ÎCCJ, decizie (scj.ro #82203)

Imobil expropriat. Cerere întemeiată pe Legea nr. 10/2001, pentru măsuri reparatorii. Admisibilitatea cererii și a mijloacelor de probă. Cuprins pe materii. Drept civil. Dreptul de proprietate. Imobil expropriat. Cererea pentru măsuri reparatorii întemeiată pe Legea nr. 10/2001. Admisibilitatea cererii și a mijloacelor de probă. Index alfabetic. Drept civil. Dreptul de proprietate. - Măsuri reparatorii. Admisibilitatea cererii. - Proba proprietății. Lege nr. 10/2001: art. 22; art. 48 În temeiul art. 48 Legea nr. 10/2001, persoana îndreptățită poate beneficia de măsuri reparatorii, pentru imobilul expropriat, chiar dacă anterior i s-a respins, prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, acțiunea având ca obiect imobilul preluat de stat prin expropriere.

Proba proprietății, la care se referă art. 22 din Lege nr. 10/2001, se face prin oricare din mijloacele menționate la pct. 22 1 din Normele metodologice, aprobate prin H.G. nr. 498/2003, de aplicarea unitară a Legii nr. 10/2001. Î.C.C.J., secția civilă și de proprietate intelectuală, decizia nr. 1145 din 15 februarie 2005. B.A.I. și B.B. au solicitat să se dispună anularea Dispoziției nr.425 din 03.07.2003 emisă de Primăria municipiului Onești și obligarea acesteia de a dispune restituirea în natură sau prin echivalent bănesc a unui imobil situat în municipiul Onești. Prin sentința civilă nr. 15 din 14 ianuarie 2004 Tribunalul Bacău a admis contestația, a dispus anularea dispoziției emisă de primarul municipiului Onești - urmare a notificării nr. 23492 din 29 decembrie 2002 ce i s-a adresat - și a obligat pe pârât să emită o nouă dispoziție privind restituirea, prin echivalent bănesc, a imobilului.

Instanța de fond a reținut că B.G., autorul reclamanților, a fost proprietarul imobilului, ceea ce rezultă din decretul de expropriere și din alte înscrisuri care atestă că nu au fost demolate construcțiile, fiind utilizate pentru asigurarea sediului unei judecătorii și, apoi, a Muzeului de Istorie. S-a avut în vedere că, în raport cu art. 48 din Legea nr. 10/2001, nu are nici un efect, pentru soluționarea cauzei, decizia nr. 2447 din 18 iunie 2000 a Curții Supreme de Justiție, secția civilă, prin care a fost respinsă acțiunea având ca obiect partajarea bunurilor succesorale rămase la decesul lui B.G., autorul reclamanților, indiferent de soluțiile pronunțate anterior, persoanele îndreptățite putând solicita măsuri reparatorii, în natură sau prin echivalent, în condițiile Legii nr. 10/2001.

În consecință, s-a stabilit că dispoziția contestată este netemeinică, reținând greșit că nu s-a făcut dovada că bunul în litigiu a aparținut autorului reclamanților. S-a reținut, însă, incidența prevederilor art. 16 din Legea nr. 10/2001, în raport cu care s-a dispus obligarea pârâtei de a emite o nouă dispoziție privind restituirea prin echivalent a imobilului. Apelul declarat de reclamanți a fost admis prin decizia nr. 580 din 23 aprilie 2004 a Curții de Apel Bacău, secția civilă, prin care a fost schimbată în parte sentința, în sensul obligării pârâtei de a emite o nouă dispoziție privind restituirea în natură a imobilului, în loc de restituire prin echivalent. Au fost menținute celelalte dispoziții ale hotărârii, fiind respins ca nefondat apelul declarat de Primăria municipiului Onești.

S-a avut în vedere că s-a făcut dovada că imobilul a aparținut autorului reclamanților, chiar în lipsa unui înscris care să ateste în mod direct dobândirea dreptului de proprietate, și, clădirea fiind liberă, pentru că Muzeul de Istorie nu mai funcționează în acest imobil, fiind mutat în clădirea Bibliotecii municipiului Onești, s-a dispus obligarea de a se emite dispoziția de restituire în natură a bunului solicitat, iar nu prin echivalent. Împotriva acestei decizii, Primăria municipiului Onești a declarat recurs, susținând că în mod greșit Curtea de Apel Bacău nu a avut în vedere că, prin dispoziția sa, primarul municipiului Onești nu s-a pronunțat asupra restituirii în natură sau prin echivalent, ci dispoziția de respingere a cererii din notificare s-a întemeiat numai pe lipsa unor probe asupra dreptului de proprietate asupra imobilului solicitat.

Se susține că s-a dat o interpretare greșită prevederilor art. 22 din Legea nr. 10/2001 și a prevederilor corespunzătoare din Normele de aplicare a legii, în sensul cărora prin acte doveditoare se înțelege prezentarea unui înscris autentic sau sub semnătură privată, ce poate fi însoțit și de alte dovezi, care împreună, și nu separat, fundamentează cererea de restituire. De asemenea, se arată în motivarea recursului, că instanța, în soluționarea apelurilor, nu a ținut seama de Decizia nr. 2447 din 18 iunie 2000 a Curții Supreme de Justiție, secția civilă, prin care a fost respinsă acțiunea de ieșire din indiviziune formulată cu privire la imobilul în litigiu, tocmai pentru că nu s-a făcut dovada dreptului de proprietate prin act autentic de vânzare-cumpărare.

Recursul este fondat. În soluționarea cauzei și pentru a răspunde motivelor de recurs redate, este necesară clarificarea unor probleme de drept, în aplicarea corectă a unor prevederi cuprinse în Legea nr. 10/2001. Întrucât cererea de restituire a imobilului, formulată prin nptificare, a fost respinsă de Primăria municipiului Onești pentru că nu s-a dovedit calitatea de proprietar, a autorului reclamanților, se impune a se stabili ce se înțelege prin acte doveditoare a dreptului de proprietate, în sensul legii aplicabile. Potrivit art. 22 din Legea nr. 10/2001, actele doveditoare ale dreptului de proprietate și, în cazul moștenitorilor, actele ce le atestă această calitate vor fi depuse, ca anexă la notificare, într-un anumit termen, ce a fost prelungit apoi prin lege.

La pct. .22.1 din Hotărârea guvernului nr. 498 din 14 mai 2003 de aprobare a normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr.10/2001, se prevede că prin acte doveditoare se înțelege orice înscrisuri translative de proprietate, acte juridice care atestă calitatea de moștenitor, orice acte juridice sau susțineri care permit încadrarea preluării ca fiind abuzivă ( art. 2 alin.(1) din lege), orice acte juridice care atestă deținerea proprietății, expertize judiciare sau extrajudiciare de care persoana îndreptățită înțelege să se prevaleze în dovedirea cererii sale, orice alte înscrisuri sau declarații notariale. Pentru că art. 22 al Legii nr. 10/2001 nu cuprinde prevederi speciale în privința dovedirii dreptului de proprietate al autorului persoanelor îndreptățite, cum este cazul în speță, înseamnă că aceste prevederi se întregesc cu cele cuprinse în normele de aplicare, la care s-a făcut referire.

Ca urmare, rezultă că, în această materie, ce vizează retrocedarea imobilelor preluate abuziv, în privința dovedirii dreptului de proprietate, nu se impune o astfel de dovadă numai prin înscris autentic de înstrăinare - cum se pretinde prin recurs - fiind admisibile și alte mijloace de probă, astfel cum au fost redate, important fiind de stabilit dacă bunul, preluat de stat, a aparținut autorului reclamanților. Actul de preluare a imobilului prin expropriere, de către stat, constituie prin el însuși un mijloc de probă, chiar dacă dă naștere numai unei prezumții relative de proprietate. În speță, s-a făcut o asemenea dovadă, ce a fost însoțită de alte înscrisuri în raport cu care ambele instanțe au hotărât că cererea de restituire a imobilului este îndreptățită.

Deși, prin hotărârea atacată, instanța a făcut o judicioasă aplicare a prevederilor legale menționate, nu a clarificat anumite aspecte de fapt. Astfel, dacă, în adevăr, actul de expropriere poate constitui dovadă în sensul arătat, nu s-a avut în vedere că acesta se referă la imobilul situat în Onești, str. Oituz nt. 64 (ca aparținând lui B.G., autorul reclamanților) iar anexa la decret se referă la imobilul din Onești, str. Oituz nr.65, în timp ce se solicită retrocedarea imobilului din Onești, Aleea Parcului nr.3 bis. Este exact că, în alte înscrisuri avute în vedere de instanțe, se face referire expresă la imobilul în care funcționează Muzeul de Istorie, solicitat de reclamanți. Dar, nici o probă nu atestă și nu face deplină dovadă asupra schimbării denumirii străzii, în timp, după aplicarea decretului de expropriere, pentru a se putea stabili, fără dubiu, dacă este vorba de unul și același imobil.

Este exact că în expertiza efectuată în cauză se ajunge la această concluzie, dar considerentele nu sunt suficient de convingătoare și nu răspund la inadvertențele invocate de unitatea deținătoare, cu privire la suprafețele construite, evidențiate în actul de expropriere, și cele existente la fața locului. De asemenea, expertul nu se pronunță și nu justifică în nici un fel schimbarea denumirii străzii, pentru ca cele concluzionate să fie veridice. De aceea, se impune rejudecarea cauzei, în vederea suplimentării probelor. Este de observat că recurenta a formulat obiecțiuni la raportul de expertiză – ce au fost comunicate părților - însă instanța nu s-a pronunțat asupra lor procedând la judecarea cauzei.

În aceste condiții, rejudecarea cauzei urmează a viza și răspunsul expertului la obiecțiunile formulate. În acord cu cele ce preced, este de reținut că instanța de apel, ca și cea de fond, au dat o corectă interpretare prevederilor art. 48 din Legea nr. 10/2001. Acest text reglementează posibilitatea, pentru persoanele de ale căror imobile au fost preluate abuziv de stat, de a urma procedura prevăzută de această lege pentru a obține măsuri reparatorii, chiar dacă, anterior, formulând acțiuni în justiție, pentru restituirea acelorași imobile, acestea le-au fost respinse irevocabil, înainte de intrarea în vigoare a legii speciale. Ca atare, indiferent de soluția dată de instanțe anterior, foștii proprietari au dreptul la reparație în condițiile legii noi, pentru a beneficia de măsuri reparatorii toate persoanele ale căror imobile au fost preluate de stat, chiar cu titlu valabil.

Aceasta înseamnă că decizia nr. 2447/2000 a Curții Supreme de Justiție, secția civilă, la care se face referire în recurs, nu înlătură posibilitatea reclamanților de a dovedi că sunt persoane îndreptățite la restituire. Față de cele arătate, recursul a fost admis s-a casat decizia recurată și s-a trimis cauzei aceleiași instanțe, pentru rejudecarea apelurilor, în sensul celor ce preced, și cu îndrumarea ca instanța de rejudecare să facă o corectă aplicare a prevederilor art. 16 din Legea nr. 10/2001, în raport cu ansamblul probelor administrate și cu situația de fapt la data judecării pricinii.