ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3602/2012

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin Sentința penală nr. 124/D din data de 20 mai 2011, pronunțată de Tribunalul Bacău, în baza art. 334 C. proc. pen. s-a dispus schimbarea încadrării juridice din infracțiunile prevăzute de art. 20 C. pen., raportat la art. 174 - 175 lit. i) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen., art. 1 1 pct. 1 din Legea nr. 61/1991, cu aplicarea art. 37 lit. b) și art. 33 lit. a) C. pen., în infracțiunile prevăzute de art. 182 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen., art. 1 1 pct. 1 din Legea nr. 61/1991, cu aplicarea art. 37 lit. b) și art. 33 lit. a) C. pen. A fost respinsă cererea de schimbare a încadrării juridice din infracțiunea prevăzută de art. 174 - 175 lit. i) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen., în infracțiunea prevăzută art. 174 - 176 lit. c) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen.

și s-a dispus condamnarea inculpatului T.J., cetățean român, căsătorit, recidivist, pentru săvârșirea infracțiunilor: a) vătămare corporală gravă, prevăzută de art. 182 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen., art. 73 lit. b) și art. 76 lit. d) C. pen., la pedeapsa de 1 (un) an și 6 (șase) luni închisoare și; b) port ilegal de armă albă, prevăzută de art. 1 1 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 61/1991, modificată prin Legea nr. 355/2004, cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. la 700 RON amendă penală. În baza art. 33 lit. a) și 34 lit. d) C. pen., s-a dispus contopirea pedepselor aplicate, urmând ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de 1 (un) an și 6 (șase) luni închisoare.

În baza art. 71 alin. (2) C. pen., s-a interzis inculpatului exercițiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II a și b) C. pen., pe durata executării pedepsei principale. În baza art. 118 lit. b) C. pen., s-a dispus confiscarea cuțitului aflat la Camera de Corpuri Delicte a Tribunalului Bacău, bun care a fost folosit la săvârșirea infracțiunii. În baza art. 313 din Legea nr. 95/2006, modificat prin art. 1 pct. 34 din O.U.G. 72/2006, a fost obligat inculpatul la plata următoarelor sume: 2079,66 RON, către partea civilă Spitalul Municipal de Urgență Moinești, reprezentând contravaloarea serviciilor medicale acordate părții vătămate H.R.I. în perioada 7 octombrie 2008 - 15 octombrie 2008 și 338,20 RON, actualizată la data executării, către partea civilă Serviciu de Ambulanță Bacău, reprezentând cheltuielile de transport efectuat la data de 7 octombrie 2008 cu partea vătămată H.R.I.

În baza art. 14 și 346 C. proc. pen., s-a luat act că partea civilă H.R.I. a renunțat la pretențiile civile. S-a constatat că inculpatul a fost asistat de apărător ales. În baza art. 191 alin. (1) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul la plata sumei de 500 RON cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut următoarele: Prin Rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Bacău nr. 4/P din 20 februarie 2009, inculpatul T.J., căsătorit, recidivist, a fost trimis în judecată pentru comiterea a două infracțiuni: -tentativă la infracțiunea de omor calificat, prevăzută de art. 20 C. pen., raportat la art. 174 - 175 alin. (1) lit. i) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen.

și; -port ilegal de armă albă, prevăzut de art. 1 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 61/1991, cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen., constând în aceea că la data de 7 octombrie 2008, în intervalul orelor 14,00 - 14,30, în timp ce se afla în parcarea din apropierea podului "Buha" de pe raza comunei G.F., cu un cuțit (briceag), pe care-l purta fără drept asupra sa, l-a înjunghiat pe H.R.I., provocându-i leziuni corporale ce au necesitat pentru vindecare un număr de 25 - 30 de zile de îngrijiri medicale și care au fost de natură să-i pună în primejdie viața. Prin Decizia penală nr. 64 din 1 iunie 2010 a Curții de Apel s-a dispus desființarea în totalitate a Sentinței penale nr. 446/D din data de 18 decembrie 2009 a Tribunalul Bacău și s-a dispus trimiterea cauzei la aceeași instanță, fiind menținute actele procedurale efectuate.

În rejudecare cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bacău sub. nr. 3837/110/2010. Analizând întregul material probator administrat în cursul urmăririi penale și cercetării judecătorești, instanța a reținut următoarea situație de fapt: Partea vătămată H.R.I. este locuitor al comunei G.F. din județul Bacău, în timp ce inculpatul T.B.J. este locuitor al satului P.L., comuna L. de J., județul Harghita. Deși cei doi își au domiciliul în județe diferite, localitățile sunt apropiate, astfel încât animalele sunt lăsate să pască pe aceleași pășuni. Cu aproximativ 2 ani în urmă, între frații F. din județul Harghita și frații H. din județul Bacău a avut loc un conflict violent, procesul penal judecându-se în județul Harghita, victimă fiind F.L.

care a suferit un traumatism. Din această cauză F.L. evită să intre în satul vecin din județul Bacău pentru a nu se mai întâlni cu bărbatul cu care s-a judecat anterior și care a fost condamnat ca urmare a conflictului violent petrecut în urmă cu doi ani. Așa se explică de ce nu a avut curaj să vină singur în comuna G.F. pentru a-și recupera mânzul luat din greșeală de altcineva de pe pășune. Astfel, că la data de 7 octombrie 2008 s-a înțeles cu T.J. ca să meargă împreună cu căruța trasă de un cal, în județul Bacău, G.F. pentru a-și recupera animalul. În căruță se mai afla ruda sa F.S. și numitul B.D.. Pentru recuperarea mânzului s-a stabilit telefonic locul de întâlnire cu persoana de legătură, la podețul "Buha" din apropierea unui depozit de materiale de construcții, numai că acolo erau așteptați de frații H., R.G.

cumnatul lor și G.L. Inculpatul T.J. nu-i cunoscuse anterior pe frații H. și nici pe tinerii care-i însoțeau. Martorul G.L., pus pe ceartă și înarmat cu o bâtă (coadă de țapină) i-a luat la întrebări pe cei care venise cu căruța staționată pe marginea drumului, în apropierea podețului "Buha", cu privire la motivul prezenței lor în acel loc. Cu acel prilej F.L. a fost lovit cu bâta în regiunea capului și a spatelui, lovitura fiind puternică sus-numitul a căzut la pământ, fiindu-i provocate leziuni ce au necesitat pentru vindecare 3 - 4 zile de îngrijiri medicale (certificat medico-legal din 9 octombrie 2008). Tinerii care au coborât din căruță l-au pus pe fugă pe G.L., care a reușit să se ascundă în depozitul cu materiale de construcții, în conflict intervenind frații H. care se înarmase cu țigle (cărămizi) luate de pe jos și aruncau cu acestea înspre cei care venise din județul Harghita, deci și înspre T.J.

În aceste împrejurări T.J. a intrat în panică, s-a speriat în așa măsură încât a deschis briceagul pe care-l purta în mod obișnuit asupra sa cu care l-a înjunghiat pe H.R.I. în abdomen. În felul acesta a luat sfârșit conflictul, cei din județul Harghita urcându-se în căruță și plecând de unde au venit, în timp ce localnicii s-au îndreptat spre dispensarul din comună pentru a i se acorda un ajutor victimei H.R.I. Cu ambulanța chemată de personalul dispensarului, victima a fost transportată la Spitalul din Moinești unde a fost internat la ora 17,15, iar la ora 18,00 a beneficiat de o intervenție chirurgicală de urgență pentru diagnostic "Plagă toraco abdominală penetrantă cu secțiune față anterioară gastrică și arteră intercostală 8 complicate cu hemoperitoneu". Din cuprinsul certificatului medico-legal din octombrie 2008 eliberat de C.M.L.

Moinești a rezultat că H.R.I. a prezentat un traumatism abdominal obiectivat prin plaga înjunghiată penetrantă în cavitatea abdominală cu interesarea peretelui gastric și hemoperitoneu. Leziunea s-a putut produce prin lovire cu un obiect înțepător - tăios (posibil cuțit) și poate data din 7 octombrie 2008. Deși victima a fost spitalizată doar 8 (opt) zile a avut nevoie de 25 - 30 de zile îngrijiri medicale pentru vindecare. Leziunea abdominală a fost de natură a pune în pericol viața victimei. Situația de fapt reținută de instanță a fost probată cu declarațiile părții vătămate, certificat medico-legal din octombrie 2008, raport de expertiză medico-legală din 23 februarie 2011 emis de I.M.L. Iași, declarațiile martorilor R.G., H.A., G.L., F.L., F.S., coroborate cu declarațiile inculpatului.

Instanța de fond a apreciat că în drept, fapta inculpatului, care, la data de 7 octombrie 2008, în intervalul orelor 14,00 - 14,30, în timp ce se afla în parcarea din apropierea podului "Buha" de pe raza comunei G.F., cu un cuțit (briceag), pe care-l purta fără drept asupra sa l-a înjunghiat pe H.R.I., provocându-i leziuni corporale ce au necesitat pentru vindecare un număr de 25 - 30 de zile de îngrijiri medicale și care au fost de natură să-i pună în primejdie viața, sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoții, determinată de o provocare din partea martorului G.L. care a generat conflictul și l-a lovit pe F.L.

cu bâta în regiunea capului și a spatelui, lovitura fiind puternică sus-numitul a căzut la pământ și din partea părții vătămate, care intervenind în conflict s-a înarmat cu țigle (cărămizi) luate de pe jos și a aruncat cu acestea înspre cei care venise din județul Harghita, deci și înspre T.J., întrunește elementele constitutive ale infracțiunilor de vătămare corporală gravă și port ilegal de armă albă, prevăzute de art. 182 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b), art. 73 lit. b) și art. 1 1 alin. (1) pct. 1, modificată prin Legea nr. 355/2004, cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. S-a apreciat că tentativa la omor se deosebește de vătămarea corporală gravă, prevăzută de art. 182 alin. (2) C. pen.

sub aspectul laturii subiective. Dacă în primul caz făptuitorul acționează cu intenția de omor, în cazul infracțiunii prevăzute de art. 182 alin. (2) C. pen., având ca urmare punerea în primejdie a vieții persoanei, făptuitorul nu urmărește moartea victimei și nici nu acceptă acest rezultat, punerea în primejdie a vieții survenind în mod obiectiv ca rezultat mai grav, în discordanță cu ceea ce s-a urmărit sau acceptat; el acționează numai în vederea vătămării corporale a victimei, dar în condiții susceptibile de a-i produce moartea. Poziția psihică a făptuitorului trebuie stabilită în fiecare caz, în raport cu împrejurările concrete ale cauzei, respectiv: instrumentul folosit de inculpat (cuțit), regiunea corpului lovită (în zona abdomenului), numărul și intensitatea loviturilor (o singură lovitură nu de mare intensitate), raporturile dintre inculpat și partea vătămată anterioare săvârșirii faptei (nu existau raporturi de dușmănie între părți).

Instanța a considerat că este necesară luarea în considerare a tuturor acestor împrejurări și nu numai a unora, deoarece, chiar dacă unele împrejurări par concludente, privite în mod izolat, pot duce totuși la o încadrare juridică greșită a faptei. Astfel, împrejurarea că inculpatul a folosit un cuțit, deci un instrument apt de a produce moartea victimei, s-a apreciat că nu este suficientă pentru determinarea intenției de a ucide, deoarece cu un asemenea obiect se poate realiza și intenția de a produce numai vătămări corporale, în condițiile în care inculpatul a lovit cu cuțitul partea vătămată în zona abdomenului, provocându-i leziuni superficiale (25 - 30 zile îngrijiri medicale) deși avea posibilitatea să aplice mai multe lovituri și să vizeze și alte zone vitale (zona capului sau a toracelui).

De asemenea, în caz de îndoială în ceea ce privește intenția inculpatului, adică atunci când nu se poate stabili cu precizie dacă acesta a acționat, cu intenția de a ucide sau de a produce numai o vătămare corporală, ca în speța de față, fapta se încadrează în dispozițiile art. 182 alin. (2) C. pen., deoarece îndoiala profită inculpatului (in dubio pro reo).

S-a considerat că dispozițiile art. 182 alin. (2) C. pen., referitoare la vătămarea corporală gravă nu prevăd, ca element circumstanțial de agravare, portul, fără drept, a unui instrument apt să provoace una dintre urmările prevăzute și, în consecință, portul, fără drept, a unuia dintre instrumentele enumerate în art. 1 1 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 61/1991 și lovirea unei persoane provocându-i-se leziuni care au pus în primejdie viața acesteia, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute în art. 1 1 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 61/1991 și ale infracțiunii de vătămare corporală gravă, aflate în concurs real.

În temeiul art. 345, având în vedere că faptele există, constituie infracțiune și au fost săvârșite de către inculpat cu forma de vinovăție prevăzută de lege, s-a dispus condamnarea acestuia pentru săvârșirea infracțiunii de vătămare corporală gravă și port ilegal de armă albă, prevăzute de art. 182 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. și art. 73 lit. b) C. pen. și art. 1 1 alin. (1) pct. 1 din Legea 61/1991, modificată prin Legea nr. 355/2004, cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. Instanța de fond a motivat că la individualizarea pedepselor a avut în vedere criteriile generale de individualizare prevăzute de art. 72 C. pen. și anume: limitele de pedeapsă fixate în partea specială a C. pen.

și în Legea nr. 61/1991, gradul de pericol social al faptelor, aducându-se atingere relațiilor sociale referitoare la integritatea corporală a persoanei și relațiile privitoare la conviețuirea socială, împrejurările concrete în care a fost comisă fapta (prin lovirea în public a părții vătămate H.R.I. cu un cuțit ce-l avea asupra sa fără drept, provocându-i leziuni ce au necesitat un număr de 25 - 30 de zile îngrijiri medicale pentru vindecare și care a fost de natură a pune în pericol viața victimei sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoții, determinată de o provocare din partea martorului G.L. care a generat conflictul și l-a lovit pe F.L.

cu bâta în regiunea capului și a spatelui, lovitura fiind puternică sus-numitul a căzut la pământ și din partea părții vătămate, care intervenind în conflict s-a înarmat cu țigle (cărămizi) luate de pe jos și a aruncat cu acestea înspre cei care venise din județul Harghita, deci și înspre T.J., fiind astfel îndeplinite condițiile circumstanței atenuante a provocării prevăzută de art. 73 lit. b) C. pen.). Instanța de fond a arătat că a avut în vedere și circumstanțele personale ale inculpatului care, este cunoscut cu antecedente penale, în stare de recidivă postexecutorie prevăzută de art. 37 lit. b) C. pen. și care a recunoscut parțial săvârșirea faptei.

Astfel, din fișa de cazier judiciar a rezultat că prin Sentința penală nr. 1.141 din data de 25 septembrie 2001 a Judecătoriei Miercurea Ciuc, inculpatul a fost condamnat la pedeapsa de 3 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de furt calificat și violare de domiciliu, din a cărei executare a fost liberat la data de 12 octombrie 2004, rămânând neexecutat un rest de 363 zile închisoare, pedeapsă considerată ca executată la data comiterii faptelor. În baza acestor criterii, instanța de fond a apreciat că o pedeapsă de 1 an și 6 luni închisoare cu executare pentru infracțiunea de vătămare corporală gravă și o pedeapsă de 700 RON amendă penală pentru săvârșirea infracțiunii de port ilegal de armă albă sunt apte să răspundă scopurilor prevăzute de art. 52 C. pen.

Constatând îndeplinite condițiile prevăzute de art. 33 lit. a) C. pen., la aplicarea pedepsei rezultante instanța a avut în vedere tratamentul sancționator propriu concursului de infracțiuni prevăzută de art. 34 lit. d) C. pen., urmând ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea. În ceea ce privește pedeapsa accesorie, instanța a reținut că natura faptelor săvârșite, gravitatea acesteia și ansamblul circumstanțelor personale ale inculpatului duc la concluzia existenței unei nedemnități în exercitarea drepturilor electorale prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și b) C. pen., respectiv dreptul de a fi ales în autorități publice sau în funcții elective publice și dreptul de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat, motiv pentru care exercițiului acestora a fost interzis pe durata executării pedepsei principale.

Împotriva acestei hotărâri, în cadrul termenului legal, a declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Bacău și inculpatul. Parchetul de pe lângă Tribunalul Bacău a criticat hotărârea apelată, susținând că aceasta este nelegală și netemeinică pentru următoarele motive: În baza probatoriului administrat în cauză, atât în cursul urmăririi penale, cât și în cursul cercetării judecătorești, în mod corect calificarea juridică a faptelor care au fost săvârșite de inculpatul T.J. este a unei infracțiuni de omor (deosebit de grav și nu doar calificat, așa cum s-a reținut în actul de sesizare), în concurs real cu infracțiunea de port nelegal de armă, ambele în stare de recidivă postexecutorie. Din ansamblul probelor administrate în cauză a rezultat, în mod neechivoc, faptul că inculpatul T.J.

la data de 7 octombrie 2008, în timp ce se afla într-un loc public, a aplicat părții vătămate H.R.I. o lovitură cu cuțitul în zona abdomenului, cauzându-i o plagă toraco-abdominală penetrantă (concretizată într-o cicatrice liniară post operatorie de 20 cm lungime), cu secțiune față anterioară gastrică și arteră intercostală 8, hemiperitoneu, șoc hemoragic post traumatic, leziuni ce necesită 25 - 30 zile de îngrijiri medicale pentru vindecare și care au fost de natură să pună în primejdie viața victimei, potrivit certificatului medico-legal din octombrie 2008 al S.J.M.L. Bacău - Cabinetul de Medicină Legală Moinești, concluzii confirmate prin raportul de expertiză medico-legală din februarie 2011 al I.M.L.

Iași. Parchetul a considerat că fapta constituie tentativă la infracțiunea de omor, fiind relevată intenția de ucidere, întrucât inculpatul, înarmat cu un obiect apt de a produce moartea (cuțit), a aplicat o lovitură ce a vizat o zonă anatomică vitală (zona toraco-abdominală), lovitură puternică, de mare intensitate, care a avut consecințe grave (plagă penetrantă în zona abdominală cu lezare de organe interne, leziune care a pus în primejdie viața victimei), la care s-a adăugat atitudinea infractorului, imediat după săvârșirea faptei, practica judiciară a instanței supreme, în acest sens, fiind constantă (Decizia nr. 1.227 din 2 aprilie 2009 a I.C.C.J., secția penală, Decizia nr. 4.526 din 14 decembrie 2010 a I.C.C.J., secția penală, Decizia penală nr. 107 din 18 ianuarie 2010 a I.C.C.J., secția penală).

Mai mult decât atât, mențiunea de punere în primejdie a vieții utilizate în actele medico-legale, privește aspecte medicale, în timp ce tentativa la infracțiunea de omor și deosebirea acesteia de vătămarea corporală gravă vizează strict aspecte juridice, existând posibilitatea reținerii infracțiunii de tentativă la omor și atunci când fapta se realizează prin lovirea victimei cu un obiect vulnerant în abdomen, cu consecința unei eviscerații, fără a pune în primejdie viața victimei și chiar și în ipoteza în care, urmare a unei intervenții chirurgicale, victima a avut nevoie de un număr mai mic de zile de îngrijiri medicale decât 25 - 30, cum este cazul speței de față.

Pentru aceste considerente, s-a apreciat de parchet că, în mod greșit, s-a dispus schimbarea încadrării juridice și condamnarea inculpatului pentru infracțiunea prevăzută de art. 182 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen., calificarea juridică a faptei comisă de acesta fiind cea prevăzută de art. 20 C. pen., raportat la art. 174 alin. (1), art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen. și art. 176 alin. (1) lit. c) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. așa cum în mod corect a reținut aspectul de nelegalitate al calificării juridice date prin rechizitoriu, instanța de recurs în motivarea Deciziei penale nr. 64 din 1 iunie 2010. Potrivit cazierului judiciar al inculpatului, acesta a fost condamnat la pedeapsa de 8 ani închisoare pentru art. 174 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 99 C. pen., art. 100 C. pen.

și art. 109 C. pen., prin Sentința penală nr. 19 din 15 februarie 1994, a Tribunalului Harghita, definitivă prin Decizia penală nr. 56/A din 21 iunie 1994 a Curții de Apel Tg. Mureș, sentință atașată la dosarul cauzei în cursul cercetării judecătorești, după casarea cu trimiterea spre rejudecare. Această condamnare anterioară a inculpatului, tot pentru o infracțiune de omor, coroborată cu atitudinea adoptată de inculpat după comiterea agresiunii asupra părții vătămate la data de 7 octombrie 2008, de părăsire a locului faptei și dezinteres manifest față de starea părții vătămate, constituie în opinia parchetului criterii complementare în aprecierea poziției psihice a inculpatului, care pledează pentru reținerea intenției în comiterea infracțiunii de omor.

O altă critică se referă la eroarea gravă de fapt, comisă de instanța de judecată, atunci când a reținut în sarcina inculpatului T.J., circumstanța atenuantă a scuzei provocării, prevăzută de art. 73 lit. b) C. pen. Circumstanța atenuantă legală a provocării constă în săvârșirea infracțiuni sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoții, determinată de o provocare din partea persoanei vătămate, produsă prin violență, pentru atingerea demnității persoanei, sau prin altă acțiune ilicită gravă. Existența tulburării sau emoției, în sensul art. 73 lit. b) C. pen. și intensitatea acestora, nu se pot reține de organul judiciar pe baza unei prezumții legale, așa cum s-a întâmplat în speță, ci trebuie stabilite, în mod concret, pe bază de probe, în principal, prin utilizarea unor criterii subiective, însă fără absolutizarea acestora și fără a exclude total ipoteza utilizării unor criterii obiective.

În prezenta cauză, se consideră că nu se poate reține starea de provocare, nici prin utilizarea criteriilor subiective și nici a celor obiective, deoarece argumentele avute în vedere de instanță la motivarea reținerii scuzei provocării nu sunt confirmate de mijloacele de probă administrate în cauză în mod nemijlocit de însăși instanța de judecată. Însăși instanța de judecată a reținut că tulburarea sau emoția pe fondul căreia a acționat inculpatul a fost determinată de o provocare din partea martorului G.L., care a generat conflictul și l-a lovit pe F.L., care a căzut la pământ și din partea părții vătămate, care intervenind în conflict s-a înarmat cu țigle (cărămizi), luate de pe jos și a aruncat cu acestea înspre cei care veniseră din județul Harghita, deci și înspre inculpat, care făcea parte din același grup cu F.L.

Din probele administrate în cauză rezultă că partea vătămată a ajuns la fața locului în timp ce exista deja un conflict, iar starea de tulburare a inculpatului era deja instalată, astfel că nu s-a putut considera că a avut loc o nouă provocare din partea părții vătămate, în condițiile în care doar depozițiile martorilor aflați în "tabăra" inculpatului indică faptul că partea vătămată a aruncat cu țigle. Existența stării de provocare nu se prezumă, ci se verifică în raport cu momentul săvârșirii infracțiunii, iar nu cu împrejurările ulterioare, ținându-se seama de gradul de intensitate al tulburării în raport cu persoana făptuitorului, cu circumstanțele faptei, cu relațiile dintre inculpat și victimă, care în speța de față nu sunt întrunite.

Parchetul a criticat sentința penală apelată și sub aspectul nelegalității și netemeiniciei chiar în ipoteza în care s-ar aprecia, ignorând considerentele expuse anterior, că fapta inculpatului realizează elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 182 alin. (2) C. pen., pentru care s-a dispus condamnarea sa. Astfel, pe de o parte, s-a apreciat că instanța trebuia să dispună reducerea despăgubirilor civile la jumătate, atunci când a dispus obligarea inculpatului la plata acestora, ca efect al reținerii circumstanței atenuante a scuzei provocării. Pe de altă parte, s-a considerat că pedeapsa aplicată inculpatului de 1 an și 6 luni închisoare, orientată spre minimul special, pentru infracțiunea prevăzută de art. 182 alin. (2) C. pen.

și 700 RON amendă pentru infracțiunea prevăzută de art. 1 1 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 61/1991, după ce s-a dat eficiență prevederilor art. 73 lit. b) C. pen., nu corespunde exigențelor scopului pedepselor, astfel cum este definit acesta în art. 52 C. pen. S-a considerat că, prin pedepsele aplicate, instanța de fond nu a apreciat în mod plural criteriile generale prevăzute de art. 72 C. pen., neținând seama în mod adecvat și de gradul de pericol social în concret al faptelor comise și periculozitatea reală a inculpatului. Inculpatul s-a dovedit a fi o persoană violentă, iar infracțiunile cu efect tanatogenerator sunt infracțiuni de un pericol social deosebit, deoarece aduc atingere celui mai important drept al omului, dreptul la viață și, implicit, perturbă grav ordinea de drept.

În raport de natura și împrejurările concrete ale săvârșirii faptelor de către inculpatul T.J., de gravitatea acestora (știut fiind că portul unei arme albe, în speță, un cuțit, insuflă persoanei posesoare o stare de încredere, de siguranță), urmarea produsă și cea care s-ar fi putut produce, valorile ocrotite de legea penală, cărora li s-a adus atingere prin săvârșirea faptelor, circumstanțele personale ale inculpatului, corelate cu celelalte prevederi legale ce reglementează finalitatea procesului penal și scopul pedepselor, parchetul a apreciat că pedepsele aplicate de instanța de judecată, învestită cu soluționarea cauzei, sunt prea mici. În motivarea scrisă a apelului și în concluziile scrise depuse apelantul-inculpat a criticat hotărârea apelată pentru următoarele motive: În fapt, la data de 7 octombrie 2008, numitul F.L.

s-a înțeles cu T.J. să meargă împreună cu căruța trasă de un cal în județul Bacău, localitatea G.F. pentru a-și recupera un animal pierdut pe pășunea dintre localitatea mai sus arătată și localitatea V.L. În căruță se mai afla ruda sa F.S. și numitul B.D. Partea vătămata H.R.I. este locuitor al comunei G.F. din Județul Bacău, în timp ce inculpatul T.J. este locuitorul satului P.L., comuna L. de J., județul Harghita. Deși cei doi au domiciliul în județe diferite, localitățile sunt apropiate, astfel încât animalele sunt lăsate să pască pe aceleași pășuni. De precizat este faptul că, cu aproximativ 2 ani în urmă, între frații F. din județul Harghita și frații H. din județul Bacău a avut loc un conflict violent, procesul penal judecându-se în județul Harghita, victima fiind F.L., care a suferit un traumatism.

H.R.I. a fost condamnat ca urmare a conflictului violent petrecut cu doi ani in urma. Așa se explică de ce nu a avut curaj să vină singur în comuna G.F. pentru a-și recupera mânzul luat din greșeală de altcineva de pe pășune. Când au ajuns în localitatea G.F. s-au întâlnit cu frații H., care erau însoțiți de R.G., cumnatul lor și G.L.. Inculpatul T.J. nu-i cunoscuse anterior pe frații H. și nici pe tinerii care-i însoțeau. Martorul G.L., pus pe ceartă și înarmat cu o bâtă (coada de țapină) i-a luat la întrebări pe cei care veniseră cu căruța staționată pe marginea drumului, în apropierea podețului "Buha", cu privire la motivul prezenței lor acolo. Cu acel prilej F.L. a fost lovit cu bâta în regiunea capului și a spatelui, lovitura fiind puternică sus-numitul a căzut la pământ, pierzându-și conștiința.

În conflict au intervenind frații H. care erau înarmați cu cuțite și aruncau asupra celor din V.L. cu cărămizi și bâte. Ulterior agresorii s-au îndreptat spre inculpatul T.J., atacându-l cu bâte și cărămizi, iar partea vătămata H.R.I., înarmată cu un cuțit, a încercat să-l atace. În aceste împrejurări, T.J. a intrat în panică, s-a speriat în așa măsură încât a deschis briceagul pe care-l purta în mod obișnuit asupra sa și făcând un gest spontan de apărare din eroare l-a înjunghiat pe H.R.I. în abdomen. În ceea ce privește primul motiv de apel s-a considerat că în mod greșit instanța de fond nu a dispus achitarea inculpatului în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. e), coroborat cu art. 44 C. pen., întrucât fapta a fost săvârșită în stare de legitimă apărare.

Potrivit legii, nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală, săvârșită în stare de legitimă apărare. Este în stare de legitimă apărare acela care săvârșește fapta pentru a înlătura un atac material, direct, imediat și injust, îndreptat împotriva sa. Este, de asemenea, în legitimă apărare și acela care, din cauza tulburării sau temerii, a depășit limitele unei apărări proporționale cu gravitatea pericolului și împrejurările în care s-a produs atacul. Legitima apărare se caracterizează prin riposta apărării la un atac. Actul trebuie să îndeplinească condițiile prevăzute de lege, adică să fie material, direct, imediat și injust. Apărarea să fie necesară (pentru înlăturarea atacului), iar obiectul ei să se refere la valorile apărate de lege.

Depășirea sau excesul limitei apărării să fie din cauza unor puternice stări sufletești (tulburare, temere etc.). Cu privire la acest aspect, din întregul material probator administrat în cauză a rezultat că partea vătămata H.R.I., împreună cu fratele său și numiții R.G., cumnatul lor și G.L., aflând (de la persoana care își însușise mânzul) că numitul F.L. (din cauza căruia fusese condamnați) va veni în localitatea G.F., au hotărât să-i aștepte și să răzbune. Așa se explică faptul că la locul de întâlnire dat de persoana care își însușise mânzul se aflau cei patru bărbați înarmați cu bâte și cuțite, putând trage și concluzia că acestea au premeditat și înscenat dispariția animalului tocmai pentru a-i atrage pe acestea în localitatea G.F.

și să se răzbune (fapt reținut și de instanța de fond care nu a exclus faptul ca cei patru, printre care și partea vătămată să fi întins o capcană celor ademeniți în localitatea lor). Conflictul a izbucnit în momentul în care F.L. a fost lovit cu bâta în regiunea capului și a căzut la pământ, pierzându-și conștiința (fapt dovedit atât cu declarațiile martorilor cât și cu faptul că în dosarul de urmărire penală există certificatul medico-legal din octombrie 2008, eliberat pe numele lui F.L., care a suferit leziuni traumatice cranio-cerebrale prin loviri cu sau de corpuri dure, vindecabile in 3 - 4 zile de îngrijiri medicale. Ulterior și persoanele cu care era F.L. (printre care și inculpatul T.J.) au fost atacate de cei patru agresori.

Atacul celor patru a fost foarte violent, mai ales ca aceștia erau înarmați cu bâte și cuțite. S-a arătat că inculpatul T.J. a fost atacat de partea vătămata H.R.I., atât cu cuțitul, cât și alte obiecte contondente. Faptul că partea vătămată era înarmată cu un cuțit a rezultat din acte efectuate în cursul urmăririi penale, fiind dovedită împrejurarea că și partea vătămată H.R.I. avea cuțit asupra sa, care i-a fost ridicat de către organele de poliție, însă în sarcina sa nu s-a reținut infracțiunea de port ilegal de armă alba, motiv pentru care i-a și fost restituit în cursul urmăririi penale. Mai mult decât atât, faptul că victima era înarmată cu un cuțit, a rezultat și din declarația cumnatului său R.G.

În aceste împrejurări T.J. a intrat în panică, s-a speriat în așa măsură încât a deschis briceagul pe care-l purta în mod obișnuit asupra sa și făcând un gest spontan de apărare din eroare l-a înjunghiat pe H.R.I. în abdomen. Fapta a fost comisă sub stăpânirea unei puternice emoții determinată de atacul violent al victimei, care a întrebuințat primul violența și care era înarmată cu un cuțit și o bâtă. Această stare a fost creată atât de faptul că agresorii, sub privirile sale l-au lovit pe numitul F.L. cu bâta în cap și peste corp, acesta pierzându-și conștiința (neștiind dacă mai trăiește sau nu), precum și de faptul că agresorul (partea vătămată) era înarmată cu un cuțit și era și în stare de ebrietate, existând riscul ca acesta să nu realizeze ceea ce făcea.

În concluzie, s-a considerat că fapta a fost comisă în stare de legitimă apărare, din moment ce sunt întrunite, cumulativ, toate cerințele prevăzute în art. 44 alin. (2) C. pen., între care și existența unui atac imediat, inculpatul lovind victima într-un gest de apărare de atacul victimei, care era în stare de ebrietate și era înarmată cu un cuțit, dar și datorită faptului că atacul victimei prezenta un pericol care să amenințe grav viața inculpatului, mijloacele folosite de victimă în atacul său - aplicarea de lovituri cu bâta în cap și înarmat cu un cuțit, fiind în măsură să justifice o asemenea ripostă.

În ceea ce privește al doilea motiv de apel invocat, în subsidiar, s-a considerat că instanța de fond trebuia să procedeze la schimbarea încadrării juridice a faptei în infracțiunea prevăzută de art. 181 alin. (1) C. pen., motivat de faptul că victima a fost spitalizată doar 8 zile și a avut nevoie de 25 - 30 zile îngrijiri medicale pentru vindecare, ceea ce îndeplinește elementele constitutive ale infracțiunii de vătămare corporală. Totodată, se arătă că în timpul judecării procesului la fond, între inculpat și partea vătămată a intervenit împăcarea, ceea ce impunea instanței să înceteze procesul penal luându-se act de împăcarea părților (art. 181 alin. (3) C. pen.). La termenul din 28 mai 2009 partea vătămată a făcut cunoscut că nu mai are pretenții civile în cauză și că s-a împăcat cu inculpatul.

Apelantul-inculpat a susținut că în mod greșit s-a reținut că leziunea abdominală a fost de natură a pune în pericol viața victimei. În acest sens, se contestă atât concluziile certificatului medico-legal din octombrie 2008, eliberat de C.M.L. Moinești, cât și expertiza medico-legală. În ceea ce privește raportul de expertiză, s-a arătat că expertul nu a stabilit în baza propriilor constatări dacă leziunea provocată a fost de natură a pune viața în pericol victimei. Concluziile expertului nu se referă la constatările făcute cu ocazia examinării părții vătămate, ci se refera la actele medicale anterioare. Expertul nu a stabilit dacă leziunile avute provin în urma evenimentului din 7 octombrie 2008. Leziunile reținute de expert nu sunt de natură să concluzioneze că victimei i-a fost pusă viața în pericol, sens în care, s-a solicitat efectuarea unei contraexpertize medico-legale la I.M.L.

București. În subsidiar, s-a solicitat instanței redozarea pedepsei aplicate de instanța de fond, în sensul aplicării unei pedepse mai blânde, care să țină cont de împrejurările în care s-a săvârșit fapta. Prezent în fața Curții, instanța de apel i-a prezentat apelantului-inculpat învinuirile care i se aduc prin actul de sesizare al instanței și faptele pentru care a fost condamnat de instanța de fond, precum și prevederile art. 70 alin. (2) C. proc. pen., respectiv, faptul că are dreptul să nu facă nici o declarație la instanța de control judiciar, că tot ce declară poate fi folosit și împotriva sa, iar dacă acceptă să dea declarații are obligația să spună tot ce știe cu privire la învinuirile care i se aduc.

Apelantul-inculpat nu a dat declarație, prevalându-se de dreptul la tăcere. Prin Încheierea din data de 22 noiembrie 2011, Curtea, având în vedere concluziile concordante ale certificatului medico-legal eliberat de Cabinetul de Medicină Legală Moinești și raportul de expertiză întocmit de Institutul de Medicină Legală Iași, prevederile O.G. nr. 1/2000, privind organizarea și funcționarea instituțiilor de medicină legală și ale H.G. nr. 774/2000, privind aprobarea Regulamentului de aplicare a dispozițiilor O.G. nr. 1/2000, precum și faptul că Institutul Național de Medicină Legală "Mina Minovici" București, nu are competența de a efectua expertize medico-legale decât pentru județele din sudul țării, a respins cererea apelantului-inculpat, privind efectuarea unei contraexpertize la Institutul Național de Medicină Legală "Mina Minovici" București.

Prin Încheierea din data de 24 septembrie 2011, Curtea a pus în discuția părților și a dispus reaudierea martorului G.L., audierea acestui martor, efectuându-se la termenul de judecată din data de 13 martie 2012. Având în vedere și motivul de apel al Parchetului de pe lângă Tribunalul Bacău, privind schimbarea încadrării juridice din tentativă la infracțiunea de omor calificat, prevăzută de art. 20 C. pen., raportat la art. 174 alin. (1), art. 175 alin. (1) lit.i) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen., așa cum a fost trimis inculpatul în judecată, în tentativă la infracțiunea de omor deosebit de grav, prevăzută de art. 20 C. pen., raportat la art. 174 alin. (1), art. 175 alin. (1) lit.i) C. pen., art. 176 alin. (1) lit. c) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen., precum și dispozițiile art. 117 alin. (1) C. proc.

pen., prin Încheierea din data de 06 decembrie 2011, s-a dispus efectuarea de Serviciul de Medicină Legală al Județului Bacău, în condiții de internare la Spitalul Județean de Urgență Bacău - Secția Psihiatrie, a unei expertize medico-legale psihiatrice a inculpatului. Prin Raportul de expertiză medico-legală psihiatrică din data de 11 ianuarie 2012 a Serviciul de Medicină Legală al Județului Bacău, s-a concluzionat că inculpatul nu prezintă tulburări psihice cu semnificație majoră în prezent și că păstrează discernământul asupra faptelor și consecințelor acestora. Prin Decizia penală nr. 41 din 23 martie 2012 Curtea de Apel Bacău, secția penală cauze minori și familie, a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bacău împotriva Sentinței penale nr. 124/D din data de 20 mai 2011, pronunțată de Tribunalul Bacău, cu privire la soluționarea laturii penale a cauzei.

A desființat sentința penală apelată sub aceste aspecte, a reținut cauza spre rejudecare și în fond; În temeiul art. 334 C. proc. pen., a dispus schimbarea încadrării juridice din tentativă la infracțiunea de omor calificat, prevăzută de art. 20 C. pen., raportat la art. 174 - 175 alin. (1) lit. i) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen., în tentativă la infracțiunea de omor calificat deosebit de grav, prevăzută de art. 20 C. pen., raportat la art. 174 alin. (1), art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen. și art. 176 lit. c) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. În temeiul art. 20 C. pen., raportat la art. 174 alin. (1), art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen.

și art. 176 lit. c) C. pen., cu art. 37 lit. b) C. pen., cu aplicarea art. 74 alin. (2) C. pen., art. 76 alin. (2) și art. 80 C. pen., pentru tentativă la infracțiunea de omor calificat deosebit de grav, a fost condamnat inculpatul T.J., căsătorit, fără ocupație, recidivist, la pedeapsa principală de 4 (patru) ani și 6 (șase) luni închisoare și aplică inculpatului și pedeapsa complementară a interzicerii exercițiului drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și b) C. pen., pentru o durată de 3 (trei) ani. În baza art. 2 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 61/1991 republicată, cu art. 37 lit. b) C. pen., cu aplicarea art. 74 alin. (2), art. 76 alin. (1) lit. e) teza I C. pen. și art. 80 C. pen., a fost condamnat același inculpat, la pedeapsa principală de 2 (două) luni închisoare.

În baza art. 33 lit. a) și art. 34 lit. b) C. pen., a dispus contopirea celor două pedepse principale în pedeapsa cea mai grea, cea de 4 (patru) ani și 6 (șase) luni închisoare. Pedeapsă de executat - pedeapsa principală rezultantă de 4 (patru) ani și 6 (șase) luni închisoare și pedeapsa complementară a interzicerii exercițiului drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și b) C. pen., pentru o durată de 3 (trei) ani. A interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, exercițiul drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și b) C. pen. În temeiul art. 118 lit. b) C. pen., a dispus confiscarea cuțitului folosit la săvârșirea infracțiuni, bun aflat la Camera de corpuri delicte a Tribunalului Bacău.

A menținut celelalte dispoziții ale sentinței penale apelate. În baza art. 192 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare avansate de stat au rămas în sarcina statului. În baza art. 379 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a respins ca nefondat apelul declarat de apelantul-inculpat T.J. împotriva Sentinței penale nr. 124/D din data de 20 mai 2011, pronunțată de Tribunalul Bacău. În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., a obligat apelantul-inculpat să plătească statului suma de 650 RON cu titlul de cheltuieli judiciare. Pentru a pronunța această hotărâre instanța de prim control judiciar a constatat că instanța de fond a reținut o situație de fapt necorespunzătoare probelor administrate, a dat faptelor săvârșite de inculpat o încadrare juridică greșită, aplicând pedepse nelegale.

Instanța de apel a considerat că raportat la obiectul vulnerant folosit de către inculpat, regiunea corpului vizată, intensitatea loviturii, atitudinea inculpatului după săvârșirea faptei, fapta acestuia întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de tentativă de omor deosebit de grav. De asemenea a considerat că inculpatul nu a săvârșit infracțiunea în legitimă apărare și nici nu a fost provocat de către partea vătămată. La individualizarea pedepsei au fost avute în vedere criteriile prevăzute de art. 72 C. pen. Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a declarat recurs inculpatul T.J., invocând cazurile de casare prevăzute de art. 385 9 pct. 17, 17 1 , 18 și 14 C. proc. pen., solicitând schimbarea încadrării juridice din infracțiunea prevăzută de art. 20 C. pen.

raportat la art. 174 - 175 lit. i), 176 lit. c) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. în infracțiunea prevăzută de art. 182 C. pen., în cauză neexistând intenția inculpatului de a ucide partea vătămată și pe fond să se dispună achitarea inculpatului în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. e) C. proc. pen., coroborat cu art. 44 C. pen. întrucât fapta a fost săvârșită în legitimă apărare. De asemenea inculpatul a învederat că instanța a comis o gravă eroare de fapt prin înlăturarea declarațiilor martorilor F., care tindeau la aflarea adevărului, instanța reținând o situație de fapt care nu corespundea realității. În subsidiar, a solicitat reținerea dispozițiilor art. 73 lit. b) și 74 lit. c) C. pen.

și reducerea pedepsei aplicate. Cu privire la infracțiunea prevăzută de art. 1 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 61/1991 să se constate că este absorbită de infracțiunea de vătămare corporală. Înalta Curte de Casație și Justiție, examinând recursul declarat prin prisma motivelor invocate și din oficiu, conform art. 385 9 alin. (3) C. proc. pen. îl consideră fondat prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 14 C. proc. pen. Criticile inculpatului întemeiate pe cazurile de casare prevăzute de art. 385 9 pct. 18, 17 și 17 1 C. proc. pen. sunt nefondate. În mod corect, instanța de prim control judiciar a apreciat că fapta inculpatului întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de tentativă la infracțiunea de omor deosebit de grav, prevăzută de art. 174 - 175 lit. i) raportat la art. 176 lit. c) C. pen.

și nu infracțiunea prevăzută de art. 182 alin. (2) C. pen. Încadrarea juridică este o chestiune de drept și, prin urmare, supusă controlului instanței de recurs. Prin aceasta nu se aduce atingere fondului, întrucât chestiunea de fond rezidă în constatarea existenței sau inexistenței faptei inculpatului, precum și a tuturor împrejurărilor de fapt. Aprecierea dacă această faptă constituie infracțiune și ce anume infracțiune este o chestiune de drept. Dacă instanța de fond a încadrat fapta constatată într-o formă juridică alta decât cea corectă, înseamnă că a dat faptei o încadrare juridică greșită. Principiul învestirii in rem leagă instanța de orice grad numai în privința faptei sau faptelor nu și în privința încadrării juridice.

În doctrina juridică este statuat faptul că poate fi incident acest caz de casare atunci când soluția de condamnare pentru săvârșirea unei infracțiuni este corectă, dar încadrarea juridică a faptei să fie greșită, caz în care se impune casarea hotărârii atacate pentru aplicarea corespunzătoare a prevederilor legii penale. Tentativa de omor se deosebește de vătămarea corporală gravă numai sub aspectul laturii subiective. Astfel, latura subiectivă a tentativei la omor se realizează prin intenția directă sau indirectă, după cum făptuitorul, prevăzând moartea victimei ca rezultat al acțiunii sau inacțiunii sale a urmărit sau acceptat producerea ei. În cazul în care prin actul respectiv s-a acceptat rezultatul morții, încadrarea juridică corectă este în art. 182 alin. (2) C. pen.

Intenția de a ucide (animus necandi) trebuie stabilită în fiecare caz în raport de împrejurările cauzei (dolus ex re) cum sunt: instrumentul folosit, regiunea corpului vizată, numărul și intensitatea loviturilor, raporturile dintre inculpat și victimă, atitudinea făptuitorului după comiterea faptei. Raportat la împrejurările comiterii faptei, Înalta Curte, analizând probele dosarului, constată că inculpatul a acționat pe fondul unui conflict declanșat spontan cu partea vătămată, lovind-o cu un cuțit în zona abdominală, deși atacul îndreptat împotriva sa nu era făcut cu același obiect vulnerant. Deși s-a reținut că și partea vătămată a avut asupra sa un cuțit, din probele administrate nu a rezultat că aceasta l-ar fi folosit asupra inculpatului.

Dealtfel, atitudinea ulterioară a inculpatului după săvârșirea faptei duce la concluzia că inculpatul, deși nu a urmărit moartea victimei, a acceptat producerea acesteia, prin abandonarea și neacordarea vreunui ajutor victimei. Faptul că în timpul procesului partea vătămată și inculpatul s-au împăcat nu prezintă relevanță în ceea ce privește încadrarea juridică decât prin prisma circumstanțelor atenuante, care de altfel au fost reținute inculpatului. Încadrarea juridică a faptei inculpatului în infracțiunea de tentativă la omor este susținută de modul în care inculpatul a acționat, de obiectul folosit, de zona vizată, de intensitatea loviturilor aplicate, cât și de atitudinea ulterioară a acestuia după săvârșirea faptei.

Instrumentul folosit de către inculpat era apt să producă moartea. Lovitura aplicată de către inculpat părții vătămate cu cuțitul a vizat un organ vital (abdomenul) și a fost de mare intensitate (plagă penetrantă în zona abdominală cu lezare de organe interne, leziune care a pus în primejdie viața victimei). Astfel, această zonă, chiar la nivelul cunoștințelor comune, este considerată, pe lângă torace, cap, zonă vitală, inculpatul trebuia să-și dea seama că prin acțiunea sa, care a vizat o asemenea regiune a corpului, se pot produce leziuni de natură să producă moartea. În antecedența infracțională a inculpatului se mai regăsește o infracțiune de omor, din ale cărei consecințe inculpatul trebuia să învețe ceva, neputându-se susține că era la primul impact cu legea penală și nu cunoștea consecințele acțiunii sale violente.

Nu se poate reține faptul că inculpatul a lovit victima la întâmplare, fără a viza o regiune sau organ vital, că nu a acționat cu intenția de a ucide, neputându-se reține în sarcina inculpatului săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 182 alin. (2) C. pen. Cu privire la solicitarea inculpatului de a se dispune achitarea sa în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. e) C. proc. pen. raportat la art. 44 C. pen., întrucât fapta a fost săvârșită în stare de legitimă apărare (caz de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 17 1 C. proc. pen.) Înalta Curte apreciază că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 44 C. pen. Este în stare de legitimă apărare acela care săvârșește fapta pentru a înlătura un atac material, direct, imediat și injust, îndreptat împotriva sa, a altuia sau împotriva unui interes obștesc, și care pune în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat ori interesul obștesc.

Este de asemenea în legitimă apărare și acela care din cauza tulburării sau temerii a depășit limitele unei apărări proporționale cu gravitatea pericolului și cu împrejurările în care s-a produs atacul. Pentru a se reține că o faptă a fost săvârșită în stare de legitimă apărare trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiții: a)să se fi săvârșit o faptă prevăzută de legea penală; b)fapta să se fi săvârșit ca urmare unui atac material direct, imediat și injust; c)atacul să fie îndreptat contra persoanei sau contra unui interes public; d)atacul să prezinte un pericol grav; e)apărarea să fie proporțională cu gravitatea și împrejurările atacului și; f)apărarea să rămână în limitele necesare. Această ultimă condiție rezultă din dispozițiile art. 44 alin. (3) C. pen., care sancționează depășirea limitelor apărării.

Potrivit acestei condiții, apărarea trebuie să înceapă în momentul declanșării atacului sau imediat după începerea atacului și trebuie să se termine odată cu înlăturarea atacului. Sau cu alte cuvinte, apărarea trebuie să se facă în intervalul de timp de la începerea atacului și până la înlăturarea atacului. Apoi, se cere ca apărarea să fie proporțională sau să fie mai ușoară, (de exemplu, în caz de atac contra vieții, se poate răspunde cu apărarea contra vieții agresorului, iar în caz de atac contra integrității corporale să se răspundă cu apărarea contra integrității corporale a agresorului). Apărarea, apoi, este legitimă până în momentul în care atacul este înlăturat, respins. Cu alte cuvinte, apărarea este legitimă până la limita înlăturării atacului și a pericolului ce-l împiedică, până la respingerea agresorului și a încetării pericolului.

Dincolo de această limită începe depășirea de legitimă apărare și eventuala răzbunare. Depășirea legitimei apărări există în următoarele cazuri: a) când s-a pornit la o acțiune "de apărare" înainte de a se fi declanșat un atac material, direct, imediat și injust (cel ce bănuiește un atac și ripostează, cel ce nu are în față un atac obiectiv și material și lovește); b) când apărarea a depășit intervalul de timp dintre atac și respingerea atacului (după ce agresorul a fost imobilizat "apărarea" continuă, aplicându-se lovituri care nu mai erau necesare, situație când nu mai este apărare, ci răzbunare); c) când există disproporție dintre atac și apărare (când în mod vădit la un atac de o anumită intensitate se răspunde cu o apărare de o intensitate mai mare, disproporționat de mare și de o natură mult mai gravă; astfel este cazul celui lovit - atac c