ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4223/2004

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată

Tribunalului Suceava, la data de 15 noiembrie 2001, reclamanta creditoare SC B.

SA Suceava formulat acțiune în răspundere împotriva administratorilor SC A.T.

SRL Suceava.

În motivare a arătat că prin sentința

nr. 83 din 1 februarie 2001 a Tribunalului Suceava, pronunțată în dosarul nr.

10524/2000 s-a dispus deschiderea procedurii prevăzută de art. 31 alin. (5) din

Legea nr. 64/1995, prin care s-a stabilit și calitatea ei de creditoare în

limita sumei de 197.684.402 lei față de debitoarea SC A.T. SRL Suceava,

reprezentând contravaloarea unor cantități de bere livrate debitoarei,

cantități care au fost însușite și folosite de către administratorii

societății.

După casarea cu trimitere a

cauzei spre rejudecare, în final prin sentința nr. 1947 din 23 octombrie 2002

(dosar nr. 9810/2002) Tribunalul Suceava, secția comercială și de contencios

administrativ, a admis cererea reclamantei, stabilindu-se în sarcina

administratorilor răspunderea în limita sumei de 197.784.402 lei, reținându-se

că în cauză sunt incidente prevederile art. 124 din Legea nr. 64/1995.

Împotriva acestei sentințe

au declarat recurs cei patru pârâți administratori. Curtea de Apel Suceava,

invocând prevederile art. 3 pct. 7 din O.U. nr. 58/1993, a calificat această

cale de atac drept apel.

Prin decizia nr. 33 din 18

martie 2002, Curtea de Apel Suceava a admis apelurile declarate de pârâții

M.Ș.Z. și N.N. și a schimbat sentința atacată, în sensul că a respins, ca

nefondată, acțiunea reclamantei SC B. SA Suceava față de cei doi pârâți.

Prin aceeași decizie au fost

respinse, ca nefondate, apelurile declarate de pârâții M.V. și M.A.

Împotriva deciziei Curții de

apel Suceava au declarat recurs pârâții M.V. și M.A. invocând următoarele

motive: sentința de condamnare a lui M.V. nu este definitivă, nu este real că

societatea a fost condusă de M.V. și M.A. în perioada vizată și, în ce îi

privește pe cei doi, despăgubirile trebuiau avute în vedere doar până la

excluderea lor din societate, nu pentru toată perioada.

Cu ocazia judecării

recursului, Înalta Curte a invocat și a pus în discuția părților, din oficiu,

nelegalitatea apelului în raport de dispozițiile art. 282

1

C. proc.

civ. și pe cale de consecință competența Înaltei Curți de Casație și Justiție

de soluționare a recursului, precum și competența de soluționare pe fond a

cererii întemeiate pe dispozițiile art. 124 din Legea nr. 64/1995.

Examinând excepția invocată,

Înalta Curte constată că aceasta este întemeiată.

Este adevărat că prin

modificarea pct. 1 al art. 3 C. proc. civ., prin pct. 5 al art. I din O.U.G.

nr. 58/2003 s-a înlăturat competența de atribuțiune sau materială a curților de

apel de a soluționa în primă instanță procesele și cererile în materie

comercială, aceasta revenind judecătoriilor și tribunalelor, cu aplicarea

criteriului valoric, iar potrivit art. 2 al aceluiași art. 3 modificat, curțile

de apel devin instanțe de drept comun în ce privește apelul. Acest ultim text

se coroborează cu art. 282 alin. (1) C. proc. civ., care a fost modificat prin

art. I pct. 7 al O.U.G. nr. 58/2003, text invocat de Curtea de Apel Suceava în

recalificarea dată căii de atac din recurs în apel, având următorul cuprins:

„Hotărârile date în primă instanță de judecătorie și tribunal sunt supuse

apelului la curtea de apel”.

Situația este diferită însă,

în problema căilor de atac deschise împotriva hotărârilor pronunțate de

judecătorul sindic în procedura reorganizării judiciare și falimentului, deși

această procedură aparține, în mod evident și de necontestat, materiei

comerciale. Or, având în vedere dispozițiile cu caracter special ale art. 7 din

Legea nr. 64/1995 și aplicarea principiului generalia specialibus non derogat,

întrucât Codul de procedură civilă, ca lege generală, modificat prin O.U.G. nr.

58/2003 nu a abrogat în mod expres textul menționat, în continuare hotărârile

pronunțate de judecătorul sindic în exercitarea atribuțiilor ce îi revin (cele

principale fiind enumerate în art. 10 al Legii nr. 64/1995) în procedura

reorganizării judiciare și falimentului, rămân supuse numai căii de atac a recursului.

Competența de atribuțiune

sau materială de a judeca aceste recursuri revenea și revine, chiar și înainte

de modificarea art. 299 C. proc. civ., prin introducerea alin. (3) prin Legea

nr. 195/2004, și cu atât mai evident după aceea, curților de apel, și nu

Înaltei Curți de Casație și Justiție, aceasta prin aplicarea din nou a

principiilor generale specialibus non derogat și specialia generalibus derogant

și având în vedere lipsa unui text de abrogare sau modificare a art. 7 din

Legea nr. 64/1995 care prevede că instanța de recurs pentru hotărârile date de

judecătorul sindic, în baza art. 10, este curtea de apel.

Așadar, Curtea de Apel

Suceava în mod eronat a recalificat căile de atac ale părților, intitulate

„recurs”, în apel și le-a judecat ca atare și, drept urmare, Înalta Curte

urmează, că în temeiul art. 312, raportat la art. 306 alin. (2) C. proc. civ.,

să admită recursul pârâților și să trimită cauza spre rejudecare.

Potrivit art. 6 din Legea

nr. 64/1995 „Toate procedurile prevăzute de lege, cu excepția recursului

prevăzut la art. 7, sunt de competența exclusivă a tribunalului în jurisdicția

căruia se află sediul debitorului care figurează în registrul comerțului și

sunt exercitate de un judecător sindic desemnat de către președintele tribunalului,

în condițiile art. 8”. Prin aceste prevederi s-a instituit o normă de

competență nouă, atribuindu-se judecătorului, sindic plenitudinea jurisdicției

și exclusivitatea competenței pentru „toate” procedurile prevăzute de Legea nr.

64/1995 și nu doar pentru cele enumerate, vădit exemplificativ, în art. 10 al

legii. În mod incontestabil stabilirea răspunderii administratorilor,

reglementată de art. 124 – art. 127 din Legea nr. 64/1995 în capitolul

„Răspunderea membrilor organelor de conducere” face parte din categoria

procedurilor prevăzute de această lege și vizate de art. 6 iar, potrivit art.

124, judecătorul, sindic este cel care poate dispune ca o parte a pasivului

societății, ajunsă în stare de insolvență, să fie suportată de către membrii

organelor de conducere.

În speță nu judecătorul,

sindic a soluționat cererea de instituire a răspunderii administratorilor ci

acesta, contrar dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 64/1005, a dispus,

„detașarea” dosarului și transpunerea lui la un alt complet, care l-a și

soluționat.

Față de acesta, Înalta Curte

urmează să caseze nu numai decizia curții de apel ci și sentința tribunalului

și să dispună trimiterea cauzei spre competentă soluționare Tribunalului

Suceava, respectiv judecătorului, sindic desemnat în acest dosar de faliment de

către președintele tribunalului, în condițiile art. 8 din Legea nr. 64/1995.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

pârâții M.A. și M.V. împotriva deciziei nr. 33 din 18 martie 2004 a Curții de

Apel Suceava, secția comercială și contencios administrativ.

Casează decizia atacată și

sentința nr. 1947 din 23 octombrie 2003 a Tribunalului Suceava.

Trimite cauza spre

competentă soluționare la judecătorul sindic din cadrul Tribunalului Suceava.

Irevocabilă.

Pronunțata în ședință

publică, astăzi 28 octombrie 2004.