ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1145/2005

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

B.A.I. și B.B. au chemat în judecată

Primăria municipiului Onești, solicitând să se dispună anularea Dispoziției nr.

425 din 3 iulie 2003 emisă de Primăria municipiului Onești și obligarea

acesteia de a dispune restituirea în natură sau prin echivalent bănesc a

imobilului situat în municipiul Onești.

Prin sentința civilă nr. 15 din 14

ianuarie 2004 a Tribunalului Bacău a fost admisă contestația, dispunându-se

anularea dispoziției emisă de Primarul municipiului Onești, urmare notificării

nr. 23492 din 29 decembrie 2002 și obligarea pârâtului de a emite o nouă

dispoziție privind restituirea prin echivalent bănesc a imobilului situat în

Onești.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

fond a reținut că autorul reclamanților a fost proprietarul imobilului în litigiu,

ceea ce rezultă din decretul de expropriere, anexa la decret și alte înscrisuri

care atestă că imobilul expropriat nu a fost demolat, fiind utilizat pentru

asigurarea sediului Judecătoriei municipiului Gheorghe Gheorghiu-Dej și apoi a

Muzeului de Istorie, pe baza unui protocol încheiat între Centrul muzeal Bacău

și Primăria municipiului Onești. S-a avut în vedere că în raport de art. 48 din

Legea nr. 10/2001, decizia nr. 2447 din 18 iunie 2002 a Curții Supreme de

Justiție, secția civilă prin care a fost respinsă acțiunea având ca obiect

partajarea bunurilor succesorale rămase la decesul lui B.G., la cererea soției

acestuia B.M., împotriva celorlalți moștenitori, reclamanți în cauza de față,

care sunt soția și fiul lui B.I., care la rândul său este fiul proprietarului,

nu are nici un efect în cauză. Și aceasta pentru că indiferent de soluțiile

pronunțate anterior, persoanele îndreptățite pot solicita măsuri reparatorii în

natură sau prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001.

În consecință, s-a reținut că

dispoziția contestată este netemeinică, reținând greșit că nu s-a făcut dovada

că bunul în litigiu a aparținut autorului reclamanților.

Apoi, s-a reținut incidența în cauză

a prevederilor art. 16 din Legea nr. 10/2001, în raport de care s-a dispus

obligarea pârâtei de a emite o nouă dispoziție privind restituirea prin

echivalent a imobilului în litigiu.

Apelul declarat de reclamanți

împotriva acestei hotărâri a fost admis prin decizia nr. 580 din 23 aprilie 2004

a Curții de Apel Bacău, secția civilă, prin care a fost schimbată în parte

sentința, în sensul obligării pârâtei de a emite o nouă dispoziție privind

restituirea în natură a imobilului, în loc de restituire prin echivalent. Au

fost menținute celelalte dispoziții ale hotărârii, fiind respins ca nefondat

apelul declarat de Primăria municipiului Onești împotriva aceleiași sentințe.

S-a avut în vedere de asemenea că în

cauză s-a făcut dovada că imobilul în litigiu a aparținut autorului

reclamanților, chiar în lipsa unui înscris care să ateste în mod direct

dobândirea dreptului de proprietate. Și pentru că Muzeul de Istorie nu mai

funcționează în acest imobil, fiind mutat în clădirea Bibliotecii municipiului

Onești, clădirea fiind liberă, s-a dispus emiterea dispoziției de restituire în

natură a bunului solicitat și nu prin echivalent.

Împotriva acestei decizii Primăria

municipiului Onești a declarat recursul de față, susținând că în mod greșit

Curtea de Apel Bacău nu a avut în vedere că prin dispoziția dedusă judecății

Primarul municipiului Onești nu s-a pronunțat asupra restituirii în natură sau

prin echivalent, ci dispoziția de respingere a notificării s-a întemeiat numai

pe lipsa unor probe asupra dreptului de proprietate asupra imobilului

solicitat.

Recursul vizează și situația

dovedirii dreptului de proprietate asupra imobilului situat în Onești, str. O.,

în timp ce prin notificare cei în cauză solicită restituirea imobilului situat

în Onești, Aleea P. Sunt relevate contradicțiile privind suprafața

construcției, astfel cum este redată în adeverințele avute în vedere de

instanțe, ce nu au fost clarificate prin expertiza efectuată în cauză,

considerându-se că singura probă convingătoare este actul de dobândire a

imobilului de la dr. N., care nu a fost depus, deși s-a făcut referire la

acesta în acțiune.

Se susține că s-a dat o interpretare

greșită prevederilor art. 22 din Legea nr. 10/2001 și a prevederilor

corespunzătoare din normele de aplicare a legii, în sensul cărora prin acte

doveditoare se înțelege prezentarea unui înscris autentic sau sub semnătură

privată, ce poate fi însoțit și de alte dovezi, care împreună și nu separat

fundamentează cererea de restituire.

De asemenea se arată în motivarea

recursului că instanța în soluționarea apelurilor nu a ținut seama de Decizia

nr. 2447 din 18 iunie 2002 a Curții Supreme de Justiție, secția civilă, prin

care a fost respinsă acțiunea de ieșire din indiviziune formulată cu privire la

imobilul în litigiu, tocmai pentru că nu s-a făcut dovada dreptului de

proprietate prin act autentic de vânzare-cumpărare.

Recursul urmează a fi admis în

sensul celor ce urmează.

În soluționarea cauzei de față și

pentru a răspunde motivelor de recurs redate este necesară clarificarea unor

probleme de drept, aplicarea corectă a unor prevederi cuprinse în Legea nr. 10/2001.

Și întrucât cererea de restituire a

imobilului formulată de cei în cauză a fost respinsă, pentru că aceștia nu au

dovedit calitatea de proprietar asupra imobilului solicitat a autorului lor B.G.,

se impune a se stabili ce se înțelege prin acte doveditoare a dreptului de

proprietate, în sensul legii aplicabile.

Potrivit art. 22 din Legea nr. 10/2001

actele doveditoare ale dreptului de proprietate, precum și în cazul

moștenitorilor, ce le atestă această calitate vor fi depuse ca anexă la

notificare, într-un anumit termen, ce a fost prelungit apoi prin lege.

Art. 22.1 din H.G. nr. 498 din 14

mai 2003 de aprobare a normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001

prevede că prin acte doveditoare se înțelege orice înscrisuri translative de

proprietate, acte juridice care atestă calitatea de moștenitor, orice acte

juridice sau susțineri care permit încadrarea preluării [art. 2 alin. (1) din

lege] ca fiind abuzivă, orice acte juridice care atestă deținerea proprietății,

expertize judiciare sau extrajudiciare de care persoana îndreptățită înțelege

să se prevaleze în dovedirea cererii sale, orice alte înscrisuri sau declarații

notariale.

Pentru că art. 22 din lege nu

cuprinde prevederi speciale în privința dovedirii dreptului de proprietate al

autorului persoanelor îndreptățite, cum este cazul în speță, înseamnă că aceste

prevederi se întregesc cu cele cuprinse în normele de aplicare, la care s-a

făcut referire. Ca urmare, rezultă că în această materie, ce vizează

retrocedarea imobilelor preluate abuziv, în privința dovedirii dreptului de

proprietate al persoanei îndreptățite, nu se impune o astfel de dovadă numai

prin înscris autentic de înstrăinare, cum se pretinde în recurs, fiind

admisibile și alte mijloace de probă, astfel cum au fost redate, important fiind

de stabilit fără echivoc dacă bunul preluat de stat, prin expropriere, a

aparținut autorului reclamanților.

Astfel, actul de preluare constituie

prin el însuși un mijloc de probă, chiar dacă dă naștere numai unei prezumții

relative de proprietate.

În speță s-a făcut o asemenea

dovadă, ce a fost însoțită de alte înscrisuri în raport de care ambele instanțe

au hotărât că cererea de restituire este îndreptățită.

Deși în principal hotărârea atacată

este corectă, instanța făcând o judicioasă aplicare a prevederilor legale

menționate, nu a clarificat anumite aspecte de fapt, ce justifică admiterea

recursului de față.

Astfel, dacă în adevăr actul de

expropriere, poate constitui dovadă în sensul arătat, nu s-a avut în vedere că

acesta se referă la imobilul situat în Onești, str. O. nr. 64, ca aparținând

lui B.G. Anexa la decret se referă la imobilul din Onești, str. O. nr. 65, în

timp ce reclamanții solicită retrocedarea imobilului din Onești, Aleea P. Este

exact că în alte adrese avute în vedere de instanțe, se face referire expresă

la imobilul în care funcționează Muzeul de istorie, solicitat de reclamanți.

Dar, nici o probă nu atestă și nu

face deplină dovadă asupra schimbării denumirii străzii în timp, după aplicarea

decretului de expropriere, pentru a se putea stabili fără dubiu dacă este vorba

de unul și același imobil.

Este exact că în expertiza efectuată

în cauză de ing. P.C. se ajunge la această concluzie, dar considerentele nu

sunt suficient de convingătoare și nu răspund la inadvertențele invocate de

unitatea deținătoare, cu privire la suprafețele construite, evidențiate în

actul de expropriere și cele existente la fața locului. De asemenea expertul nu

se pronunță și nu justifică în nici un fel schimbarea denumirii străzii, pentru

că cele concluzionate să fie veridice.

De aceea recursul de față urmează a

fi admis, în sensul arătat și a se dispune casarea hotărârii și rejudecarea

cauzei, în vederea suplimentării probelor în sensul arătat.

Pe această linie este de observat că

recurenta a formulat obiecțiuni la raportul de expertiză menționat, ce au fost

comunicate părților, însă instanța nu s-a pronunțat asupra lor procedând la

judecarea cauzei, în raport de invocarea decretului de trecere a imobilului în

domeniul public al municipiului.

În aceste condiții, rejudecarea

cauzei urmează a viza și răspunsul aceluiași expert la obiecțiunile formulate.

În acord cu cele ce preced, este de

reținut că instanța de apel, ca și cea de fond de altfel, a dat o corectă

interpretare prevederilor art. 48 din Legea nr. 10/2001.

Acest text reglementează

posibilitatea pentru persoanele de ale căror imobile au fost preluate abuziv de

stat, de a urma procedura prevăzută de această lege pentru a obține măsuri

reparatorii, chiar dacă formulând acțiuni în justiție pentru restituirea acelorași

imobile, acestea le-au fost respinse irevocabil, înainte de intrarea în vigoare

a legii speciale. Ca atare, indiferent de soluția dată de instanțe anterior,

foștii proprietari au dreptul la reparație în condițiile legii noi, pentru a

beneficia de măsuri reparatorii toate persoanele ale căror imobile au fost

preluate de stat, chiar cu titlu valabil. Aceasta înseamnă că decizia acestei

instanțe, la care se face referire în recurs, în aplicarea corectă a

prevederilor menționate, nu înlătură posibilitatea celor în cauză de a dovedi

că în adevăr sunt persoane îndreptățite la restituire.

Față de cele arătate, recursul de

față urmează a fi admis și a se casa decizia recurată, cu trimiterea cauzei

aceleiași instanțe, pentru rejudecarea apelurilor, în sensul celor ce preced.

Desigur că instanța de rejudecare

urmează să facă o corectă aplicare a prevederilor art. 16 din lege, în raport de

ansamblul probelor administrate și de situația de fapt la data judecării

pricinii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de pârâta

Primăria municipiului Onești împotriva deciziei nr. 580 din 23 aprilie 2004 a

Curții de Apel Bacău, secția civilă.

Casează decizia recurată și trimite cauza

spre rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 februarie

2005.