum și la distanță redusă de locuința

învinuitului N.S. Partea vătămată dorea să solicita ajutor calificat pentru

remedierea unor deficiențe tehnice la sistemele de închidere a ușilor și

geamurilor benzinăriei SC B. SRL pe care tocmai o deschisese în apropiere de

Hipodromul Ploiești. Dintre persoanele care îl însoțeau, P.M. tocmai o ajutase

pe G.E. la terminarea curățeniei în incinta acestei benzinări. În ceea ce-l

privește pe martorul C.A., acesta se cunoaște de mai mulți ani cu familia G. și,

fiindcă tocmai venise în vizită în Ploiești la mama sa, soții G. îl rugaseră

să-i însoțească până la firma de geamuri termopan. De fapt soții G.I. și G.E.

se fereau să meargă singuri în acea zonă și la o oră către seară, fiind

amenințați în repetate rânduri anterior de către familia inculpaților (sens în

care au și adresat memorii organelor de poliție) i având deci motive serioase

să se teamă că ar putea fi atacați de către aceștia așa cum de altfel s-a și

întâmplat.

Observând ocazional

apropierea părții vătămate în linie dreaptă dinspre pct. C., cei patru s-au

decis imediat să atace în grup, pentru a nu pierde ocazia propice ce li se

oferea chiar atunci pentru a răzbuna încarcerarea lui N.M.

Drept pentru care s-au

deplasat și ei către partea vătămată, care mergea înaintea soției sale și a

martorilor. Numitul G.I. a fost agresat mai întâi de către N.V. zis D., care

l-a apucat pe acesta cu ambele mâini de pieptul cămășii și apoi de gât,

smulgându-i părții vătămate de la gât un lănțișor de aur de 18 K, în greutate

de 41 grame, având un medalion masiv, de formă ovală, din aur și porțelan

(reprezentând pe Fecioara Maria, medalion care era vizibil și care fusese

observat în ziua respectivă la gâtul părții vătămate și de martorul M.V.C.,

angajat al benzinăriei mai sus menționate).

Concomitent învinuitul N.S.

l-a lovit pe partea vătămată în zona feței cu un corp tăietor (cel mai probabil

briceag), provocându-i o cicatrice la buza superioară precum și o sângerare

momentană, partea vătămată nemaiavând nicio posibilitate să reacționeze la

smulgerea lanțului, G.I. prăbușindu-se la pământ.

În continuare, pentru a

împiedica partea vătămată să se ridice cât și pentru a intimida definitiv

persoanele ce îl însoțeau și a le opri și pe acestea să intervină în vreun fel,

ceilalți doi învinuiți au acționat și aceștia în sensul că N.C. zis S., l-a

zgâriat pe partea vătămată de mai multe ori pe ambele picioare tot cu un corp

tăietor, provocându-i în total 6 excoriații; în același timp N.D. l-a tras de

păr pe partea vătămată și l-a lovit pe acesta cu piciorul în zona feței,

provocându-i o echimoză cu crustă hematică mandibular drept. Toate aceste

leziuni sunt evidențiate ca atare în certificatul medico legal nr. 1616

solicitat de partea vătămată S.M.L. Ploiești a treia zi după eveniment.

După aceasta toți cei patru

agresori au fugit imediat în direcția locuinței lui N.S. (precum și a

atelierului de reparații auto și vulcanizare situat în imobilul cu nr. x –

Bulevardul Mărășești), în fruntea acestora aflându-se N.V., care ținea într-o

mână lanțul de aur cu medalion masiv sustras de la partea vătămată, obiect ce a

fost pe deplin vizibil pentru ambii martori P.M. și C.A., care i-au și atras

atenția asupra acestui fapt părții vătămate și soției sale G.E., ce au acuzat

imediat după atac o stare momentană de șoc.

În timp ce partea vătămată

era ștearsă de sânge și ajutată să se ridice de către însoțitorii săi,

învinuiții N.V. și N.C. s-au grăbit să dispară, iar învinuiții N.S. și N.D.,

conform planului dinainte stabilit, au anunțat organele de poliție, sub

pretextul mincinos că atât G.I. cât și G.E. ar fi pătruns fără drept în

locuința lor făcând scandal și spărgându-le cu pietre geamurile casei.

O patrulă de poliție formată

din agent șef adjunct G.C.R. și agent șef adjunct B.C.G., aflată întâmplător în

apropiere, a ajuns în câteva minute la fața locului, găsind pe partea vătămată

și pe soția sa pe stradă în apropierea stației de taxi de lângă biserică, iar

nicidecum la locuința inculpaților. Partea vătămată, care acuza o stare fizică

generală alterată și prezenta leziuni sângerânde, a refuzat să discute cu

organele de polițe, îndemnând patrula să se ducă după agresori, la locuința lui

N.S., ceea ce polițiștii au și făcut. Cu această ocazia u constatat oficial

prin raportul întocmit (poziție menținută și la audierea lor ca martori) că

atunci nu au existat practic distrugeri pe proprietatea în cauză.

Constatând că până în acel

moment planul lor pentru a-și asigura scăparea în fața legii nu avusese succes

(primii polițiști sosind prea repede la fața locului) N.S. și N.D. au chemat

din nou altă patrulă de poliție sub același pretext, de data aceasta după ce au

spart ei înșiși câteva geamuri de la locuințe, pentru a putea face astfel cât

mai credibile afirmațiile după care, chipurile, ei ar fi fost cei atacați de

către partea vătămată și soția acestuia.

De bună credință cea de a

doua patrulă a constatat într-adevăr existența unor distrugeri minore, dar

soluția pronunțată de Parchetul de pe lângă Judecătoria Ploiești în dosarul nr.

4031/P/2003 la reclamația lui N.D., a fost aceea de confirmare a propunerii de

a nu se începe urmărirea penală față de G.I. și G.E. pentru pretinsele fapte de

violare de domiciliu și distrugere, ținându-se cont în mod corect de

împrejurările evidențiate indubitabil în raportul primilor agenți de poliție

deplasați la fața locului după incident, raport care infirmă categoric

susținerile mincinoase ale învinuiților N.D. și N.S.

Împotriva acestei sentințe

au declarat apel inculpații N.V., N.C. și N.D., făptuitorul N.S. și partea civilă

G.I.

Prin încheierea din 23 iunie

2006 a Curții de Apel Ploiești s-a scos de pe rol judecarea acestor apeluri și

s-a înaintat dosarul Curții de Apel Alba Iulia conform încheierii nr. 3848 din 15

iunie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție care a hotărât strămutarea

judecării apelurilor la această instanță.

În motivarea apelurilor

declarate inculpații au arătat că nu se fac vinovați de săvârșirea

infracțiunilor pentru care au fost condamnați, nu au săvârșit aceste

infracțiuni, ei nici nu se aflau în municipiul Ploiești în data când se

pretinde că au comis faptele; au invocat excepția nulității absolute în sensul

că nu s-a respectat competența după materie în faza de urmărire penală,

respectiv cercetarea s-a efectuat de organele de poliție sub supravegherea

procurorului, inculpații nu au fost citați, nu li s-a prezentat materialul de

urmărire penală, situații care impun restituirea cauzei la procuror pentru

refacerea urmăririi penale; au solicitat desființarea sentinței și trimiterea

cauzei spre rejudecare la instanța de fond spre a fi audiată partea vătămată,

martori oculari, lucrători de poliție (pe care inculpata N.D. i-a chemat la

domiciliul său), urmând ca toate probele să fie readministrate în prezența

inculpaților; au solicitat achitarea lor pentru că faptele pentru care au fost

condamnați nu sunt probate, nu există nici plângere penală pentru incidentul

din 8 august 2003.

Făptuitorul N.S. nu și-a

motivat apelul.

Partea civilă G.I. a

declarat apel însă nu a precizat motivele acestei căi de atac, trimițând la

dosar memorii în care se arăta nemulțumit de faptul că judecata se

tergiversează de inculpați și exprimându-și temeri cu privire la corectitudinea

completului de judecată și la faptul că inculpații vor fi favorizați.

Instanța de apel a apreciat

ca nefondate toate apelurile declarate în cauză, astfel că prin decizia penală nr.

43/ A din 15 martie 2007 s-a dispus respingerea acestora.

În motivare, instanța a

reținut că hotărârea apelată este legală și temeinică.

Probele administrate în

cauză susțin vinovăția inculpaților, prezența acestora la locul faptei și

săvârșirea infracțiunilor.

Neprezentarea inculpaților

în faza de urmărire penală, până la un anumit moment, nu s-a datorat omisiunii

sau lipsei de citare, ci faptului că au dispărut de la domiciliu, fiind dați în

urmărire.

De asemenea, susținerea

lipsei de competență a organelor de urmărire penală este lipsită de temeinicie,

întrucât pentru infracțiunile reținute în sarcina inculpaților, competența de

efectuare a urmăririi penale aparține organelor de poliție (art. 207 – art. 209

C. proc. pen.).

S-a mai reținut că

prezentarea materialului de urmărire penală nu era obligatorie întrucât

inculpații erau dispăruți de la domiciliu, pe de altă parte, invocarea acestor

încălcări ale procedurii trebuia făcută în cursul efectuării actului sau la

primul termen de judecată, nu direct în apel.

Apelurile făptuitorului N.S.

și ale părții civile G.I. au fost examinate din oficiu și nu s-a constatat

nicio încălcare a drepturilor procesuale sau o rezolvare nelegală a situației

lor.

S-a mai reținut, de

asemenea, că pedepsele aplicate inculpaților corespund unei corecte

individualizări.

Împotriva acestei decizii au

declarat recurs inculpații N.C., N.V. și N.D., precum și făptuitorul N.S.

Inculpați N.C. și N.V. invocă,

într-un prim motiv de recurs, prevederile art. 385

9

pct. 2 C. proc.

pen., raportat la art. 332 alin. (2) C. proc. pen., solicitând să se constate

nelegala sesizare a instanței raportat la modul cum s-a făcut urmărirea penală

și s-a respectat dreptul la apărare al inculpaților. S-a susținut că nu au fost

legal citați pentru audiere, nu le-au fost aduse la cunoștință învinuirile de

către organele de poliție și nici de procuror, nu li s-a prezentat materialul

de urmărire penală și nu au fost desemnați în cauză apărători din oficiu.

Cel de-al doilea motiv de

recurs formulat de inculpații N.C. și N.V. vizează cazul de casare prevăzut de art.

385

9

pct. 10 C. proc. pen., solicitându-se casarea hotărârilor și

trimiterea cauzei spre rejudecare, pentru a se pronunța asupra probelor sumar

administrate în faza cercetării judecătorești, a cererilor esențiale pentru

părți, pentru a le garanta drepturile și a stabili o corectă situație de fapt.

Inculpata N.D. a invocat

aceleași cazuri de casare ca și coinculpații N.C. și N.V., respectiv cele

prevăzute de art. 385

9

pct. 2 și 10 C. proc. pen.

Pentru motivul de recurs

prevăzut de art. 385

9

pct. 2 C. proc. pen., se solicită restituirea

cauzei la parchet, reluându-se susținerile celorlalți doi inculpați, iar cu

referire la situația sa se afirmă că nu s-a prezentat materialul de urmărire

penală.

Pentru motivul de recurs

prevăzut de art. 385

9

pct. 10 C. proc. pen., sunt invocate aceleași

considerații susținute de coinculpați, solicitându-se trimiterea cauzei spre

rejudecare la prima instanță.

Făptuitorul N.S. solicită

casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel,

întrucât judecata apelului s-a făcut fără a fi citat și curatorul acestuia.

Recursurile sunt nefondate.

Înalta Curte, analizând

decizia recurată, atât prin prima motivelor de recurs invocate de recurenți,

cât și în conformitate cu dispozițiile art. 385

9

alin. (3) C. proc.

pen., apreciază că aceasta este legală și temeinică.

Primul motiv de recurs

invocat de cei trei inculpați (cu o motivare suplimentară pentru inculpata N.D.)

vizează cazul de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 2 C. proc. pen.,

cu referire la art. 332 alin. (2) C. proc. pen., susținându-se că instanța nu a

fost legal sesizată și, astfel, s-ar impune restituirea cauzei la parchet pentru

refacerea urmăririi penale.

Niciunul din argumentele

invocate de inculpați nu este fondat.

Inculpații N.C. și N.V.

susțin că nu au fost legal citați pe parcursul urmăririi penale și, în

consecință, nu li s-au adus la cunoștință învinuirile de către organele de

poliție și nici de procuror și nu li s-a prezentat materialul de urmărire

penală, iar încălcarea acestor dispoziții legale ar atrage nulitatea absolută,

în baza art. 197 alin. (2) C. proc. pen.

Conform art. 197 alin. (2) C.

proc. pen., „sunt prevăzute sub sancțiunea nulității dispozițiile relative la

prezența învinuitului sau a inculpatului, când sunt obligatorii”.

Din actele și lucrările

dosarului de urmărire penală rezultă că împotriva celor doi s-a început

urmărirea penală la data de 17 iunie 2004, cu respectarea dispozițiilor art. 228

alin. (3

1

) C. proc. pen.

În cauză, urmărirea penală

s-a efectuat fără punerea în mișcare a acțiunii penale.

Din verificările întreprinse

de organele de cercetare penală a rezultat că N.C. și N.V. au fost dați în urmărire

generală din 22 iunie 2004, față de aceștia dispunându-se arestarea preventivă

pentru tentativă de omor în dosarul nr. 537/P/2004 al Parchetului de pe lângă

Tribunalul Prahova.

În consecință și în acest

dosar s-au făcut demersuri pentru darea lor în urmărire generală, pe parcursul

urmăririi penale inculpații fiind dispăruți de la domiciliu.

Din economia textelor

procedurale incidente în cauză, respectiv art. 255 – art. 256 și art. 254 C.

proc. pen., rezultă că în cazul învinuitului dispărut nu mai poate fi realizată

aducerea acestuia în fața organelor de cercetare penală pentru a i se prezenta

învinuirile și nici prezentarea materialului de urmărire penală, astfel că nu

se poate vorbi de incidența art. 197 alin. (2) C. proc. pen.

Împrejurarea că învinuiții N.C.

și N.V. nu au fost audiați în cursul urmăririi penale, nu li s-au adus la

cunoștință învinuirile ș nu li s-a prezentat materialul de urmărire nu

constituie cauze de nulitate a actelor de urmărire penală atâta vreme cât

neprezentarea acestora le este imputabilă, cei doi fiind dispăruți în cursul

urmării penale și dați în urmărire locală și generală.

Se mai invocă, de asemenea,

de către cei doi inculpați și împrejurarea că nu li s-au asigurat apărători din

oficiu la urmărirea penală.

Deși critica este formulată

în cadrul aceluiași caz de casare, respectiv art. 385

9

pct. 2 C.

proc. pen., observăm că legiuitorul a prevăzut un alt caz de casare pentru

ipoteza lipsei de apărare.

Este vorba de art. 385

9

pct. 6 C. proc. pen., care se referă la cazul în care urmărirea penală a avut

loc în lipsa apărătorului, când prezența acestuia era obligatorie.

Numai pentru ipoteza în care

apărarea este obligatorie, urmărirea penală este lovită de nulitate absolută în

cazul în care aceste dispoziții nu s-au respectat, în concordanță și cu art. 197

alin. (2) C. proc. pen.

În art. 171 alin. (2) C.

proc. pen., se prevăd situațiile în care asistența juridică a învinuitului în

cursul urmăririi penale este obligatorie, iar N.V. și N.C. nu se aflau în

niciuna din aceste situații.

Dar, mai mult decât atât, la

dosarul de urmărire penală există delegația apărătorului ales al celor patru

învinuiți în cauză, respectiv avocatul B.C. din Baroul București.

Acesta a formulat în cursul

urmăririi penale o cerere de probatorii pentru clienții săi, iar prin Ordonanța

procurorului din 6 iulie 2004 s-a dispus cu privire la această cerere,

admițându-se proba cu martori pentru toți cei patru învinuiți.

În aceste condiții, Înalta

Curte constată că s-au respectat în cauză toate garanțiile dreptului la apărare

al celor doi recurenți.

În cadrul aceluiași caz de

casare, respectiv art. 385

9

pct. 2 C. proc. pen., recurenta N.D.

solicită restituirea cauzei la parchet afirmând că nu i s-a prezentat

materialul de urmărire penală.

Întrucât N.D. nu se afla în

aceeași situația ca ceilalți doi coinculpați, respectiv nu era dispărută de la

domiciliu, prezentarea materialului de urmărire penală acesteia era,

într-adevăr, obligatorie.

Critica nu este, însă,

fondată, întrucât inculpatei chiar i s-a prezentat materialul de urmărire

penală, astfel cum rezultă din procesul verbal din 27 octombrie 2004, în

prezența apărătorului ales, avocat B.C.

Cel de-al doilea motiv de

recurs invocat de cei trei recurenți inculpați se referă la cazul de casare

prevăzut de art. 385

9

pct. 10 C. proc. pen., solicitându-se casarea

hotărârilor și trimiterea cauzei spre rejudecare „pentru ca instanța să se

pronunțe asupra probelor sumar administrate în faza cercetării judecătorești, a

cererilor esențiale pentru părți, pentru a le garanta drepturile și stabili o

corectă situație de fapt”.

Criticile inculpaților sunt

generale și evazive, nu se referă concret la niciuna din situațiile expuse în

cazul de casare invocat.

Conform art. 385

9

pct. 10 C. proc. pen., reținerea acestui caz de casare presupune ca instanța să

nu se fi pronunțat cu privire la unele probe administrate ori asupra unor

cereri esențiale pentru părți, de natură să garanteze drepturile lor și să

influențeze soluția procesului.

Inculpații nu indică nicio

probă și nicio cerere esențială pentru ei asupra cărora instanțele să nu se fi

pronunțat și, verificând actele și lucrările dosarului și din oficiu, conform art.

3859 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte nu constată că ar exista o atare

situație în dosar.

Atât instanța de fond cât și

cea de apel, au analizat probele administrate, au hotărât asupra cererilor

formulate și au efectuat o cercetare judecătorească completă, stabilind o

corectă situație de fapt.

Dacă inculpații, prin

această critică, înțeleg să conteste, în realitate, situația de fapt, aceasta

ar viza, mai degrabă, cazul de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 18 C.

proc. pen., dar critica nu este fondată.

Prezența tuturor

inculpaților la locul faptei și comiterea infracțiunilor sunt pe deplin

dovedite prin declarațiile martorilor C.A., P.M. (care au văzut desfășurarea

evenimentelor și i-au recunoscut pe inculpați), G.C.R., B.C.G., declarații care

se coroborează cu declarația părții vătămate, a soției acestuia și cu actul

medico-legal .

Referitor la recursul

făptuitorului N.S., Înalta Curte, de asemenea, reține că nu este fondat.

Recurentul a solicitat

casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel,

întrucât judecata apelului s-a făcut fără a fi citat și curatorul acestuia.

Este vizat cazul de casare

prevăzut de art. 385

9

pct. 21 C. proc. pen., în sensul că citarea

făptuitorului nu ar fi fost legală câtă vreme nu s-a făcut prin curator.

Curatela reprezintă o măsură

cu caracter vremelnic, stabilită în vederea ocrotirii unei persoane care,

dintr-un anume motiv, nu-și poate apăra singură interesele.

Competența de instituire a

curatelei a fost stabilită în sarcina autorității tutelare care, prin

reprezentantul său legal, primarul, dispune în conformitate cu art. 69 alin.

(1) și art. 71 alin. (1) din Legea nr. 215/2001, republicată, numirea unui

curator în cazurile expres prevăzute de dispozițiile art. 132, art. 146 și art.

152 C. fam.

În speță, prima instanță,

respectiv Tribunalul Prahova, sesizând raportul de expertiză și propunerea

I.M.L. Mina Minovici București de luare a măsurii de siguranță prevăzută de art.

113 C. pen., față de făptuitorul N.S. pentru care parchetul a dispus scoaterea

de sub urmărire penală, a apreciat că se impune numirea unui curator pentru ca

interesele făptuitorului să fie mai bine apărate.

La solicitarea instanței,

prin dispoziția nr. 1540 din 22 februarie 2005 a Primarului Municipiului

Ploiești, s-a numit în calitate de curator G.M.C.

În dispoziția evocată mai

sus s-a arătat că numita G.M.C. îi va apăra interesele și îl va reprezenta pe N.S.

„în fața Tribunalului Prahova, în dosar nr. 7300/2004”.

De asemenea, curatela a fost

instituită pentru cazul prevăzut de art. 152 lit. b) C. fam.

Față de această situație, se

impun următoarele concluzii:

- potrivit art. 153 C. fam.,

în cazurile prevăzute în art. 152 C. fam., instituirea curatelei nu aduce nicio

atingere capacității celui pe care curatorul îl reprezintă; prin urmare,

făptuitorul N.S. nu a fost și nu este lipsit de capacitate de exercițiu și,

astfel, își poate exercita singur drepturile procesuale;

- curatela, în esența sa,

este o măsură cu caracter vremelnic, a fost dispusă de Primarul Municipiului

Ploiești doar pentru dosarul nr. 7300/2004 al Tribunalului Prahova.

În aceste condiții, pe de o

parte, se reține că făptuitorul N.S. avea capacitatea de exercițiu deplină,

neafectată de instituirea curatelei și, pe de altă parte, curatela nu a fost

dispusă și pentru dosarul Curții de apel.

Admițând, totuși, că

apărarea intereselor făptuitorului în dosarul tribunalului înseamnă nu numai

situația acestuia în primă instanță ci și în eventualele căi de atac, se

constată că la judecata în apel, contrar susținerilor recurentului făptuitor,

acesta a fost citat prin curator, atât la domiciliul propriu al făptuitorului

din Ploiești, dar și la domiciliul curatorului G.M.C. în com. Săgeata, loc.

Gărănești, jud. Buzău.

Mai mult decât atât,

interesele făptuitorului a fost apărate, acesta beneficiind de serviciile

apărătorului său ales, reprezentarea convențională fiind posibilă.

Pentru considerentele mai

sus expuse, Înalta Curte, în baza art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc.

pen., va respinge, ca nefondate, recursurile inculpaților și făptuitorului.

Conform art. 192 alin. (2) C.

proc. pen., recurenții inculpați vor fi obligați la cheltuieli judiciare către

stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate,

recursurile declarate de inculpații N.C., N.V. și N.D. și de făptuitorul N.S. împotriva

deciziei penale nr. 43/ A din 15 martie 2007 a Curții de Apel Alba Iulia, secția

penală.

Obligă recurenții inculpați N.C.,

N.V. și N.D. la plata sumei de câte 200 lei, cu titlul de cheltuieli judiciare

către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 25 ianuarie 2008.