ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 5929/2004

Asupra recursului în anulare de

față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin rechizitoriul nr. 1502/ P din 7

mai 1997 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Brașov a fost trimis în

judecată, printre alții, inculpatul S.V., pentru complicitate la infracțiunea

de furt calificat, prevăzută de art. 26, raportat la art. 208 alin. (1), art.

209 alin. (1) lit. a), e), g) și i), cu aplicarea art. 37 lit. a C. pen.

În actul de sesizare, s-a reținut în

esență, în fapt, că la 11 aprilie 1997, inculpatul S.V. a informat pe A.D.,

T.F. și M.E. (condamnați în cauză) că a descuiat un autoturism aflat în parcare

și le-a propus să sustragă bunurile din portbagaj, pe care ulterior să i le

predea pentru valorificare.

În consecință, aceștia au sustras

din autoturismul indicat bunuri în valoare de 12.500.000 lei, pe care le-au

predat inculpatului S.V.

Judecătoria Brașov, prin sentința

penală nr. 133 din 24 ianuarie 2001, printre altele a achitat pe inculpatul

S.V., în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. b

1

)

C. proc. pen., pentru infracțiunea dedusă judecății.

Totodată, în temeiul art. 7 din

Legea nr. 137/1997 a constatat că fapta nu se sancționează.

Prima instanță a stabilit ca fiind

nedovedită împrejurarea că inculpatul a descuiat autoturismul, iar fapta sa de

a le propune celorlalți inculpați să sustragă numai din portbagaj și de a le fi

preluat imediat după comiterea furtului nu prezintă gradul de pericol social al

unei infracțiuni.

Tribunalul Brașov și Curtea de Apel

Brașov au respins apelurile și recursurile declarate de procuror (vizând și

achitarea inculpatului S.V.) și de ceilalți inculpați.

În baza art. 409 și a art. 410 alin.

(1) partea I pct. 7

1

teza a II-a C. proc. pen., procurorul general

al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a declarat

recurs în anulare sentinței penale nr. 133 din 24 ianuarie 2001 a Judecătoriei

Brașov, deciziei penale nr. 623/ A din 10 octombrie 2001 a Tribunalului Brașov

și deciziei penale nr. 39/ R din 23 ianuarie 2002 a Curții de Apel Brașov

privind pe inculpatul S.V., criticând-o pentru că prin hotărârile judecătorești

pronunțate, instanțele de judecată au făcut o greșită aplicare a legii de

natură să influențeze soluția procesului stabilind, în mod eronat, că fapta

inculpatului nu prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni.

A fost arătat conținutul

dispozițiilor art. 18

1

C. pen., considerându-se că în cauză fapta

inculpatului prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni.

Astfel, în mod eronat și în totală

contradicție cu probele administrate în cauză instanțele de judecată au

apreciat că activitatea infracțională a inculpatului s-a limitat doar la o

complicitate morală, acesta nefăcând decât să indice autorilor faptei

autoturismul din care să sustragă bunuri și să le promită că ulterior le va

cumpăra.

Dimpotrivă, coinculpații M.D.E. și

A.O.D. au declarat, în faza urmăririi penale, că S.V. le-a indicat autoturismul

din care să sustragă bunuri, spunându-le că el l-a descuiat și, mai mult, în

timp ce ei săvârșeau fapta, inculpatul stătea la o distanță de 6 – 7 m.

Scopul urmărit de inculpat a fost

acela de însușire pe nedrept a unor bunuri ale altuia, iar urmarea produsă a

constat în crearea unui prejudiciu evaluat, la data săvârșirii faptei, la

12.500.000 lei, împrejurări care nu pot conduce la concluzia că atingerea adusă

valorii ocrotite de lege este minimă.

Totodată, din fișa de cazier

judiciar rezultă că inculpatul a mai fost condamnat prin sentința penală nr.

82/ S din 18 iulie 1996 a Judecătoriei Brașov la un an închisoare, cu

suspendarea condiționată a executării pedepsei pentru infracțiunile prevăzute

de art. 279 și art. 280 C. pen., precum și de art. 78 lit. b) din Legea nr.

30/1978, iar infracțiunea ce formează obiectul prezentei cauze fiind comisă

înăuntrul termenului de încercare, cuprins între 29 iulie 1996 - 29 iulie 1999,

dovedește perseverența sa infracțională.

De asemenea, se mai precizează că

inculpatul a avut o atitudine nesinceră în cursul procesului penal și pe lângă

faptul că nu a recunoscut fapta, i-a determinat și pe coinculpați să nu mai

declare adevărul în fața instanței de judecată cu privire la activitatea lui.

Așadar, ignorând aceste aspecte care

dovedesc un grad ridicat de pericol social, instanțele de judecată au apreciat

în mod eronat că fapta inculpatului este lipsită de importanță și au dispus

achitarea, soluția ce se impune fiind aceea de condamnare.

Pentru acest motiv, s-a solicitat

admiterea recursului în anulare, casarea hotărârilor judecătorești și

rejudecarea cauzei, în limitele arătate.

În dezbateri, procurorul a pus

concluzii de admitere a recursului în anulare, dezvoltând oral motivele

formulate prin acesta, respectiv că prin hotărârile judecătorești pronunțate

instanțele de judecată au făcut o greșită aplicare a legii de natură să

influențeze soluția procesului stabilind, în mod eronat, că fapta inculpatului

nu prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni. Totodată a menționat

că instanța din oficiu are posibilitatea să aprecieze dacă în cauză nu ar fi

întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de instigare la furt

calificat în stare de recidivă postcondamnatorie, solicitând admiterea

recursului în anulare.

Celelalte concluzii ale părților

asupra recursului în anulare declarat au fost consemnate în detaliu în

practicaua prezentei decizii.

Examinând hotărârile atacate în

raport de cazul de recurs în anulare invocat, Înalta Curte constată, în baza

lucrărilor și materialului din dosarul cauzei, recursul în anulare ca fiind

nefondat, urmând a fi respins pentru considerentele ce se vor arăta.

În conformitate cu art. 18

1

alin. (1) C. pen., nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală,

dacă prin atingerea minimă adusă uneia din valorile apărate de lege și prin

conținutul ei concret, fiind lipsită în mod vădit de importanță, nu prezintă

gradul de pericol social al unei infracțiuni.

În dispozițiile alin. (2) ale aceluiași

articol, legiuitorul a stabilit criteriile de apreciere în concret ale gradului

de pericol social, respectiv modul și mijloacele de săvârșire a faptei, scopul

urmărit, împrejurările în care fapta a fost comisă, urmarea produsă sau care

s-ar fi putut produce, precum și persoana și conduita făptuitorului.

Așa cum rezultă din analiza cauzei,

în ceea ce-l privește pe inculpatul S.V., atât instanța de fond cât și cele de

control judiciar, care și-au însușit argumentele celei dintâi, în mod judicios

și temeinic motivat au stabilit că activitatea acestuia de oferire a pontului,

promisiunea cumpărării bunurilor ce urmau a fi sustrase, de ajutare a

inculpaților, imediat după săvârșirea furtului, de a scăpa de bunurile sustrase

se circumscrie unei activități de complicitate morală la comiterea de către

inculpații A.I.D. și M.D.E. a furtului din autoturismul Cielo. Totodată în

cauză nu s-a dovedit împrejurarea că inculpatul S.V. ar fi procedat chiar el la

descuierea autoturismului.

Înalta Curte consideră că instanțele

au făcut o corectă evaluare a criteriilor cuprinse în dispozițiile art. 18

1

alin. (2) C. pen., în contextul cauzei privind pe inculpatul S.V., atunci când

au apreciat că fapta de complicitate la furt calificat în stare de recidivă

postcondamnatorie pentru care a fost trimis în judecată inculpatul, nu prezintă

gradul de pericol social al unei infracțiuni.

Astfel, instanțele au stabilit că

prin modul în care a acționat inculpatul și circumstanțele comiterii acesteia,

participarea sa la o singură faptă, precum și circumstanțele personale nu a

fost aceea de a evidenția o devianță infracțională deosebită, fapta sa neavând

gradul de pericol social al unei infracțiuni.

Așadar, nu se pot reține criticile

formulate cu privire la aspectele privind afirmațiile inculpatului că el ar fi

descuiat autoturismul, la scopul urmărit, la antecedentele inculpatului și la

atitudinea acestuia cu privire la fapta comisă, deoarece instanțele examinând

materialul probator administrat în funcție de criteriile concrete stabilite de

legiuitor au dat relevanță motivat acestora.

Înalta Curte apreciază că instanțele

au evidențiat faptul că în cauză nu s-a dovedit împrejurarea descuierii

autoturismului de către inculpat, prin coroborarea probelor administrate,

scopul și urmarea produsă rezultând din modalitatea de săvârșire a

infracțiunii, existența antecedentelor penale, nu exclude aplicarea

dispozițiilor art. 18

1

C. pen., atâta timp cât acest criteriu a fost

analizat în ansamblul împrejurărilor în care a fost săvârșită infracțiunea, a

rezultatelor și a celorlalte date privind pe făptuitor, aspect care a fost avut

în vedere, în condițiile în care anterior inculpatul a fost condamnat pentru

infracțiuni de alt gen, respectiv art. 279 și art. 280 C. pen. și art. 78 lit.

b) din Legea nr. 30/1978, ca de altfel și atitudinea inculpatului.

În consecință, instanțele au

considerat just că faptei de complicitate la furt calificat, săvârșită în stare

de recidivă postcondamnatorie la data de 11 aprilie 1997 de inculpatul S.V. îi

lipsește una din trăsăturile esențiale pentru existența infracțiunii, respectiv

pericolul social.

Înalta Curte apreciază că instanțele

au dat eficiență prevederilor art. 63 alin. (2) C. proc. pen., referitoare la

aprecierea probelor, atunci când au stabilit că activitatea inculpatului S.V.

se circumscrie complicității morale la săvârșirea faptei de furt, prin

promisiunea de cumpărare a bunurilor sustrase, nicidecum neputându-se reține

întrunirea conținutului obiectiv și subiectiv al instigării la aceeași

infracțiune, deoarece probele administrate în tot cursul procesului penal au

evidențiat contribuția concretă a inculpatului S.V., în forma deja arătată în

mod constant de cele trei instanțe.

În raport cu cele menționate, Înalta

Curte consideră că instanțele au făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art.

18

1

C. pen., cu privire la lipsa pericolului social al faptei

reținută în sarcina inculpatului S.V. ce și-a găsit reflectarea din punct de

vedere procesual în soluția achitării în baza temeiului legal corespunzător.

Față de aceste considerente, Înalta

Curte, în baza art. 414

1

, cu referire la art. 385

15

pct.

1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul în anulare declarat

de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție împotriva sentinței penale nr. 133 din 24 ianuarie 2001 a Judecătoriei

Brașov, deciziei penale nr. 623/ A din 10 octombrie 2001 a Tribunalului Brașov

și deciziei penale nr. 39/ R din 23 ianuarie 2002 a Curții de Apel Brașov

privind pe inculpatul S.V.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în

anulare declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte

de Casație și Justiție împotriva sentinței penale nr. 133 din 24 ianuarie 2001

a Judecătoriei Brașov, deciziei penale nr. 623/ A din 10 octombrie 2001 a

Tribunalului Brașov și deciziei penale nr. 39/R din 23 ianuarie 2002 a Curții

de Apel Brașov privind pe inculpatul S.V.

Pronunțată în ședință publică, azi

11 noiembrie 2004.