ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1145/2005

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: B.A.I. și B.B. au chemat în judecată Primăria municipiului Onești, solicitând să se dispună anularea Dispoziției nr. 425 din 3 iulie 2003 emisă de Primăria municipiului Onești și obligarea acesteia de a dispune restituirea în natură sau prin echivalent bănesc a imobilului situat în municipiul Onești. Prin sentința civilă nr. 15 din 14 ianuarie 2004 a Tribunalului Bacău a fost admisă contestația, dispunându-se anularea dispoziției emisă de Primarul municipiului Onești, urmare notificării nr. 23492 din 29 decembrie 2002 și obligarea pârâtului de a emite o nouă dispoziție privind restituirea prin echivalent bănesc a imobilului situat în Onești.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că autorul reclamanților a fost proprietarul imobilului în litigiu, ceea ce rezultă din decretul de expropriere, anexa la decret și alte înscrisuri care atestă că imobilul expropriat nu a fost demolat, fiind utilizat pentru asigurarea sediului Judecătoriei municipiului Gheorghe Gheorghiu-Dej și apoi a Muzeului de Istorie, pe baza unui protocol încheiat între Centrul muzeal Bacău și Primăria municipiului Onești. S-a avut în vedere că în raport de art. 48 din Legea nr. 10/2001, decizia nr. 2447 din 18 iunie 2002 a Curții Supreme de Justiție, secția civilă prin care a fost respinsă acțiunea având ca obiect partajarea bunurilor succesorale rămase la decesul lui B.G., la cererea soției acestuia B.M., împotriva celorlalți moștenitori, reclamanți în cauza de față, care sunt soția și fiul lui B.I., care la rândul său este fiul proprietarului, nu are nici un efect în cauză.

Și aceasta pentru că indiferent de soluțiile pronunțate anterior, persoanele îndreptățite pot solicita măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001. În consecință, s-a reținut că dispoziția contestată este netemeinică, reținând greșit că nu s-a făcut dovada că bunul în litigiu a aparținut autorului reclamanților. Apoi, s-a reținut incidența în cauză a prevederilor art. 16 din Legea nr. 10/2001, în raport de care s-a dispus obligarea pârâtei de a emite o nouă dispoziție privind restituirea prin echivalent a imobilului în litigiu. Apelul declarat de reclamanți împotriva acestei hotărâri a fost admis prin decizia nr. 580 din 23 aprilie 2004 a Curții de Apel Bacău, secția civilă, prin care a fost schimbată în parte sentința, în sensul obligării pârâtei de a emite o nouă dispoziție privind restituirea în natură a imobilului, în loc de restituire prin echivalent.

Au fost menținute celelalte dispoziții ale hotărârii, fiind respins ca nefondat apelul declarat de Primăria municipiului Onești împotriva aceleiași sentințe. S-a avut în vedere de asemenea că în cauză s-a făcut dovada că imobilul în litigiu a aparținut autorului reclamanților, chiar în lipsa unui înscris care să ateste în mod direct dobândirea dreptului de proprietate. Și pentru că Muzeul de Istorie nu mai funcționează în acest imobil, fiind mutat în clădirea Bibliotecii municipiului Onești, clădirea fiind liberă, s-a dispus emiterea dispoziției de restituire în natură a bunului solicitat și nu prin echivalent.

Împotriva acestei decizii Primăria municipiului Onești a declarat recursul de față, susținând că în mod greșit Curtea de Apel Bacău nu a avut în vedere că prin dispoziția dedusă judecății Primarul municipiului Onești nu s-a pronunțat asupra restituirii în natură sau prin echivalent, ci dispoziția de respingere a notificării s-a întemeiat numai pe lipsa unor probe asupra dreptului de proprietate asupra imobilului solicitat. Recursul vizează și situația dovedirii dreptului de proprietate asupra imobilului situat în Onești, str. O., în timp ce prin notificare cei în cauză solicită restituirea imobilului situat în Onești, Aleea P. Sunt relevate contradicțiile privind suprafața construcției, astfel cum este redată în adeverințele avute în vedere de instanțe, ce nu au fost clarificate prin expertiza efectuată în cauză, considerându-se că singura probă convingătoare este actul de dobândire a imobilului de la dr.

N., care nu a fost depus, deși s-a făcut referire la acesta în acțiune. Se susține că s-a dat o interpretare greșită prevederilor art. 22 din Legea nr. 10/2001 și a prevederilor corespunzătoare din normele de aplicare a legii, în sensul cărora prin acte doveditoare se înțelege prezentarea unui înscris autentic sau sub semnătură privată, ce poate fi însoțit și de alte dovezi, care împreună și nu separat fundamentează cererea de restituire. De asemenea se arată în motivarea recursului că instanța în soluționarea apelurilor nu a ținut seama de Decizia nr. 2447 din 18 iunie 2002 a Curții Supreme de Justiție, secția civilă, prin care a fost respinsă acțiunea de ieșire din indiviziune formulată cu privire la imobilul în litigiu, tocmai pentru că nu s-a făcut dovada dreptului de proprietate prin act autentic de vânzare-cumpărare.

Recursul urmează a fi admis în sensul celor ce urmează. În soluționarea cauzei de față și pentru a răspunde motivelor de recurs redate este necesară clarificarea unor probleme de drept, aplicarea corectă a unor prevederi cuprinse în Legea nr. 10/2001. Și întrucât cererea de restituire a imobilului formulată de cei în cauză a fost respinsă, pentru că aceștia nu au dovedit calitatea de proprietar asupra imobilului solicitat a autorului lor B.G., se impune a se stabili ce se înțelege prin acte doveditoare a dreptului de proprietate, în sensul legii aplicabile. Potrivit art. 22 din Legea nr. 10/2001 actele doveditoare ale dreptului de proprietate, precum și în cazul moștenitorilor, ce le atestă această calitate vor fi depuse ca anexă la notificare, într-un anumit termen, ce a fost prelungit apoi prin lege.

Art. 22.1 din H.G. nr. 498 din 14 mai 2003 de aprobare a normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 prevede că prin acte doveditoare se înțelege orice înscrisuri translative de proprietate, acte juridice care atestă calitatea de moștenitor, orice acte juridice sau susțineri care permit încadrarea preluării [art. 2 alin. (1) din lege] ca fiind abuzivă, orice acte juridice care atestă deținerea proprietății, expertize judiciare sau extrajudiciare de care persoana îndreptățită înțelege să se prevaleze în dovedirea cererii sale, orice alte înscrisuri sau declarații notariale. Pentru că art. 22 din lege nu cuprinde prevederi speciale în privința dovedirii dreptului de proprietate al autorului persoanelor îndreptățite, cum este cazul în speță, înseamnă că aceste prevederi se întregesc cu cele cuprinse în normele de aplicare, la care s-a făcut referire.

Ca urmare, rezultă că în această materie, ce vizează retrocedarea imobilelor preluate abuziv, în privința dovedirii dreptului de proprietate al persoanei îndreptățite, nu se impune o astfel de dovadă numai prin înscris autentic de înstrăinare, cum se pretinde în recurs, fiind admisibile și alte mijloace de probă, astfel cum au fost redate, important fiind de stabilit fără echivoc dacă bunul preluat de stat, prin expropriere, a aparținut autorului reclamanților. Astfel, actul de preluare constituie prin el însuși un mijloc de probă, chiar dacă dă naștere numai unei prezumții relative de proprietate. În speță s-a făcut o asemenea dovadă, ce a fost însoțită de alte înscrisuri în raport de care ambele instanțe au hotărât că cererea de restituire este îndreptățită.

Deși în principal hotărârea atacată este corectă, instanța făcând o judicioasă aplicare a prevederilor legale menționate, nu a clarificat anumite aspecte de fapt, ce justifică admiterea recursului de față. Astfel, dacă în adevăr actul de expropriere, poate constitui dovadă în sensul arătat, nu s-a avut în vedere că acesta se referă la imobilul situat în Onești, str. O. nr. 64, ca aparținând lui B.G. Anexa la decret se referă la imobilul din Onești, str. O. nr. 65, în timp ce reclamanții solicită retrocedarea imobilului din Onești, Aleea P. Este exact că în alte adrese avute în vedere de instanțe, se face referire expresă la imobilul în care funcționează Muzeul de istorie, solicitat de reclamanți.

Dar, nici o probă nu atestă și nu face deplină dovadă asupra schimbării denumirii străzii în timp, după aplicarea decretului de expropriere, pentru a se putea stabili fără dubiu dacă este vorba de unul și același imobil. Este exact că în expertiza efectuată în cauză de ing. P.C. se ajunge la această concluzie, dar considerentele nu sunt suficient de convingătoare și nu răspund la inadvertențele invocate de unitatea deținătoare, cu privire la suprafețele construite, evidențiate în actul de expropriere și cele existente la fața locului. De asemenea expertul nu se pronunță și nu justifică în nici un fel schimbarea denumirii străzii, pentru că cele concluzionate să fie veridice. De aceea recursul de față urmează a fi admis, în sensul arătat și a se dispune casarea hotărârii și rejudecarea cauzei, în vederea suplimentării probelor în sensul arătat.

Pe această linie este de observat că recurenta a formulat obiecțiuni la raportul de expertiză menționat, ce au fost comunicate părților, însă instanța nu s-a pronunțat asupra lor procedând la judecarea cauzei, în raport de invocarea decretului de trecere a imobilului în domeniul public al municipiului. În aceste condiții, rejudecarea cauzei urmează a viza și răspunsul aceluiași expert la obiecțiunile formulate. În acord cu cele ce preced, este de reținut că instanța de apel, ca și cea de fond de altfel, a dat o corectă interpretare prevederilor art. 48 din Legea nr. 10/2001. Acest text reglementează posibilitatea pentru persoanele de ale căror imobile au fost preluate abuziv de stat, de a urma procedura prevăzută de această lege pentru a obține măsuri reparatorii, chiar dacă formulând acțiuni în justiție pentru restituirea acelorași imobile, acestea le-au fost respinse irevocabil, înainte de intrarea în vigoare a legii speciale.

Ca atare, indiferent de soluția dată de instanțe anterior, foștii proprietari au dreptul la reparație în condițiile legii noi, pentru a beneficia de măsuri reparatorii toate persoanele ale căror imobile au fost preluate de stat, chiar cu titlu valabil. Aceasta înseamnă că decizia acestei instanțe, la care se face referire în recurs, în aplicarea corectă a prevederilor menționate, nu înlătură posibilitatea celor în cauză de a dovedi că în adevăr sunt persoane îndreptățite la restituire. Față de cele arătate, recursul de față urmează a fi admis și a se casa decizia recurată, cu trimiterea cauzei aceleiași instanțe, pentru rejudecarea apelurilor, în sensul celor ce preced. Desigur că instanța de rejudecare urmează să facă o corectă aplicare a prevederilor art. 16 din lege, în raport de ansamblul probelor administrate și de situația de fapt la data judecării pricinii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul declarat de pârâta Primăria municipiului Onești împotriva deciziei nr. 580 din 23 aprilie 2004 a Curții de Apel Bacău, secția civilă. Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 februarie 2005.