ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 5443/2004

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Condamnatul F.M.V. a solicitat pe

calea contestației la executare, să se deducă din pedeapsa de 10 ani închisoare

ce i-a fost aplicată prin sentința penală nr. 38/2003 a Tribunalului Sibiu,

perioada care a executat-o din pedeapsa de 9 ani închisoare, aplicată prin

sentința penală nr. 506/1990 a Judecătoriei sectorului 1.

Tribunalul București, secția I

penală, prin sentința penală nr. 889 din 29 iunie 2004, a respins, ca

nefondată, contestația.

Apelul declarat de condamnat

împotriva sentinței menționate a fost respins, ca nefondat, prin decizia nr.

597/ A din 12 august 2004 a Curții de Apel București, secția a II-a penală.

Pentru a hotărî astfel, ambele

instanțe au reținut următoarele:

Prin sentința penală nr. 506/1990 a

Judecătoriei sectorului 1, rămasă definitivă prin decizia nr. 318/1991 a

Tribunalului București, secția a II-a penală, petentul a fost condamnat la 9

ani închisoare, pentru infracțiunea prevăzută de art. 197 alin. (2) lit. b) C.

pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. Celelalte pedepse aplicate în

cauza respectivă au fost constatate grațiate conform art. 1 din Decretul nr.

23/1990.

Totodată, s-a dedus din pedeapsă

perioada arestării preventive de la data de 15 martie 1998 la zi.

Executarea pedepsei a început la 15

martie 1988, urmând să expire la 14 martie 1997, însă din cauza bolilor de care

suferă, acesta a beneficiat de întreruperea executării pedepsei de trei ori, pe

o perioadă totalizând 2821 de zile.

Aflându-se în întreruperea

executării pedepsei sus-menționate, la 27 aprilie 2001, inculpatul a săvârșit o

tentativă la infracțiunea de omor, prevăzută de art. 20, raportat la art. 174

alin. (1) și (2) C. pen.

Prin sentința penală nr. 38/2003 a

Tribunalului Sibiu, rămasă definitivă prin decizia nr. 3800/2003 a Curții

Supreme de Justiție, secția penală, petentul a fost condamnat la 8 ani

închisoare, pentru infracțiunea sus-menționată, cu aplicarea art. 37 lit. a) C.

pen.

Făcând și aplicarea art. 39 alin.

(1) și (2) C. pen., instanțele au reținut că din pedeapsa anterioară de 9 ani

închisoare, inculpatul mai are de executat 1348 de zile și a dispus contopirea

acestui rest de pedeapsă cu aceea de 9 ani închisoare, aplicată pentru

infracțiunea săvârșită ulterior și a dispus executarea pedepsei cele mai grele

de 8 ani închisoare care a fost sporită la 10 ani închisoare.

În același timp s-a dedus detenția

în executarea acestei pedepse rezultate în urma contopirii de la data de 27

martie 2001, data arestării preventive a inculpatului pentru noua infracțiune

comisă.

În raport cu toate aceste date, s-a

reținut că perioada executată de acesta din pedeapsa de 9 ani închisoare,

aplicată prin sentința penală nr. 506 din 1 noiembrie 1990 a Judecătoriei

sectorului 1 București a fost avută în vedere de către Tribunalul Sibiu la

stabilirea restului de 1348 zile închisoare, rămas neexecutat din pedeapsa

respectivă la data comiterii noii infracțiuni, rest pe care, în urma reținerii

stării de recidivă postcondamnatorie, prevăzută de art. 37 lit. a) C. pen., l-a

contopit în condițiile art. 39 alin. (2) C. pen., cu pedeapsa de 8 ani închisoare,

aplicată prin sentința penală nr. 38 din 12 februarie 2003, adăugând conform

dispozițiilor din același text de lege și un spor de 2 ani închisoare, până la

pedeapsa finală stabilită, de 10 ani închisoare.

Ca atare, s-a hotărât respingerea ca

nefondată a contestației la executare.

Împotriva ambelor hotărâri a

declarat recurs condamnatul, reiterând prin cererea de recurs, motivele

contestației la executare.

Recursul este neîntemeiat.

Din examinarea hotărârilor atacate

și a lucrărilor dosarului rezultă că instanțele au ajuns corect la concluzia

că, în cauză, se impune respingerea contestației la executare prin care

condamnatul solicită, să se scadă din pedeapsa rezultantă de 10 ani închisoare

ce i-a fost aplicată prin sentința penală nr. 38/2003, rămasă definitivă,

perioada pe care a executat-o din sancțiunea de 9 ani închisoare, stabilită

prin sentința penală nr. 506/1990, ce formează obiectul primului termen al

recidivei, deoarece această perioadă a fost avută în vedere la stabilirea

restului ce a mai rămas de executat în urma întreruperii executării condamnării

anterioare și contopit cu pedeapsa pronunțată pentru infracțiunea săvârșită

ulterior, astfel încât nu se mai impune deducerea, din nou, a acestei durate

din pedeapsa finală.

În afară de aceasta, împrejurarea

că, prin hotărârea de condamnare rămasă definitivă și pusă în executare s-ar fi

stabilit greșit restul neexecutat din pedeapsă nu poate constitui temei de

contestație la executare, deoarece acest motiv nu se încadrează în nici unul

din cazurile limitativ, enunțate în art. 461 C. proc. pen., ea poate fi

invocată doar în cadrul unui recurs în anulare, care implică o altă procedură.

Față de această situație, soluția

adoptată este legală și temeinică, iar recursul condamnatului urmează a fi

respins, cu obligarea acestuia la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de condamnatul F.M.V. împotriva deciziei penale nr. 597/ A din 12

august 2004 a Curții de Apel București, secția a II-a penală.

Obligă recurentul condamnat să

plătească statului suma de 800.000 lei cheltuieli judiciare, din care suma de

200.000 lei, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa

din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi

22 octombrie 2004.