ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2545/2005

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Curtea de Apel Iași, secția

de contencios administrativ și comercială, prin sentința nr. 101 din 5 iulie

2004, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamanta D.R.D.P.

Iași, în contradictoriu cu I.T.M. al județului Vrancea și Ministerul Muncii,

Solidarității Sociale și Familiei - Inspecția Muncii București. Prin aceeași

sentință a fost respinsă excepția de tardivitate a formulării contestației de

către reclamantă, împotriva procesului-verbal de cercetare, încheiat de I.T.M.

al județului Vrancea, la 31 octombrie 2003, invocată de pârâtul Ministerul

Muncii, Solidarității Sociale și Familiei - Inspecția Muncii, București.

Pentru a hotărî astfel,

instanța de fond a reținut că obiectul acțiunii reclamantei îl constituie

solicitarea anulării procesului-verbal de cercetare, încheiat la data de 31

octombrie 2003, de către I.T.M. al județului Vrancea, prin care a fost cercetat

un accident de muncă mortal, produs ca urmare a accidentului de circulație din

data de 30 septembrie 2003, pe DN 23, km 43+100, în apropierea localității

Măicănești, județul Vrancea.

În cuprinsul raportului sus

menționat, la pct. 11, privind „stabilirea cauzelor reale ale producerii

accidentului și a normelor de protecția muncii ce au fost încălcate”, s-a

reținut, pe de-o parte, neatenția victimei, respectiv a conducătorului autocisternei

și neadaptarea vitezei de circulație la condițiile de drum.

Totodată s-a reținut că

accidentul a fost favorizat de insuficienta semnalizare rutieră pe verticală a

curbei DN 23 la km 43+100, care trebuia asigurată de administratorul drumului,

respectiv de către reclamanta D.R.D.P. Iași, fiind, astfel, încălcate

prevederile mai multor acte normative privind normele specifice de securitate a

muncii pentru transporturi rutiere.

În fine, pct. 13 din același

raport, intitulat „persoanele care răspund de încălcarea reglementărilor

legale”, indică ca responsabile de producerea accidentului, victima, pe-o parte

și societatea reclamantă, pe de altă parte, aceasta din urmă, pentru

insuficienta semnalizare rutieră identificată.

Instanța de fond, apreciind

că acțiunea reclamantei nu este întemeiată, a reținut că sectorul de drum pe

care s-a produs accidentul, era în administrarea sa, fiind preluat prin

protocol de la Consiliul Județean Vrancea, astfel că în mod corect și legal a

stabilit I.T.M. al județului Vrancea, că nerespectarea prevederilor STAT -

1848/1-86 privind siguranța circulației, clasificare, simboluri și amplasarea

indicatoarelor de circulație, semnalizarea pe verticală a curbelor deosebit de

periculoase, au favorizat și determinat, pe lângă celelalte cauze, producerea

accidentului.

Împotriva acestei sentințe,

în termen legal a declarat recurs, reclamanta D.R.D.P. Iași, criticând-o pentru

nelegalitate și netemeinicie, conform art. 304 și 304

1

C. proc. civ.

Astfel, printr-un prim motiv

de recurs, recurenta susține că i-a fost încălcat dreptul la apărare, prin

faptul că instanța a soluționat cauza în lipsa sa, la termenul din data de 5

iulie 2004, astfel că nu a mai avut posibilitatea de a depune acte, esențiale

în soluționarea cauzei și nici de a-și pregăti apărarea față de alte acte noi

depuse la dosar, despre care nu a avut cunoștință, cum ar fi adresa

Inspectoratului de Poliție al județului Vrancea nr. 53383 din 22 iunie 2004.

Prin cel de-al doilea motiv

de recurs, vizând fondul cauzei, recurenta a criticat hotărârea pronunțată,

pentru a fi ignorat sau minimalizat alte împrejurări de fapt, cum ar fi viteza

excesivă, evidentă a autovehiculului condus de victimă și conducerea, în mod

continuu de către acesta din urmă, timp de 17 ore.

Recurenta a mai arătat că nu

se face responsabilă de producerea accidentului, întrucât semnalizarea rutieră

existentă la locul și momentul producerii accidentului, asigurând, atât

vizibilitatea perfectă, cât și deplina siguranță a curbei în ambele sensuri de

mers, precizând, totodată, că lasă la aprecierea instanței, de a stabili în ce

măsură organele I.T.M. al județului Vrancea, sunt sau nu, competente să aplice

sancțiuni pentru o presupusă încălcare a O.U.G. nr. 195/2002, în condițiile în

care organele de poliție rutieră nu au constatat existența unei fapte de o

asemenea natură.

Examinând cauza de față,

prin prisma tuturor probelor administrate și în raport cu criticile recurentei,

ca și cu prevederile legale incidente, Înalta Curte reține că recursul de față

este nefondat, pentru considerentele arătate în cele ce urmează.

Față de critica vizând

încălcarea dreptului la apărare a reclamantei-recurente, Înalta Curte reține,

din cele consemnate în partea introductivă a sentinței nr. 101, pronunțată de

Curtea de Apel Iași, la 5 iulie 2004, că nici una din părțile implicate în

cauză nu au fost prezente la apelul făcut în ședință publică. Instanța a

reținut cauza în pronunțare, reținând solicitarea pârâtei de judecare în lipsa

sa și a apreciat că nu se mai impune comunicarea relațiilor primite de la Inspectoratul de Poliție al județului Vrancea, cu nr. 53383 din 22 iunie 2004, depuse la

dosar, la 1 iulie 2004, întrucât a constatat că aceste documente se găsesc deja

la dosar.

Cauza a suferit numeroase

amânări, la termenele anterioare de judecată reclamanta-recurentă a fost

prezentă, astfel că potrivit art. 153 C. proc. civ., citarea sa pentru termenul

din 5 iulie 2004 nu se mai impunea din punct de vedere legal.

Nu poate fi primită nici

critica vizând imposibilitatea de luare la cunoștință de conținutul actelor

depuse de pârâți, câtă vreme, așa cum corect a menționat și instanța de fond,

aceste acte existau deja la dosar, fiind depuse la un termen, anterior, astfel că

recurenta nu a fost în nici un fel împiedicată să ia cunoștință de conținutul

respectivelor documente și de a-și face apărările pe care le considera utile și

necesare.

Nefondate sunt și criticile

ce vizează fondul cauzei, în condițiile în care prima instanță, pe bază de

probe, conform proceselor-verbale de cercetare a accidentului de muncă, a

stabilit că nu se poate reține culpa exclusivă a victimei în producerea

accidentului.

În plus, actele normative la

care instanța a făcut referire, și pe care le-a avut în vedere, cu precădere

STAS 1848/1-86, prevăd obligativitatea semnalizării curbelor deosebit de

periculoase, or la data producerii accidentului nu exista semnalizare pe

direcția de mers, așa cum o demonstrează și copiile fotografiilor executate de

Poliție, cu ocazia cercetării accidentului rutier, aflate la dosar.

Astfel fiind, reținând

netemeinicia criticilor formulate de recurentă și apreciind că hotărârea

instanței de fond este legală și temeinică, Înalta Curte, conform art. 312 C.

proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul de față, constatând că nu există

nici motive de ordine publică, ce pot fi invocate din oficiu, conform art. 306 C.

proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de Direcția Regională Drumuri și Poduri Iași împotriva sentinței civile nr. 101

din 5 iulie 2004, a Curții de Apel Iași, secția comercială și de contencios

administrativ, ca nefondat.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 15 aprilie 2005.