ÎCCJ, decizie (scj.ro #86663)

Tentativă la infracțiunea de omor calificat. Infracțiunea prevăzută în art. 1

1

alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 61/1991. Concurs de infracțiuni. Aprecierea probelor

Cuprins pe materii:

Drept penal. Partea specială. Infracțiuni contra persoanei. Infracțiuni contra vieții, integrității corporale și sănătății. Omuciderea

Indice alfabetic:

Drept penal

-

tentativă la infracțiunea de omor calificat

-

infracțiunea prevăzută în art. 1

1

alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 61/1991

C. pen.,

art. 20, art. 174, art. 175 alin. (1) lit. i)

Legea nr. 61/1991,

art. 1

1

alin. (1) pct. 1

C. proc. pen.,

art. 63 alin. (2)

1

alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 61/1991, constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă, dacă fapta nu constituie o infracțiune mai gravă, portul, fără drept, în locurile și împrejurările în care s-ar putea primejdui viața sau integritatea corporală a persoanelor ori s-ar putea tulbura ordinea și liniștea publică, a cuțitului, pumnalului, șișului, boxului, castetului ori a altor asemenea obiecte fabricate sau confecționate anume pentru tăiere, împungere sau lovire. Expresia folosită de legiuitor - „dacă fapta nu constituie o infracțiune mai gravă” - se interpretează în sensul că, prin voința legiuitorului, portul, fără drept, a unuia dintre instrumentele apte să provoace moartea enumerate în art. 1

1

alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 61/1991 poate fi prevăzut ca element constitutiv sau ca element circumstanțial de agravare în conținutul unei infracțiuni complexe.

Dispozițiile art. 175 C. pen. referitoare la omorul calificat nu prevăd, ca element circumstanțial de agravare al omorului, portul, fără drept, a unui instrument apt să provoace moarte și, în consecință, portul, fără drept,  a unuia dintre instrumentele enumerate în art. 1

1

alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 61/1991 și punerea în executare, cu ajutorul acestuia, în public, a hotărârii de a ucide victima, executare întreruptă sau care nu și-a produs efectul, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute în art. 1

1

alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 61/1991 și ale tentativei la infracțiunea de omor calificat, aflate în concurs real.

Prin urmare, probele administrate în faza de urmărire penală nu servesc exclusiv pentru trimiterea în judecată a inculpatului, iar faptul că instanța de judecată este obligată să verifice legalitatea probelor și să stabilească utilitatea și concludența acestora în cadrul cercetării judecătorești nu duce automat la concluzia eliminării probelor administrate în faza de urmărire penală.

I.C.C.J., secția penală, decizia nr. 1660 din 6 mai 2009

Prin sentința penală nr. 157 din 13 martie 2008 pronunțată de Tribunalul Prahova, în rejudecare, s-a dispus:

- în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. b

1

) C. proc. pen., achitarea inculpaților D.C. și N.V. pentru infracțiunea de distrugere prevăzută în art. 217 alin. (1) C. pen. - parte vătămată G.E. -, apreciindu-se că faptei comise la 10 martie 2004 îi lipsește gradul de pericol social al unei infracțiuni. Totodată, s-a aplicat inculpaților, conform art. 91 C. pen., sancțiunea cu caracter administrativ a amenzii în cuantum de câte 500 lei;

- în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., achitarea inculpaților D.C., N.V. și N.C. pentru tentativă la infracțiunea de omor calificat prevăzută în art. 20 raportat la art. 174 - art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen. - parte vătămată G.N. -, pentru infracțiunea de ultraj contra bunurilor moravuri și tulburarea ordinii și liniștii publice prevăzută în art. 321 alin. (2) C. pen. și pentru infracțiunea de port nelegal de arme albe, în public, prevăzută în art. 1

1

alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 61/1991, apreciindu-se că faptele din data de 10 aprilie 2004 nu au fost comise de cei trei inculpați;

- în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., achitarea inculpatei N.S. pentru instigare la infracțiunea de fals intelectual prevăzută în art. 25 raportat la art. 289 C. pen. și pentru infracțiunea de uz de fals, prevăzută în art. 291 C. pen., apreciindu-se că faptelor comise în perioada 10 aprilie - 13 aprilie 2004 și 17 septembrie 2004 le lipsesc elementele constitutive ale infracțiunii.

Sub aspectul laturii civile, inculpații D.C. și N.V. au fost obligați, în solidar, la plata sumei de 1.000 lei, cu titlu de daune materiale către partea civilă G.E.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut următoarea situație de fapt:

Între familiile din care fac parte inculpații - pe de o parte - și părțile vătămate - de pe altă parte, exista o stare conflictuală mai veche, determinată de existența unor procese penale, în care acestea au fost părți.

Pe fondul acestei stări conflictuale, în ziua de 10 martie 2004, în centrul municipiului Ploiești, a avut loc o altercație între partea vătămată G.E. și inculpații D.C. și N.V., în sensul că, în timp ce partea vătămată se afla în autoturismul său așteptând la semafor, inculpații au atacat-o, N.V. spărgând cu un cuțit geamul portierei din dreapta, iar D.C., folosindu-se de o bâtă, a distrus luneta autoturismului.

Prima instanță a reținut ca fiind dovedită această faptă, însă a apreciat că nu prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni, având în vedere starea conflictuală existentă între partea vătămată și cei doi inculpați, împrejurările în care a fost comisă fapta și urmările acesteia, scopul urmărit, prejudiciul cauzat, a cărui valoare este redusă (1.000 lei), precum și circumstanțele personale ale inculpaților - în sensul că inculpatul N.V. nu este cunoscut cu antecedente penale, iar inculpatul D.C. a fost condamnat anterior pentru o infracțiune comisă din culpă.

Totodată, s-a mai reținut că, prin același act de inculpare:

- inculpații D.C., N.V. și N.C. au fost trimiși în judecată pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute în art. 20 raportat la art. 174 - art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen., art. 321 alin. (2) C. pen. și art. 1

1

alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 61/1991, cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., reținându-se că, la data de 10 aprilie 2004, având asupra lor diferite arme albe, au tulburat grav ordinea și liniștea publică în municipiul Ploiești, împrejurare în care au lovit-o pe partea vătămată G.N., cauzându-i leziuni ce i-au pus viața în primejdie.

Cu privire la aceste fapte, din 10 aprilie 2004, prima instanță a reținut că probele administrate în cauză nu au dovedit, în mod cert, că inculpații sunt cei care au exercitat acte de agresiune asupra părții vătămate G.N., deoarece aceștia au făcut dovada, pe de o parte, că în aceeași zi nu se aflau în Ploiești, ci în municipiul Timișoara la familia N., cu care au petrecut sărbătorile pascale, iar pe de altă parte, că se aflau sub tratament medical.

- inculpata N.S. a fost trimisă în judecată pentru săvârșirea infracțiunilor de instigare la fals intelectual și uz de fals, prevăzute în art. 25 raportat la art. 289 C. pen. și art. 291 C. pen.,  reținându-se că, pentru a crea un alibi inculpaților D.C. și N.V., i-a cerut numitului P.P., medic în cadrul unui spital clinic, să-i elibereze două adeverințe medicale din care să rezulte că inculpații se aflau în tratament medical sub supraveghere, în perioada în care aceștia, împreună cu N.C., au încercat să suprime viața părții vătămate G.N., iar după ce a intrat în posesia celor două adeverințe le-a prezentat procurorului la data de 17 septembrie 2004.

Cu privire la aceste fapte, prima instanță a apreciat că probele administrate au dovedit că este real conținutul adeverințelor medicale obținute și folosite în fața procurorului de inculpata N.S., nefiind întrunite elementele constitutive ale infracțiunilor prevăzute în art. 25 raportat la art. 289 C. pen. și art. 291 C. pen.

Prin decizia nr. 156 din 19 decembrie 2008, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, Secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate de procuror, de părțile civile G.E. și G.N., precum și de inculpații N.V. și D.C.

Împotriva ambelor hotărâri, în termen legal, au declarat recurs procurorul și părțile civile G.E. și G.N.

Procurorul a invocat cazul de casare prevăzut în art. 385

9

alin. (1) pct. 18 C. proc. pen. și a criticat ambele hotărâri sub următoarele aspecte:

- printr-o interpretare eronată a probatoriului administrat în cauză, dându-se relevanță doar probelor administrate în cursul cercetării judecătorești, fiind înlăturate nejustificat cele administrate în faza urmăririi penale, s-a comis o gravă eroare de fapt, ce a avut drept consecință pronunțarea unei hotărâri greșite de achitare, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., a inculpaților D.C., N.V. și N.C. pentru infracțiunile prevăzute în art. 20 raportat la art. 174 - art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen., art. 321 alin. (2) C. pen. și art. 1

1

alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 61/1991 și a inculpatei N.S., în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., pentru infracțiunile prevăzute în art. 25 raportat la art. 289 C. pen. și art. 291 C. pen.;

- în mod greșit s-a apreciat că fapta inculpaților D.C. și N.V. de a aduce degradări autoturismului părții vătămate G.E., faptă comisă la data de 10 martie 2004, nu prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni.

Recurentele părți civile au precizat că-și însușesc, în totalitate, motivele de recurs invocate de procuror, care reprezintă și propriile lor motive de recurs.

Înalta Curte de Casație și Justiție, examinând atât motivele de recurs invocate, cât și din oficiu ambele hotărâri, conform art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen., combinat cu art. 385

6

alin. (1) și art. 385

7

C. proc. pen., precum și mijloacele de probă administrate, atât în faza de urmărire penală, cât și în faza de judecată, în ambele cicluri procesuale, constată următoarele:

De mai mulți ani între familiile părților vătămate G.E. și G.N. (frați) și ale inculpaților D.C., N.V., N.C. (frați) și N.S. (mama acestora) există o stare conflictuală de excepție, concretizată succesiv, fie în confruntări fizice, fie în denunțuri, finalizate cu procese penale și condamnarea definitivă a acestora ori a rudelor și afinilor.

În acest context, la data de 10 martie 2004, în jurul orelor 18

00

, întâlnindu-se în centrul municipiului Ploiești, profitând de staționarea impusă de semafor, inculpații D.C. și N.V., folosindu-se de un cuțit și, respectiv, o bâtă, au lovit autoturismul proprietatea părții vătămate G.E., condus de aceasta și în care se aflau martorii B.I. și T.C.

Urmare a loviturilor aplicate autoturismului, acesta a prezentat o serie de avarii, constând în spargerea lunetei și a geamului lateral dreapta, evaluate la suma de 1.000 lei.

Înalta Curte de Casație și Justiție constată că, în mod greșit, instanțele de fond și apel au apreciat că fapta inculpaților D.C. și N.V. de a aduce degradări autoturismului părții vătămate G.E. nu prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni.

Potrivit art. 18

1

alin. (1) C. pen., nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală, dacă prin atingerea minimă adusă uneia din valorile apărate de lege și prin conținutul ei concret, fiind lipsită în mod vădit de importanță, nu prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni. În alin. (2) al aceluiași articol se prevede că la stabilirea în concret a gradului de pericol social se ține seama de modul și mijloacele de săvârșire a faptei, de scopul urmărit, de împrejurările în care fapta a fost comisă, de urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce, precum și de persoana și conduita făptuitorului.

Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că dispozițiile art. 18

1

C. pen. nu erau incidente în cauză, deoarece lovirea autoturismului - în care se afla partea vătămată G.E., ce era la volan și se oprise la semafor -, cu ajutorul unor obiecte contondente, în încercarea de a o determina pe aceasta să iasă din interior, pentru a fi agresată, nu poate fi socotită ca reprezentând o faptă prin care s-a adus o atingere minimă valorilor sociale apărate de lege.

Fapta din 10 martie 2004 a avut ca scop principal agresiunea părții vătămate, aflată în autoturism, iar distrugerile aduse acestuia au fost doar adiacente. Numai împrejurarea că partea vătămată a accelerat, reușind astfel să plece, a determinat ca actele de violență exercitate de inculpați să se limiteze doar la distrugerea autoturismului.

Nici valoarea pagubei nu poate fi apreciată ca fiind redusă - suma de 1.000 lei (10.000.000 ROL), calculată la nivelul anului 2004, nu era modică și nu a fost acoperită nici până în prezent.

Pe de altă parte, poziția inculpaților, de nerecunoaștere a faptei, și de prezentare a unei alte realități, nu justifica aplicarea în cauză a prevederilor art. 18

1

C. pen.

Cu privire la fapta din 10 aprilie 2004, Înalta Curte de Casație și Justiție, examinând materialul probator administrat în cauză, constată următoarele:

Fiind sesizată de două persoane că, în spatele magazinului M., a avut loc o încăierare, o echipă operativă a organelor de poliție s-a deplasat la fața locului, situație în care în prezența martorului asistent N.A. s-au găsit o serie de arme albe (mai multe sulițe și două cuțite), unele purtând pete de sânge, iar pe trotuar, atât urme biologice, cât și urme dinamice ale unor pneuri.

S-au identificat, totodată, și persoanele care au perceput direct încăierarea, respectiv martorii N.A. și B.C., stabilindu-se că în cadrul acesteia a fost agresată partea vătămată G.N. din Ploiești, ce se afla în relații conflictuale cu familia N.M. și N.S., domiciliată în aceeași localitate.

La fața locului, în lipsa fratelui său, G.N., internat în Spitalul Clinic de Urgență Floreasca, martorul G.E. a indicat ca autori ai agresiunii pe inculpații D.C., N.V. și N.C.

Ulterior, în declarațiile date în fața organelor de poliție la 15 aprilie 2004, 19 aprilie 2004 și 6 august 2004, partea vătămată G.N. a susținut faptul că, în ziua de 10 aprilie 2004, în jurul orelor 17,00, aflându-se împreună cu martorul S.F., a fost atacat cu săbii și sulițe de inculpații D.C., N.V. și N.C., care l-au urmărit pe străzile din apropierea magazinului M., fiind salvat de martorul D.R., care l-a transportat cu autoturismul la spital. Partea vătămată a mai arătat că, în aceste condiții, parând o lovitură de sabie ce a vizat zona capului, a fost tăiată la nivelul brațului stâng și a sprâncenei, după care a fost lovită cu o suliță în piept și în piciorul stâng, iar în final agresată cu o sabie în fesa stângă.

Prin modalitatea de agresare a părții vătămate G.N., la data de 10 aprilie 2004, inculpații D.C., N.V. și N.C. au tulburat grav liniștea și ordinea publică în centrul municipiului Ploiești, folosind în același timp, fără drept, arme albe, în loc public, respectiv cuțite, săbii, sulițe.

Expertiza medico-legală dispusă prin ordonanța procurorului din 26 mai 2004, avizată atât de Comisia de avizare și control al actelor medico-legale, cât și de Comisia superioară medico-legală din cadrul Institutului Național de Medicină Legală „Mina Minovici” București, a concluzionat că partea vătămată G.N. a suferit leziuni traumatice la nivelul zonei sprâncenoase stânga, a cotului și coapsei stânga, leziuni ce s-a stabilit că pot data din 10 aprilie 2004 și care s-au putut produce prin lovire cu corp dur și corp tăietor-înțepător, necesitând pentru vindecare 40 - 45 zile de îngrijiri medicale. Pe de altă parte, s-a opinat că natura leziunilor suferite a determinat sângerări accentuate, caz în care se poate lua în considerare prezența șocului hemoragic și punerea în primejdie a vieții victimei.

Pentru a crea un alibi fiilor săi, la data de 13 aprilie 2004, inculpata N.S. a cerut medicului P.P. din cadrul unui spital clinic din Timișoara să-i elibereze două adeverințe, din care să rezulte că fiii săi D.C. și N.V. s-ar fi aflat în tratament medical sub supravegherea sa, în perioada 9-13 aprilie 2004 - primul și 9-30 aprilie 2004 - secundul și deci că nu s-au aflat în municipiul Ploiești în ziua de 10 aprilie 2004, înscrisuri pe care le-a depus la Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova, în prezența avocaților săi, la data de 17 septembrie 2004.

În cauză, față de medicul P.P. (care a avut calitatea de învinuit), procurorul a dispus scoaterea acestuia de sub urmărire penală, conform art. 11 pct. 1 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. b

1

) C. proc. pen., aplicându-i sancțiunea cu caracter administrativ a amenzii în sumă de 1.000 lei, pentru săvârșirea infracțiunilor de fals intelectual și favorizarea infractorului prevăzute în art. 289 și art. 264 C. pen.

Înalta Curte de Casație și Justiție constată că, în mod greșit, ambele instanțe - de fond și apel - au dispus achitarea inculpaților D.C., N.V. și N.C. pentru infracțiunile prevăzute în art. 20 raportat la art. 174 - art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen., art. 321 alin. (2) C. pen. și art. 1

1

alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 61/1991, respectiv achitarea inculpatei N.S. sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzute în art. 25 raportat la art. 289 C. pen. și în art. 291 C. pen, comițând o gravă eroare de fapt.

Pentru a constitui caz de casare, eroarea de fapt trebuie să fie gravă, adică, pe de o parte, să fi influențat asupra soluției cauzei, iar pe de altă parte, să fie vădită, neîndoielnică.

Eroarea gravă de fapt nu privește dreptul de apreciere a probelor, ci discordanța între cele reținute de instanță și conținutul real al probelor, prin ignorarea unor aspecte evidente, care au avut drept consecință pronunțarea altei soluții decât cea pe care materialul probator o susține.

În cauză, prima instanță și instanța de apel au considerat, în mod nejustificat, că probele administrate nu confirmă participarea inculpaților D.C., N.V. și N.C. la săvârșirea infracțiunilor comise la data de 10 aprilie 2004, deși în faza de urmărire penală, atât partea vătămată G.N., cât și martorii D.R. și S.F. au recunoscut, din planșele fotografice prezentate, pe agresori, în persoana celor trei inculpați.

În realitate, soluția de achitare a inculpaților se întemeiază doar pe probele administrate în faza cercetării judecătorești, fiind înlăturate, fără nicio justificare credibilă, cele din faza urmăririi penale.

Potrivit art. 63 alin. (2) C. proc. pen., probele nu au o valoare dinainte stabilită, iar aprecierea fiecărei probe se face de organul de urmărire penală sau de instanța de judecată în urma examinării tuturor probelor administrate, în scopul aflării adevărului.

Analiza dispoziției legale mai sus menționate evidențiază următoarele aspecte deosebit de importante în cauză, și anume:

- faptul că probele administrate în faza de urmărire penală au aceeași valoare cu probele administrate în faza cercetării judecătorești;

- faptul că probele din faza de urmărire penală urmează a fi analizate coroborat cu cele administrate în faza cercetării judecătorești;

- faptul că scopul probelor, astfel cum este evidențiat de dispozițiile art. 62 C. proc. pen., este identic pentru ambele faze ale procesului penal - respectiv aflarea adevărului.

În concluzie, reținerea ambelor instanțe - de fond și apel - în sensul că probele administrate în faza de urmărire penală servesc exclusiv pentru trimiterea în judecată a unor persoane, este cu totul greșită, analiza niciunei dispoziții legale neputând duce la o atare concluzie.

Faptul că instanța este obligată să verifice legalitatea probelor și să stabilească utilitatea și concludența acestora, pentru reținerea vinovăției inculpatului, numai în cadrul cercetării judecătorești, nu duce automat la concluzia eliminării probelor administrate în faza de urmărire penală.

Înlăturarea ca valoare probatorie a probelor administrate în faza de urmărire penală - în speță a declarațiilor unor martori - pe considerentul că în faza de cercetare judecătorească aceștia nu și le-au mai menținut, invocând anumite abuzuri ale organelor de cercetare penală sau pentru că ele sunt contradictorii, diferind de cele relatate în faza cercetării judecătorești, este cu totul neîntemeiată.

În realizarea dezideratului prevăzut de dispozițiile art. 62 C. proc. pen. - aflarea adevărului - prin lămurirea cauzei sub toate aspectele, instanța este obligată să analizeze și rațiunile pentru care unii martori - la peste 4 ani de la incidentul ce a format obiectul dosarului - nu își mai mențin declarațiile date la puțin timp de la comiterea agresiunii și să verifice în ce măsură argumentele oferite de aceștia sunt sau nu credibile.

Înalta Curte de Casație și Justiție constată că, în cauză, ambele instanțe - de fond și apel - au încălcat această obligație, fără a motiva de ce au considerat că probele administrate în faza de cercetare judecătorească trebuie să primească o valoare probatorie superioară celor de la urmărire, deși o dispoziție legală imperativă evidențiază că probele nu au valoare prestabilită.

Având în vedere că legea nu face nicio distincție, în ceea ce privește valoarea probantă, în raport cu faza în care mijloacele de probă au fost administrate, se impunea ca din coroborarea întregului ansamblu probator - relevante fiind depozițiile părții vătămate G.N. și ale martorilor oculari D.R. și S.F., precum și procedura identificării inculpaților de pe planșele foto -, să se ajungă la concluzia că inculpații D.C., N.V. și N.C. au săvârșit infracțiunile pentru care au fost trimiși în judecată.

Este adevărat că principiul liberei aprecieri a probelor lasă instanței de judecată posibilitatea să aprecieze concludența tuturor probelor, indiferent de faza procesuală în care au fost administrate, iar principiul aflării adevărului impune instanței de judecată să dea valoare doar acelor probe care, coroborate cu alte probe legal administrate, exprimă adevărul.

Tot atât de adevărat este însă că, în cauză, în cadrul operațiunii de sinteză a probelor, instanțele de fond și apel trebuiau să aprecieze care dintre declarațiile date de martori reflectă adevărul, și anume cele făcute în cursul anului 2004 - într-un moment foarte apropiat de producerea faptelor și în care s-a relatat de către aceștia, cu lux de amănunte, evenimentul la care au asistat - ori cele date după scurgerea unui interval de timp de 3 - 4 ani și în care aceștia și-au exprimat îndoiala cu privire la aceleași aspecte, redate fidel în primele declarații, ce vizau recunoașterea inculpaților ca fiind autorii faptelor. În timp ce credibilitatea depozițiilor inițiale nu poate fi contestată, declarațiile date ulterior apar ca fiind făcute în vederea disculpării inculpaților.

Din toate aspectele evidențiate mai sus rezultă că împrejurarea că în cursul cercetării judecătorești, cu motivarea generică că ar fi fost supuși unor violențe psihice ori unor intimidări din partea organelor de poliție, nedovedite de altfel, parte din martorii audiați au revenit asupra depozițiilor inițiale, nu poate conduce la constatarea nevinovăției inculpaților.

Prin asemenea retractări, fără o justificare credibilă, plauzibilă, se divizează artificial procesul penal și se încearcă minimalizarea necesității și importanței urmăririi penale, practica dovedind de cele mai multe ori că declarațiile care sunt cele mai apropiate de adevăr sunt cele date în momentele inițiale ale urmăririi penale.

Față de toate aspectele evidențiate mai sus, întrucât în cauză nu exista niciun temei legal pentru a se crea o ordine de preferință între declarațiile succesive ale inculpaților sau ale martorilor, instanțele de fond și apel aveau temeiuri suficiente să considere - constatând că declarațiile martorilor sunt contradictorii - că numai cele făcute în cursul urmăririi penale sunt expresia adevărului, coroborându-se cu alte fapte și împrejurări ce au rezultat din ansamblul probelor existente în cauză și să le înlăture motivat pe celelalte.

Pe cale de consecință, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că inculpații D.C., N.V., N.C. și N.S. se fac vinovați de săvârșirea infracțiunilor pentru care au fost deduși judecății, impunându-se condamnarea acestora.

Deși, cu prilejul judecăților anterioare, s-a dispus achitarea inculpaților D.C., N.V. și N.C. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută în art. 1

1

alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 61/1991, apreciindu-se că această infracțiune de pericol și-ar pierde individualitatea în momentul în care pericolul este transformat în rezultat, absorbindu-se deci în infracțiunea de tentativă de omor, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că o astfel de interpretare a legii este greșită.

Conform art. 1

1

alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 61/1991, constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă, dacă fapta nu constituie o infracțiune mai gravă: „portul, fără drept, în locurile și împrejurările în care s-ar putea primejdui viața sau integritatea corporală a persoanelor ori s-ar putea tulbura ordinea și liniștea publică, a cuțitului, pumnalului, șișului, boxului, castetului ori a altor asemenea obiecte fabricate sau confecționate anume pentru tăiere, împungere sau lovire (...).”

Sintagma folosită de legiuitor, respectiv „dacă fapta nu constituie o infracțiune mai gravă” trebuie interpretată în sensul că portul fără drept a cuțitului, pumnalului etc. este absorbit ca element constitutiv sau ca circumstanță agravantă în conținutul infracțiunii complexe.

Or, prin dispozițiile art. 175 C. pen. (omorul calificat) nu este incriminată, ca element constitutiv sau ca circumstanță agravantă, fapta de a purta, fără drept, un instrument apt să provoace moartea.

De altfel, deosebiri între cele două infracțiuni se regăsesc și în ceea ce privește obiectul ocrotirii juridice.

Astfel, în cazul infracțiunii de omor, obiectul juridic generic îl constituie relațiile sociale a căror existență și normală desfășurare sunt condiționate de ocrotirea vieții persoanei.

În cazul infracțiunilor prevăzute în legea specială, obiectul juridic generic îl constituie relațiile sociale a căror existență și normală desfășurare impun o atitudine civilizată și respect față de normele de morală și conduită socială.

Interpretarea pe care instanțele anterioare au făcut-o, în sensul că, în speța de față, se poate face o paralelă cu infracțiunile de amenințare și lovire, în sensul că persoana care mai întâi amenință și în continuare își duce la îndeplinire amenințarea nu este condamnată pentru ambele infracțiuni, ci numai pentru aceea de rezultat, este eronată.

Infracțiunea de amenințare este absorbită de infracțiunea complexă numai în situația în care amenințarea reprezintă elementul constitutiv al altei infracțiuni (de pildă, în cazul infracțiunii de tâlhărie, șantaj, ultraj etc.) ori o circumstanță agravantă a altei infracțiuni (de exemplu, în cazul infracțiunii prevăzută în art. 271 alin. 3 C. pen.).

În situația în care amenințarea nu reprezintă un element constitutiv sau o circumstanță agravantă a altei infracțiuni, iar făptuitorul a săvârșit ulterior infracțiunea cu care a amenințat victima, va răspunde deosebit pentru această infracțiune.

Față de toate considerentele expuse mai sus, Înalta Curte de Casație și Justiție, în conformitate cu prevederile art. 385

15

pct. 2 lit. d) C. proc. pen., a admis recursurile declarate de procuror și de părțile civile G.E. și G.N., a casat decizia penală nr. 156 din 19 decembrie 2008 și, în parte, sentința penală nr. 157 din 13 martie 2008, numai în ceea ce privește latura penală a cauzei, și în rejudecare:

1

alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 61/1991 (faptă din 10 aprilie 2004), cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.

1

alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 61/1991 (faptă din 10 aprilie 2004), cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.

A admis, în parte, acțiunea civilă formulată de partea vătămată G.N. și, în baza art. 14 raportat la art. 346 C. proc. pen. combinat cu art. 998 - art. 999 și art. 1003 C. civ., a obligat inculpații N.V., D.C. și N.C., în solidar, la plata sumei de 5.000 lei cu titlul de despăgubiri civile, reprezentând daune morale către această parte vătămată.