ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2569/2005

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 549/2003,

Curtea de Apel Craiova a admis acțiunea introdusă de reclamanta C. Isverna,

împotriva pârâților: Consiliul Local Isverna, Consiliul Județean Mehedinți,

Ministerul Administrației și Internelor și Guvernul României și pe cale de

consecință, a anulat H.G. nr. 963/2002, cu privire la pozițiile care treceau

bunurile deținute de reclamantă, în domeniul public al statului.

Pentru a pronunța această

sentință, Curtea de Apel Craiova a reținut în esență că actul administrativ

atacat a dispus trecerea în domeniul public al comunei, a unor bunuri pentru

care nu operase nici unul din modurile de dobândire a proprietății, prevăzute

de art. 7 din Legea nr. 213/1998.

Cum prevederile Constituției

consacră și ocrotesc proprietatea, este ilegal a fi incluse în domeniul public

al comunei, magazinele proprietate a reclamantei.

Împotriva acestei sentințe

în termenul legal prevăzut de art. 301 C. proc. civ., a declarat recurs,

reclamantul Consiliul Local Isverna, criticând-o pentru următoarele motive.

În timpul procesului,

Guvernul României, prin întâmpinarea formulată, a invocat lipsa competenței

materiale a secției de contencios administrativ, de a soluționa cauza al cărei

obiect se bazează pe compararea titlurilor de proprietate.

În mod greșit a luat în

considerare raportul de expertiză efectuat în cauză, deoarece aceasta nu este o

probă cu care să se poată face dovada dreptului de proprietate, atât de către

reclamantă, cât și în general.

Faptul că imobilele în

litigiu nu au fost înscrise în cartea funciară, ca aparținând reclamantei,

constituie dovada apartenenței lor domeniului public, mai exact, Consiliului

local. Nefiind proprietatea reclamantei, greșit s-a apreciat că aceasta ar avea

calitate procesuală activă.

S-a mai invocat faptul că

aceleași construcții-obiect al litigiului, fiind construite prin munca

voluntară a tuturor cetățenilor comunei Isverna, formează coproprietatea

acestora și, deci, au intrat în domeniul privat al comunei, de unde, în baza

prevederilor art. 7 din Legea nr. 218/1998, au trecut în domeniul public al

comunei. Pe cale de consecință, instanța de fond, în mod eronat a considerat că

acestea au trecut fără titlu, în domeniul public.

O altă critică se referă la

greșita anulare a hotărârii de Guvern, în lipsa anulării hotărârii Consiliului

local, deoarece prima hotărâre a fost dată în temeiul celei de-a doua, ori,

prin neatacarea în contencios, aceasta din urmă a rămas în vigoare. Simpla

invocare a excepției de nelegalitate a H.C.L., așa după cum a apreciat instanța

fondului, este nelegală, atâta timp, cât, Legea nr. 29/1990 impune pronunțarea

unei hotărâri judecătorești pentru constatarea nulității unui act

administrativ.

Hotărârea Curții de Apel

Craiova este nelegală, și pentru faptul că nu a constatat neîndeplinirea

procedurii administrative prealabile, în termenul legal de 30 zile de la

publicarea actului atacat.

Aceeași sentință a fost

atacată cu recurs, și de către pârâtul Guvernul României, care a criticat-o

pentru următoarele motive:

Instanța de fond nu a identificat

corect imobilele în litigiu, deoarece a făcut referiri atât la Anexa nr. 63, cât și la Anexa nr. 38 a H.G. nr.963/2002, atacate în contencios, deși

respectivele imobile se regăsesc doar în Anexa nr. 38.

Pe de altă parte, deși s-a

solicitat și anularea poziției nr. 179 - teren magazin Isverna, instanța

fondului nu a dispus nimic în privința acestuia, împrejurări care fac

imposibilă executarea hotărârii pronunțate.

O altă critică se referă la

greșita reținere a îndeplinirii procedurii prealabile, greșeală decurgând din

faptul contestării actului administrativ, nu la organul emitent, așa după cum

cer prevederile art. 5 din Legea nr. 29/1990 care este Guvernul României, ci la Ministerul Administrației și Internelor. Acest lucru este impus de Regulamentul privind

organizarea și funcționarea Guvernului care, în art. 30 prevede că orice

reclamație administrativă se adresează Secretariatului acestui organ.

Ca și prima recurentă, se

critică greșita neanalizare a H.C.L. prin care a fost aprobat și însușit inventarul

privind bunurile comunei Isverna, deoarece menținerea acestui act face să fie

obligatorie și menținerea hotărârii de guvern dată în baza inventarului

întocmit prin H.C.L. De altfel, în opinia recurentei, necontestarea H.C.L.

constituie fine de neprimire a acțiunii introductive, cu atât mai mult, cu cât

nici pe cale de excepție, nu a fost invocată excepția de nelegalitate a H.C.L.

O altă critică formulată de

pârâtul Guvernul României se referă la greșita reținere a caracterului de act

administrativ producător de efecte juridice a hotărârii, deoarece acest act nu

face altceva decât să ateste bunurile aparținând domeniului public local și

prin aceasta, nu se nasc, modifică ori sting drepturi. Este vorba doar de o

operațiune de inventariere care nu vatămă reclamanta, în drepturile sale și

prin urmare, nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1 din Legea nr. 29/1990,

pentru contestarea actului pe cale judecătorească.

Examinând recursurile celor

două părți, prin prisma criticilor formulate, se constată că acestea sunt

nefondate.

Astfel, instanța de fond a

stabilit, față de cele solicitate în acțiunea introductivă, că obiectul

acțiunii constă în anularea parțială a hotărârii de guvern care, fiind un act

administrativ, atrage competența instanței de contencios, și nu a instanței

civile, conform art. 3 alin. (1) C. proc. civ. și art. 1 din Legea nr. 29/1990.

Chiar dacă, pentru

stabilirea legalității actului juridic contestat, se discută existența și

titularul dreptului de proprietate, aceasta nu duce la concluzia că obiectul

acțiunii constă într-o cerere de drept comun, de comparare a titlurilor de

proprietate ori revendicare.

Faptul reținerii calității

procesuale active a reclamantei, este determinat nu doar de dreptul reclamat de

aceasta, asupra imobilelor în litigiu, ci și de interesul aceleiași părți de

a-și păstra bunurile în patrimoniul său. Existența acestui interes, conferă

intimatei calitate procesuală, conform art. 1 din Legea nr. 29/1990.

În ce privește reținerea

calității de proprietară asupra bunurilor „magazine”, ca aparținând

reclamantei, instanța de fond a avut în vedere constatările raportului de

expertiză în baza căruia, a stabilit faptul că imobilele în litigiu au fost

ridicate de reclamantă din fonduri proprii, că au fost folosite și administrate

de aceasta și că a plătit taxe și impozite, încă din anul 1971. Prin urmare,

raportul de expertiză nu echivalează cu titlul de proprietate, ci este proba

juridică în baza căreia, instanța de fond a constatat că imobilele formează

proprietatea reclamantei. Faptul că dreptul de proprietate nu a fost înscris în

cartea funciară, nu conduce în mod automat la concluzia inexistenței acestui

drept, atâta timp, cât constatarea lui se poate face și independent de

înscrierea în cartea funciară și atâta timp, cât Legea nr. 115/1998, ce

complinește Legea nr. 7/1996, la fel ca și Codul civil, recunosc inclusiv

proprietatea extrafunciară.

În cauză nu s-a făcut nici o

dovadă a faptului că imobilele formează coproprietatea locuitorilor comunei sau

că ar fi fost ridicate din fondurile acestora, așa încât, fiind cuprinse în

evidențele contabile ale intimatei, apare evident faptul că ele nu puteau

aparține altor persoane.

Pe de altă parte, este de

necontestat că anterior anului 1989, exista proprietatea cooperatistă în cadrul

căreia cooperativele de consum, ca persoane juridice, erau titulare ale

dreptului menționat, drept care s-a păstrat și după anul 1990, în măsura în

care aceste organizații nu s-au desființat, sub forma dreptului de proprietate,

asupra bunurilor cuprinse în patrimoniul lor.

Emiterea unei hotărâri de

guvern prin care aceste bunuri sunt evidențiate, ca fiind proprietate publică,

aduce atingere interesului reclamantei și este producătoare de efecte juridice,

de vreme ce scoate acele bunuri din proprietatea unei persoane juridice

determinate, pentru a le include în proprietate de stat.

Faptul necontestării H.C.L.

nu poate conduce la concluzia exprimată de recurenți, potrivit căreia aceasta

ar duce la un fine de neprimire a acțiunii, deoarece acest act nu are

caracterul unui act juridic de sine stătător; nu a intrat în circuitul civil și

are doar valoarea unei liste - inventar care, fără emiterea hotărârii de guvern,

nu ar fi produs nici o consecință juridică.

Critica formulată de Guvernul

României conform căreia plângerea prealabilă a fost greșit introdusă de

reclamantă, la Ministerul Administrației și Internelor, și nu la organul

emitent al actului contestat, așa cum cerea Legea nr. 29/1990, este de natură a

contrazice critica formulată de Consiliul local, potrivit căreia procedura

prealabilă a fost îndeplinită cu întârziere.

Pe de altă parte, este de

observat că Ministerul Administrației și Internelor are competența de a elabora

proiectul de trecere al unor bunuri din proprietatea privată, în cea publică,

potrivit art. 21 din Legea nr. 213/1998, așa încât nu se poate susține că

plângerea prealabilă a fost greșit îndreptată. Chiar și în situația unei erori

de destinație, acesta avea obligația, fie de a-l înainta organului competent,

fie de a răspunde în privința greșitei expedieri.

Avându-se, însă, în vedere

competența Ministerului Administrației și Internelor, de inițiere a proiectului

hotărârii de guvern, așa după cum s-a arătat, se va constata corecta formulare

a plângerii prealabile administrative, inclusiv în termenul prevăzut de art. 5

din Legea nr. 29/1990, care se întinde pe intervalul de un an, de la data

publicării actului administrativ contestat, interval în care,reclamanta s-a

încadrat.

Nici critica referitoare la

greșita identificare a imobilelor nu este fondată, deoarece faptul indicării în

dispozitivul sentinței, a poziției din această anexă a acestora și a denumirii

bunurilor, permite individualizarea corectă a lor.

În orice caz, atât această

critică, cât și faptul neincluderii în dispozitivul aceleiași hotărâri, a unuia

din bunurile contestate, reprezintă o problemă de executare a hotărârii ce ține

de interesul intimatei, și nu al recurenților.

Cum intimata nu a declarat

recurs, hotărârea va fi păstrată și sub acest aspect.

Nefiind îndeplinit nici unul

din motivele de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ., cele două recursuri

vor fi respinse ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile

declarate de Guvernul României și de Consiliul Local al Comunei Isverna,

județul Mehedinți, împotriva sentinței nr. 549 din 30 septembrie 2004, a Curții

de Apel Craiova, secția de contencios administrativ, ca nefondate.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 18 aprilie 2005.