ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4223/2004

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată Tribunalului Suceava, la data de 15 noiembrie 2001, reclamanta creditoare SC B. SA Suceava formulat acțiune în răspundere împotriva administratorilor SC A.T. SRL Suceava. În motivare a arătat că prin sentința nr. 83 din 1 februarie 2001 a Tribunalului Suceava, pronunțată în dosarul nr. 10524/2000 s-a dispus deschiderea procedurii prevăzută de art. 31 alin. (5) din Legea nr. 64/1995, prin care s-a stabilit și calitatea ei de creditoare în limita sumei de 197.684.402 lei față de debitoarea SC A.T. SRL Suceava, reprezentând contravaloarea unor cantități de bere livrate debitoarei, cantități care au fost însușite și folosite de către administratorii societății.

După casarea cu trimitere a cauzei spre rejudecare, în final prin sentința nr. 1947 din 23 octombrie 2002 (dosar nr. 9810/2002) Tribunalul Suceava, secția comercială și de contencios administrativ, a admis cererea reclamantei, stabilindu-se în sarcina administratorilor răspunderea în limita sumei de 197.784.402 lei, reținându-se că în cauză sunt incidente prevederile art. 124 din Legea nr. 64/1995. Împotriva acestei sentințe au declarat recurs cei patru pârâți administratori. Curtea de Apel Suceava, invocând prevederile art. 3 pct. 7 din O.U. nr. 58/1993, a calificat această cale de atac drept apel. Prin decizia nr. 33 din 18 martie 2002, Curtea de Apel Suceava a admis apelurile declarate de pârâții M.Ș.Z.

și N.N. și a schimbat sentința atacată, în sensul că a respins, ca nefondată, acțiunea reclamantei SC B. SA Suceava față de cei doi pârâți. Prin aceeași decizie au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate de pârâții M.V. și M.A. Împotriva deciziei Curții de apel Suceava au declarat recurs pârâții M.V. și M.A. invocând următoarele motive: sentința de condamnare a lui M.V. nu este definitivă, nu este real că societatea a fost condusă de M.V. și M.A. în perioada vizată și, în ce îi privește pe cei doi, despăgubirile trebuiau avute în vedere doar până la excluderea lor din societate, nu pentru toată perioada. Cu ocazia judecării recursului, Înalta Curte a invocat și a pus în discuția părților, din oficiu, nelegalitatea apelului în raport de dispozițiile art. 282 1 C. proc.

civ. și pe cale de consecință competența Înaltei Curți de Casație și Justiție de soluționare a recursului, precum și competența de soluționare pe fond a cererii întemeiate pe dispozițiile art. 124 din Legea nr. 64/1995. Examinând excepția invocată, Înalta Curte constată că aceasta este întemeiată. Este adevărat că prin modificarea pct. 1 al art. 3 C. proc. civ., prin pct. 5 al art. I din O.U.G. nr. 58/2003 s-a înlăturat competența de atribuțiune sau materială a curților de apel de a soluționa în primă instanță procesele și cererile în materie comercială, aceasta revenind judecătoriilor și tribunalelor, cu aplicarea criteriului valoric, iar potrivit art. 2 al aceluiași art. 3 modificat, curțile de apel devin instanțe de drept comun în ce privește apelul.

Acest ultim text se coroborează cu art. 282 alin. (1) C. proc. civ., care a fost modificat prin art. I pct. 7 al O.U.G. nr. 58/2003, text invocat de Curtea de Apel Suceava în recalificarea dată căii de atac din recurs în apel, având următorul cuprins: „Hotărârile date în primă instanță de judecătorie și tribunal sunt supuse apelului la curtea de apel”. Situația este diferită însă, în problema căilor de atac deschise împotriva hotărârilor pronunțate de judecătorul sindic în procedura reorganizării judiciare și falimentului, deși această procedură aparține, în mod evident și de necontestat, materiei comerciale. Or, având în vedere dispozițiile cu caracter special ale art. 7 din Legea nr. 64/1995 și aplicarea principiului generalia specialibus non derogat, întrucât Codul de procedură civilă, ca lege generală, modificat prin O.U.G.

nr. 58/2003 nu a abrogat în mod expres textul menționat, în continuare hotărârile pronunțate de judecătorul sindic în exercitarea atribuțiilor ce îi revin (cele principale fiind enumerate în art. 10 al Legii nr. 64/1995) în procedura reorganizării judiciare și falimentului, rămân supuse numai căii de atac a recursului. Competența de atribuțiune sau materială de a judeca aceste recursuri revenea și revine, chiar și înainte de modificarea art. 299 C. proc. civ., prin introducerea alin. (3) prin Legea nr. 195/2004, și cu atât mai evident după aceea, curților de apel, și nu Înaltei Curți de Casație și Justiție, aceasta prin aplicarea din nou a principiilor generale specialibus non derogat și specialia generalibus derogant și având în vedere lipsa unui text de abrogare sau modificare a art. 7 din Legea nr. 64/1995 care prevede că instanța de recurs pentru hotărârile date de judecătorul sindic, în baza art. 10, este curtea de apel.

Așadar, Curtea de Apel Suceava în mod eronat a recalificat căile de atac ale părților, intitulate „recurs”, în apel și le-a judecat ca atare și, drept urmare, Înalta Curte urmează, că în temeiul art. 312, raportat la art. 306 alin. (2) C. proc. civ., să admită recursul pârâților și să trimită cauza spre rejudecare. Potrivit art. 6 din Legea nr. 64/1995 „Toate procedurile prevăzute de lege, cu excepția recursului prevăzut la art. 7, sunt de competența exclusivă a tribunalului în jurisdicția căruia se află sediul debitorului care figurează în registrul comerțului și sunt exercitate de un judecător sindic desemnat de către președintele tribunalului, în condițiile art. 8”. Prin aceste prevederi s-a instituit o normă de competență nouă, atribuindu-se judecătorului, sindic plenitudinea jurisdicției și exclusivitatea competenței pentru „toate” procedurile prevăzute de Legea nr. 64/1995 și nu doar pentru cele enumerate, vădit exemplificativ, în art. 10 al legii.

În mod incontestabil stabilirea răspunderii administratorilor, reglementată de art. 124 – art. 127 din Legea nr. 64/1995 în capitolul „Răspunderea membrilor organelor de conducere” face parte din categoria procedurilor prevăzute de această lege și vizate de art. 6 iar, potrivit art. 124, judecătorul, sindic este cel care poate dispune ca o parte a pasivului societății, ajunsă în stare de insolvență, să fie suportată de către membrii organelor de conducere. În speță nu judecătorul, sindic a soluționat cererea de instituire a răspunderii administratorilor ci acesta, contrar dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 64/1005, a dispus, „detașarea” dosarului și transpunerea lui la un alt complet, care l-a și soluționat.

Față de acesta, Înalta Curte urmează să caseze nu numai decizia curții de apel ci și sentința tribunalului și să dispună trimiterea cauzei spre competentă soluționare Tribunalului Suceava, respectiv judecătorului, sindic desemnat în acest dosar de faliment de către președintele tribunalului, în condițiile art. 8 din Legea nr. 64/1995.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâții M.A. și M.V. împotriva deciziei nr. 33 din 18 martie 2004 a Curții de Apel Suceava, secția comercială și contencios administrativ. Casează decizia atacată și sentința nr. 1947 din 23 octombrie 2003 a Tribunalului Suceava. Trimite cauza spre competentă soluționare la judecătorul sindic din cadrul Tribunalului Suceava. Irevocabilă. Pronunțata în ședință publică, astăzi 28 octombrie 2004.