ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 652/2012

Asupra cauzei civile

de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr.

1187 din 01 iulie 2010 a Tribunalului Constanța a fost admisă excepția lipsei

calității procesuale pasive a pârâtului C.L. Constanța, fiind respinsă acțiunea

formulată în contradictoriu cu acesta ca fiind introdusă împotriva unei

persoane fără calitate procesuală pasivă.

A fost admisă

acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâtul M.A.N., care a fost obligat să

restituie în natură reclamantei imobilul-teren în suprafață de 619,25 m.p.

situat în Constanța, reprezentând lotul 42, careul 40 din Planul de parcelare

al plajei din S.M., identificat în limitele notațiilor date de punctele

A-B-C-D-E-A în schița de plan - Anexa nr. 4 la raportul de expertiză tehnică

imobiliară întocmit în cauză de ing. B.E.

A fost admisă

acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâtul M.A.N., care a fost obligat să

restituie în natură reclamantei imobilul-teren în suprafață de 619,25 m.p.

situat în Constanța, reprezentând lotul 42, careul 40 din Planul de parcelare

al plajei din S.M., identificat în limitele notațiilor date de punctele

A-B-C-D-E-A în schița de plan - Anexa nr. 4 la raportul de expertiză tehnică

imobiliară întocmit în cauză de ing. B.E.

Tribunalul a

stabilit, cu ocazia judecății în fond, că reclamanta are calitatea de persoana

îndreptățită la măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001 pentru imobilul

ce a făcut obiectul notificării înregistrate la B.E.J. S.C.A. și S.C.G.S. sub nr.

609 din 14 februarie 2002, că autorul reclamantei figura în dosarul nr. 61/1935

din fondul „P.C.” cu suprafața de 619,25 m.p., lot. 42, careul 40, în Mamaia, jud.

Constanța, cu suma plătită de 37.155 lei (recipisa nr. 641 din 14 noiembrie 1925),

ca titular al dreptului de proprietate potrivit actului de vânzare-cumpărare

autentificat sub nr. 4463 din 12 noiembrie 1925 (depus în extras de la A.S.),

prin care P. Constanța a vândut lui A.C. un teren comunal, lotul 42, careul 40,

în suprafață de 619,25 m.p.

S-a reținut că prin

sentința civilă nr. 99/5456 din 31 ianuarie 1953 a Tribunalului Popular al

Orașului Constanta a fost admisă cererea înaintată de Circa II Financiară

Constanța cu adresa nr. 11021/1952, imobilul fiind trecut în patrimoniul

statului în baza Decretului nr. 111/1951, astfel încât nu a operat rezoluțiunea

contractului de vânzare-cumpărare prin intervenția pactului comisoriu și

manifestarea în acest sens a autorității vânzătoare, din 1958, ci trecerea

imobilului în mod abuziv în patrimoniul statului, ca bun fără stăpân.

Conform expertizei

efectuate în cauză, amplasamentul fostului lot 42, careul 40, din Planul de

parcelare al plajei din S.M., se află în prezent, în curtea imobilului

aparținând M.I.; gardul acestui imobil intersectează parțial delimitarea

lotului spre Aleea Veneția, iar subteranul acestuia este traversat de două

rețele de canalizare ce provin de la terasa Restaurantului A., cât și de la

construcția tip Vila ce aparține M.A.I.

Instanța de fond a

conchis în sensul că nu există impedimente pentru restituirea în natură a

imobilului – teren de 619, 25 m.p., pentru că aceste construcții nu sunt

necesare în vederea continuării unor activități de interes public, iar reclamanta

nu poate fi sancționată prin respingerea acțiunii ca prematură față de pârâtul

M.A.N., pe motiv că unitatea notificată nu a trimis cererea de restituire

deținătorului real al bunului.

Pe același

considerent, legat de calitatea de persoană deținătoare și de atributele

conferite prin legea specială autorităților locale, tribunalul a ridicat din

oficiu și a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului C.L. Constanța.

Împotriva menționatei

sentințe a declarat apel pârâtul M.A.N., care nu a contestat calitatea de

persoană îndreptățită pentru imobilul identificat conform raportului de

expertiză, dar a apreciat că prin dispozițiile Legii nr. 10/2001 există doar

două situații în care persoana îndreptățită se poate adresa instanței de

judecată: când este nemulțumită de răspunsul dat notificării și când unitatea

deținătoare nu se pronunță asupra acesteia. Or, în speță, reclamanta se putea

adresa secției civile a Tribunalului București, dată fiind prevederea cuprinsă în

art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, câtă vreme M.A.N. are sediul în

București, iar nu Tribunalului Constanța. Tribunalul Constanța a pronunțat o

hotărâre cu încălcarea normei menționate, de competență teritorială.

Curtea de Apel

Constanța, secția civilă, prin decizia civilă nr. 118/ C din 14 februarie 2011, a respins, ca nefondat, apelul formulat de pârâtul M.A.N. București.

Analizând criticile

de nelegalitate, Curtea a respins toate argumentele legate de inexistența

condițiilor legale pentru soluționarea, în sensul arătat de judecătorul

fondului, a acestei cereri în contradictoriu cu adevăratul deținător al

imobilului, M.A.N., nefiind culpa notificatorului pentru lipsa unei soluționări

date în răstimpul celor 60 de zile prevăzute de lege, norma cuprinsă în art. 109

alin. (2) C. proc. civ., nu are în speță nici o relevanță, întrucât legea

specială de retrocedare a imobilelor preluate abuziv nu se referă la impunerea

unei proceduri prealabile sesizării instanței (ca o cerință incipientă de

promovare a unui demers în justiție, cum este cazul actelor administrative), ci

la depunerea solicitării de acordare a măsurilor reparatorii la entitatea

deținătoare, care nu echivalează cu o etapă administrativă obligatorie ce

condiționează sesizarea instanței pentru recunoașterea dreptului.

M.A.N. nu poate

pretinde intimatei reclamante să suporte inacțiunea primăriei și să adreseze

din nou documentația acestei unități, câtă vreme nu s-a contestat nici un

moment calitatea de persoană deținătoare ori regimul juridic reținut de

judecătorul fondului cu privire la bun și care a permis restituirea lui în

natură.

Faptul că apelantul

pârât a fost introdus în cauză după ce din probele administrate a reieșit clar

calitatea sa de persoană deținătoare nu a vătămat vreun drept al acestei părți,

ci a permis tranșarea în deplină legalitate a raportului litigios, părțile

având posibilitatea formulării acelor apărări și excepții care să susțină

poziția lor procesuală.

Nefondate sunt și

criticile legate de soluționarea cauzei cu încălcarea normelor de competență

teritorială, pentru că pe de o parte prevederile art. 26 alin. (3) din Legea nr.

10/2001 se aplică situației în care se atacă dispoziția/decizia persoanei

deținătoare (or, în cauză, nu a existat un asemenea act al autorității notificate

sau al M.A.N.), iar pe de altă parte, acestea au fost corect aplicate cu ocazia

judecății în fond în condițiile în care acțiunea a fost promovată inițial în

raport cu autoritatea locală căreia i-a fost adresată notificarea. Introducerea

în cauză, ulterior, a M.A.N. ca persoană deținătoare, alături de pârâții

inițiali, nu impunea soluția de desesizare a Tribunalului Constanța în favoarea

Tribunalului București, după cum susține apelantul.

La data de 06 aprilie

2011, pârâții P.M. Constanța, M. Constanța și C.L. Constanța au formulat cerere

de completare a hotărârii, în sensul pronunțării asupra cheltuielilor de

judecată depuse și solicitate în ședința publică din 14 februarie 2011,

solicitând admiterea lor.

Prin decizia civilă nr.

292/ C din 16 mai 2011, Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și

familie, litigii de muncă și asigurări sociale, a admis cererea formulată de intimații-pârâți

M. Constanța, P.M. Constanța și C.L. Constanța, și pe cale de consecință; a

dispus completarea dispozitivului deciziei civile nr. 118 din 14 februarie 2011

a Curții de Apel Constanța în sensul că, pârâtul M.A.N. a fost obligat la plata

sumei de 300 lei cheltuieli de judecată, față de P.M. Constanța și C.L. Constanța.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de apel a reținut următoarele.

Conform prevederilor art.

274 alin. (1) C. proc. civ., „p

artea care cade în

pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată”.

A

cădea în pretenții înseamnă a pierde procesul, astfel că partea căreia îi incumbă

culpa procesuală, poate fi obligată, la cererea părții care a obținut câștig de

cauză, la plata cheltuielilor de judecată pe care aceasta din urmă le-a

efectuat și pentru care face dovada în acest sens.

În cauza de față

devin incidente prevederile legale expuse, apelantul pârât, care a declanșat

procedura judiciară, fiind cel care a căzut în pretenții, prin respingerea

apelului său.

Împotriva deciziei

civile nr. 118 din 14 februarie 2011 a Curții de Apel Constanța, precum și a

deciziei civile nr. 292 din 16 mai 2011 a Curții de Apel Constanța, a declarat

recurs pârâtul M.A.N.

I. În dezvoltarea

motivelor de recurs declarat împotriva deciziei nr. 118 din 14 februarie 2011 a

Curții de Apel Constanța, pârâtul a formulat următoarele critici:

Hotărârea a fost dată

de o instanță necompetentă, față de reglementările legale și de temeiul

cererii, așa cum acesta a fost precizat și susținut de către reclamantă,

invocând în acest sens dispozițiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ.

Legat de acest aspect

se susține că, deși reclamata a precizat că temeiul cererii sale îl reprezintă

prevederile Legii nr. 10/2001, instanța de fond nu a soluționat cererea dedusă

judecății conform procedurii acestei legi de reparație, ci potrivit procedurii

de revendicare pe dreptul comun, stabilind o competență derogatorie de la

prevederile legii speciale.

În cel de-al doilea

motiv de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

pârâtul a susținut că hotărârea recurată este nelegală, întrucât aplicarea

prevederilor Legii nr. 10/2001 presupune, în esență, două etape succesive:

prima obligatorie care se referă la procedura administrativă; a doua, eventuală

și facultativă, reprezentând controlul judecătoresc al actelor emise în cadrul

primei etape.

II. În dezvoltarea

motivelor de recurs declarate împotriva deciziei nr. 292 din 16 mai 2011,

pronunțată de Curtea de Apel Constanța, prin care s-a dispus completarea

dispozitivului deciziei nr. 118 din 14 februarie 2011, s-a arătat că pârâtul M.A.N.

a fost obligat greșit la plata cheltuielilor de judecată față de P.M. Constanța

și C.L. Constanța, deoarece nici una dintre aceste părți nu a câștigat procesul

în contradictoriu cu M.A.N.

I. Analizând recursul

declarat împotriva deciziei nr. 118 din 14 februarie 2011 a Curții de Apel Constanța,

se rețin următoarele:

În urma efectuări

expertizei din prezenta în cauză, s-a constatat că imobilul (teren – 619 m.p.) în litigiu se află exclusiv în patrimoniul M.A.N.

Conform art.

26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, decizia sau, după caz, dispoziția motivată

de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi

atacată de persoana care se pretinde îndreptățită la secția civilă a

tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul unității deținătoare sau,

după caz, al entității învestite cu soluționarea notificării, în termen de 30

de zile de la comunicare.

Cum în cauză s-a

dovedit că unitatea deținătoare este M.A.N., iar sediul acestuia se află pe

raza municipiului București, competența revine Tribunalului București și nu Tribunalului

Constanța.

În atare situație,

competența de soluționare a cauzei, aparține tribunalului în a cărei rază se

află sediul unității deținătoare, astfel încât este corectă critica

recurentului potrivit cu care hotărârea a fost dată de o instanță necompetentă,

astfel încât devine incident în cauză motivul de recurs prevăzut în art. 304 pct.

3 C. proc. civ., ceea ce face inutilă analizarea celorlalte motive de recurs.

II. Analizând

motivele de recurs privind modul de soluționare a cererii de completare care a

făcut obiectul deciziei nr. 292/ C din 16 mai 2011, se rețin următoarele:

Conform prevederilor art.

274 alin. (1) C. proc. civ., „partea care cade în prezenții va fi obligată, la

cerere, să plătească cheltuielile de judecată”.

În speță, astfel cum

rezultă din expertiza efectuată în cauză, terenul se află exclusiv în

patrimoniul M.A.N., persoana care se consideră îndreptățită la restituire este

numai reclamanta U.C., iar între M.A.N. și P.M. Constanța și C.L. Constanța nu

există raporturi juridice și astfel încât nu există nici o rațiune pentru care

s-ar fi impus acordarea de cheltuieli de judecată față de aceste persoane

juridice.

Față de soluția de

respingere a apelului, partea care cade în pretenții este apelantul, M.A.N., în

calitate de unitate deținătoare, însă acesta nu poate fi obligat să plătească cheltuieli

de judecată către părți care nu justifică în cauză calitate procesuală din

moment ce raportul de expertiză dovedește că nu dețin imobilul în litigiu în

calitate de unități deținătoare și nici nu pretind vreun drept asupra acestuia.

Astfel fiind, se

constată că recursurile sunt fondate și urmează să fie admise.

În condițiile art. 312

pct. 6 C. proc. civ., se vor casa deciziile recurate și se va admite apelul

declarat de pârâtul M.A.N., se va anula sentința civilă nr. 1187 din 1 iulie 2010 a Tribunalului Constanța, secția civilă și se va trimite cauza spre rejudecare instanței

competente, respectiv Municipiul București.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

D E C I D E

Admite recursurile

declarate de pârâtul M.A.N. împotriva deciziei nr. 118/ C din 14 februarie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări

sociale și deciziei nr. 292/ C din 16 mai 2011 a aceleiași instanțe.

Casează deciziile recurate,

admite apelul declarat de pârâtul M.A.N., anulează sentința nr. 1187 din 1

iulie 2010 a Tribunalului Constanța, secția civilă și trimite cauza spre

judecare instanței competente, respectiv Tribunalul Municipiului București.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 6 februarie 2012.