ÎCCJ, decizie (scj.ro #82203)

Imobil

expropriat. Cerere întemeiată pe Legea nr. 10/2001, pentru măsuri reparatorii.

Admisibilitatea cererii și a mijloacelor de probă.

Cuprins pe materii.

Drept civil. Dreptul de

proprietate. Imobil expropriat. Cererea pentru măsuri reparatorii întemeiată pe

Legea nr. 10/2001. Admisibilitatea cererii și a mijloacelor de probă.

Index alfabetic. Drept civil. Dreptul de proprietate.

-  Măsuri reparatorii. Admisibilitatea cererii.

-  Proba proprietății.

Lege nr. 10/2001: art. 22; art. 48

În temeiul art. 48 Legea nr. 10/2001, persoana îndreptățită

poate beneficia de măsuri reparatorii, pentru imobilul expropriat, chiar dacă

anterior i s-a respins, prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă,

acțiunea având ca obiect imobilul preluat de stat prin expropriere.

Proba proprietății, la care se referă art. 22 din Lege nr.

10/2001, se face prin oricare din mijloacele menționate la pct. 22

1

din

Normele metodologice, aprobate prin H.G. nr. 498/2003, de aplicarea unitară a

Legii nr. 10/2001.

Î.C.C.J.,

secția civilă și de proprietate intelectuală, decizia nr. 1145 din 15 februarie

2005.

B.A.I. și B.B. au solicitat să se dispună anularea Dispoziției

nr.425 din 03.07.2003 emisă de Primăria municipiului Onești și obligarea

acesteia de a dispune restituirea în natură sau prin echivalent bănesc a unui

imobil situat în municipiul Onești.

Prin sentința civilă nr. 15 din 14 ianuarie 2004 Tribunalul

Bacău a admis contestația, a dispus anularea dispoziției emisă de primarul

municipiului Onești -  urmare a notificării nr. 23492 din 29 decembrie

2002 ce i s-a adresat - și a obligat pe pârât să  emită o nouă dispoziție

privind restituirea, prin echivalent bănesc, a imobilului.

Instanța de fond a reținut că B.G., autorul reclamanților, a

fost proprietarul imobilului, ceea ce rezultă din decretul de expropriere și

din alte înscrisuri care atestă că nu au fost demolate construcțiile, fiind

utilizate pentru asigurarea sediului unei judecătorii și, apoi, a Muzeului de

Istorie.    S-a avut în vedere că, în raport cu art. 48 din

Legea nr. 10/2001, nu are nici un efect, pentru soluționarea cauzei, decizia

nr. 2447 din 18 iunie 2000 a Curții Supreme de Justiție, secția civilă, prin

care a fost respinsă acțiunea având ca obiect partajarea bunurilor succesorale

rămase la decesul lui B.G., autorul reclamanților,  indiferent de

soluțiile pronunțate anterior, persoanele îndreptățite putând solicita măsuri

reparatorii, în natură sau prin echivalent, în condițiile Legii nr. 10/2001.

În consecință, s-a stabilit  că dispoziția contestată este

netemeinică, reținând greșit că nu s-a făcut dovada că bunul în litigiu a

aparținut autorului reclamanților.

S-a reținut, însă,  incidența prevederilor art. 16 din

Legea nr. 10/2001, în raport cu care s-a dispus obligarea pârâtei de a emite o

nouă dispoziție privind restituirea prin echivalent a imobilului.

Apelul declarat de reclamanți a fost admis prin decizia nr. 580

din 23 aprilie 2004 a Curții de Apel Bacău, secția civilă, prin care a fost

schimbată în parte sentința, în sensul obligării pârâtei de a emite o nouă

dispoziție privind restituirea în natură a imobilului, în loc de restituire

prin echivalent. Au fost menținute celelalte dispoziții ale hotărârii, fiind

respins ca nefondat apelul declarat de Primăria municipiului Onești.

S-a avut în vedere că s-a făcut dovada că imobilul a aparținut

autorului reclamanților, chiar în lipsa unui înscris care să ateste în mod

direct dobândirea dreptului de proprietate, și, clădirea fiind liberă, pentru

că Muzeul de Istorie nu mai funcționează în acest imobil, fiind mutat în

clădirea Bibliotecii municipiului Onești,  s-a dispus obligarea de a se

emite dispoziția de restituire în natură a bunului solicitat, iar  nu prin

echivalent.

Împotriva acestei decizii, Primăria municipiului Onești a

declarat recurs, susținând că în mod greșit Curtea de Apel Bacău nu a avut în

vedere că, prin dispoziția sa, primarul municipiului Onești nu s-a pronunțat

asupra restituirii în natură sau prin echivalent, ci dispoziția de respingere a

cererii din  notificare s-a întemeiat numai pe lipsa unor probe asupra

dreptului de proprietate asupra imobilului solicitat.

Se susține că s-a dat o interpretare greșită prevederilor art.

22 din Legea nr. 10/2001 și a prevederilor corespunzătoare din Normele de

aplicare a legii, în sensul cărora prin acte doveditoare se înțelege

prezentarea unui înscris autentic sau sub semnătură privată, ce poate fi

însoțit și de alte dovezi, care împreună, și nu separat, fundamentează cererea

de restituire.

De asemenea, se arată în motivarea recursului, că instanța, în

soluționarea apelurilor, nu a ținut seama de Decizia nr. 2447 din 18 iunie 2000

a Curții Supreme de Justiție, secția civilă, prin care a fost respinsă acțiunea

de ieșire din indiviziune formulată cu privire la imobilul în litigiu, tocmai

pentru că nu s-a făcut dovada dreptului de proprietate prin act autentic de

vânzare-cumpărare.

Recursul este fondat.

În soluționarea cauzei și pentru a răspunde motivelor de recurs

redate, este necesară clarificarea unor probleme de drept, în aplicarea corectă

a unor prevederi cuprinse în Legea nr. 10/2001.

Întrucât cererea de restituire a imobilului, formulată prin

nptificare,  a fost respinsă de Primăria municipiului Onești pentru că nu

s-a dovedit calitatea de proprietar, a autorului reclamanților, se impune a se

stabili ce se înțelege prin acte doveditoare a dreptului de proprietate, în

sensul legii aplicabile.

Potrivit art. 22 din Legea nr. 10/2001, actele doveditoare ale

dreptului de proprietate și, în cazul moștenitorilor, actele ce le atestă

această calitate vor fi depuse, ca anexă la notificare, într-un  anumit

termen, ce a fost prelungit apoi prin lege.

La pct. .22.1 din Hotărârea guvernului nr. 498 din 14 mai 2003

de aprobare a normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr.10/2001,

se  prevede că prin acte doveditoare se înțelege orice înscrisuri

translative de proprietate, acte juridice care atestă calitatea de moștenitor,

orice acte juridice sau susțineri care permit încadrarea preluării ca fiind

abuzivă ( art. 2 alin.(1) din lege), orice acte juridice care atestă deținerea

proprietății, expertize judiciare sau extrajudiciare de care persoana

îndreptățită înțelege să se prevaleze în dovedirea cererii sale, orice alte

înscrisuri sau declarații notariale.

Pentru că art. 22 al Legii nr. 10/2001 nu cuprinde prevederi

speciale în privința dovedirii dreptului de proprietate al autorului

persoanelor îndreptățite, cum este cazul în speță, înseamnă că aceste prevederi

se întregesc cu cele cuprinse în normele de aplicare, la care s-a făcut

referire. Ca urmare, rezultă că, în această materie, ce vizează retrocedarea

imobilelor preluate abuziv, în privința dovedirii dreptului de proprietate, nu

se impune o astfel de dovadă numai prin înscris autentic de înstrăinare -

cum se pretinde prin recurs -  fiind admisibile și alte mijloace de probă,

astfel cum au fost redate, important fiind de stabilit dacă bunul, preluat de

stat,  a aparținut autorului reclamanților.

Actul de preluare a imobilului prin expropriere, de către stat,

constituie prin el însuși un mijloc de probă, chiar dacă dă naștere numai unei

prezumții relative de proprietate.

În speță, s-a făcut o asemenea dovadă, ce a fost însoțită de

alte înscrisuri în raport cu care ambele instanțe au hotărât că cererea de

restituire a imobilului este îndreptățită.

Deși, prin  hotărârea atacată, instanța a făcut o

judicioasă aplicare a prevederilor legale menționate, nu a clarificat anumite

aspecte de fapt.

Astfel, dacă, în adevăr, actul de expropriere  poate

constitui dovadă în sensul arătat, nu s-a avut în vedere că acesta se referă la

imobilul situat în Onești, str. Oituz nt. 64 (ca aparținând lui B.G., autorul

reclamanților) iar anexa la decret se referă la imobilul din Onești, str. Oituz

nr.65, în timp ce se  solicită retrocedarea imobilului din Onești, Aleea

Parcului nr.3 bis. Este exact că, în alte înscrisuri avute în vedere de

instanțe, se face referire expresă la imobilul în care funcționează Muzeul de

Istorie, solicitat de reclamanți.

Dar, nici o probă nu atestă și nu face deplină dovadă asupra

schimbării denumirii străzii, în timp, după aplicarea decretului de

expropriere, pentru a se putea stabili, fără dubiu, dacă este vorba de unul și

același imobil.

Este exact că în expertiza efectuată în cauză se ajunge la

această concluzie, dar considerentele nu sunt suficient de convingătoare și nu

răspund la inadvertențele invocate de unitatea deținătoare, cu privire la

suprafețele construite, evidențiate în actul de expropriere, și cele existente

la fața locului. De asemenea, expertul nu se pronunță și nu justifică în nici

un fel schimbarea denumirii străzii, pentru ca cele concluzionate să fie

veridice.

De aceea, se impune rejudecarea cauzei, în vederea suplimentării

probelor.

Este de observat că recurenta a formulat obiecțiuni la raportul

de expertiză – ce au fost comunicate părților -  însă instanța nu s-a

pronunțat asupra lor procedând la judecarea cauzei.

În aceste condiții, rejudecarea cauzei urmează a viza și

răspunsul expertului la obiecțiunile formulate.

În acord cu cele ce preced, este de reținut că instanța de apel,

ca și cea de fond, au dat o corectă interpretare prevederilor art. 48 din Legea

nr. 10/2001.

Acest text reglementează posibilitatea, pentru persoanele de ale

căror imobile au fost preluate abuziv de stat, de a urma procedura prevăzută de

această lege pentru a obține măsuri reparatorii, chiar dacă, anterior,

formulând acțiuni în justiție, pentru restituirea acelorași imobile, acestea

le-au fost respinse irevocabil, înainte de intrarea în vigoare a legii

speciale. Ca atare, indiferent de soluția dată de instanțe anterior, foștii

proprietari au dreptul la reparație în condițiile legii noi, pentru a beneficia

de măsuri reparatorii toate persoanele ale căror imobile au fost preluate de

stat, chiar cu titlu valabil. Aceasta înseamnă că decizia nr. 2447/2000 a

Curții Supreme de Justiție, secția civilă,  la care se face referire în

recurs, nu înlătură posibilitatea reclamanților de a dovedi că sunt persoane

îndreptățite la restituire.

Față

de cele arătate, recursul a fost admis s-a casat decizia recurată  și s-a

trimis cauzei aceleiași instanțe, pentru rejudecarea apelurilor, în sensul

celor ce preced, și cu îndrumarea ca instanța de rejudecare să facă o corectă

aplicare a prevederilor art. 16 din Legea nr. 10/2001, în raport cu ansamblul

probelor administrate și cu situația de fapt la data judecării pricinii.