ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 5443/2004

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Condamnatul F.M.V. a solicitat pe calea contestației la executare, să se deducă din pedeapsa de 10 ani închisoare ce i-a fost aplicată prin sentința penală nr. 38/2003 a Tribunalului Sibiu, perioada care a executat-o din pedeapsa de 9 ani închisoare, aplicată prin sentința penală nr. 506/1990 a Judecătoriei sectorului 1. Tribunalul București, secția I penală, prin sentința penală nr. 889 din 29 iunie 2004, a respins, ca nefondată, contestația. Apelul declarat de condamnat împotriva sentinței menționate a fost respins, ca nefondat, prin decizia nr. 597/ A din 12 august 2004 a Curții de Apel București, secția a II-a penală.

Pentru a hotărî astfel, ambele instanțe au reținut următoarele: Prin sentința penală nr. 506/1990 a Judecătoriei sectorului 1, rămasă definitivă prin decizia nr. 318/1991 a Tribunalului București, secția a II-a penală, petentul a fost condamnat la 9 ani închisoare, pentru infracțiunea prevăzută de art. 197 alin. (2) lit. b) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. Celelalte pedepse aplicate în cauza respectivă au fost constatate grațiate conform art. 1 din Decretul nr. 23/1990. Totodată, s-a dedus din pedeapsă perioada arestării preventive de la data de 15 martie 1998 la zi. Executarea pedepsei a început la 15 martie 1988, urmând să expire la 14 martie 1997, însă din cauza bolilor de care suferă, acesta a beneficiat de întreruperea executării pedepsei de trei ori, pe o perioadă totalizând 2821 de zile.

Aflându-se în întreruperea executării pedepsei sus-menționate, la 27 aprilie 2001, inculpatul a săvârșit o tentativă la infracțiunea de omor, prevăzută de art. 20, raportat la art. 174 alin. (1) și (2) C. pen. Prin sentința penală nr. 38/2003 a Tribunalului Sibiu, rămasă definitivă prin decizia nr. 3800/2003 a Curții Supreme de Justiție, secția penală, petentul a fost condamnat la 8 ani închisoare, pentru infracțiunea sus-menționată, cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen. Făcând și aplicarea art. 39 alin. (1) și (2) C. pen., instanțele au reținut că din pedeapsa anterioară de 9 ani închisoare, inculpatul mai are de executat 1348 de zile și a dispus contopirea acestui rest de pedeapsă cu aceea de 9 ani închisoare, aplicată pentru infracțiunea săvârșită ulterior și a dispus executarea pedepsei cele mai grele de 8 ani închisoare care a fost sporită la 10 ani închisoare.

În același timp s-a dedus detenția în executarea acestei pedepse rezultate în urma contopirii de la data de 27 martie 2001, data arestării preventive a inculpatului pentru noua infracțiune comisă. În raport cu toate aceste date, s-a reținut că perioada executată de acesta din pedeapsa de 9 ani închisoare, aplicată prin sentința penală nr. 506 din 1 noiembrie 1990 a Judecătoriei sectorului 1 București a fost avută în vedere de către Tribunalul Sibiu la stabilirea restului de 1348 zile închisoare, rămas neexecutat din pedeapsa respectivă la data comiterii noii infracțiuni, rest pe care, în urma reținerii stării de recidivă postcondamnatorie, prevăzută de art. 37 lit. a) C. pen., l-a contopit în condițiile art. 39 alin. (2) C. pen., cu pedeapsa de 8 ani închisoare, aplicată prin sentința penală nr. 38 din 12 februarie 2003, adăugând conform dispozițiilor din același text de lege și un spor de 2 ani închisoare, până la pedeapsa finală stabilită, de 10 ani închisoare.

Ca atare, s-a hotărât respingerea ca nefondată a contestației la executare. Împotriva ambelor hotărâri a declarat recurs condamnatul, reiterând prin cererea de recurs, motivele contestației la executare. Recursul este neîntemeiat.

Din examinarea hotărârilor atacate și a lucrărilor dosarului rezultă că instanțele au ajuns corect la concluzia că, în cauză, se impune respingerea contestației la executare prin care condamnatul solicită, să se scadă din pedeapsa rezultantă de 10 ani închisoare ce i-a fost aplicată prin sentința penală nr. 38/2003, rămasă definitivă, perioada pe care a executat-o din sancțiunea de 9 ani închisoare, stabilită prin sentința penală nr. 506/1990, ce formează obiectul primului termen al recidivei, deoarece această perioadă a fost avută în vedere la stabilirea restului ce a mai rămas de executat în urma întreruperii executării condamnării anterioare și contopit cu pedeapsa pronunțată pentru infracțiunea săvârșită ulterior, astfel încât nu se mai impune deducerea, din nou, a acestei durate din pedeapsa finală.

În afară de aceasta, împrejurarea că, prin hotărârea de condamnare rămasă definitivă și pusă în executare s-ar fi stabilit greșit restul neexecutat din pedeapsă nu poate constitui temei de contestație la executare, deoarece acest motiv nu se încadrează în nici unul din cazurile limitativ, enunțate în art. 461 C. proc. pen., ea poate fi invocată doar în cadrul unui recurs în anulare, care implică o altă procedură. Față de această situație, soluția adoptată este legală și temeinică, iar recursul condamnatului urmează a fi respins, cu obligarea acestuia la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de condamnatul F.M.V. împotriva deciziei penale nr. 597/ A din 12 august 2004 a Curții de Apel București, secția a II-a penală. Obligă recurentul condamnat să plătească statului suma de 800.000 lei cheltuieli judiciare, din care suma de 200.000 lei, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 22 octombrie 2004.