ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 652/2012

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1187 din 01 iulie 2010 a Tribunalului Constanța a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului C.L. Constanța, fiind respinsă acțiunea formulată în contradictoriu cu acesta ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. A fost admisă acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâtul M.A.N., care a fost obligat să restituie în natură reclamantei imobilul-teren în suprafață de 619,25 m.p. situat în Constanța, reprezentând lotul 42, careul 40 din Planul de parcelare al plajei din S.M., identificat în limitele notațiilor date de punctele A-B-C-D-E-A în schița de plan - Anexa nr. 4 la raportul de expertiză tehnică imobiliară întocmit în cauză de ing.

B.E. A fost admisă acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâtul M.A.N., care a fost obligat să restituie în natură reclamantei imobilul-teren în suprafață de 619,25 m.p. situat în Constanța, reprezentând lotul 42, careul 40 din Planul de parcelare al plajei din S.M., identificat în limitele notațiilor date de punctele A-B-C-D-E-A în schița de plan - Anexa nr. 4 la raportul de expertiză tehnică imobiliară întocmit în cauză de ing. B.E. Tribunalul a stabilit, cu ocazia judecății în fond, că reclamanta are calitatea de persoana îndreptățită la măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001 pentru imobilul ce a făcut obiectul notificării înregistrate la B.E.J. S.C.A. și S.C.G.S. sub nr. 609 din 14 februarie 2002, că autorul reclamantei figura în dosarul nr. 61/1935 din fondul „P.C.” cu suprafața de 619,25 m.p., lot.

42, careul 40, în Mamaia, jud. Constanța, cu suma plătită de 37.155 lei (recipisa nr. 641 din 14 noiembrie 1925), ca titular al dreptului de proprietate potrivit actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 4463 din 12 noiembrie 1925 (depus în extras de la A.S.), prin care P. Constanța a vândut lui A.C. un teren comunal, lotul 42, careul 40, în suprafață de 619,25 m.p. S-a reținut că prin sentința civilă nr. 99/5456 din 31 ianuarie 1953 a Tribunalului Popular al Orașului Constanta a fost admisă cererea înaintată de Circa II Financiară Constanța cu adresa nr. 11021/1952, imobilul fiind trecut în patrimoniul statului în baza Decretului nr. 111/1951, astfel încât nu a operat rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare prin intervenția pactului comisoriu și manifestarea în acest sens a autorității vânzătoare, din 1958, ci trecerea imobilului în mod abuziv în patrimoniul statului, ca bun fără stăpân.

Conform expertizei efectuate în cauză, amplasamentul fostului lot 42, careul 40, din Planul de parcelare al plajei din S.M., se află în prezent, în curtea imobilului aparținând M.I.; gardul acestui imobil intersectează parțial delimitarea lotului spre Aleea Veneția, iar subteranul acestuia este traversat de două rețele de canalizare ce provin de la terasa Restaurantului A., cât și de la construcția tip Vila ce aparține M.A.I. Instanța de fond a conchis în sensul că nu există impedimente pentru restituirea în natură a imobilului – teren de 619, 25 m.p., pentru că aceste construcții nu sunt necesare în vederea continuării unor activități de interes public, iar reclamanta nu poate fi sancționată prin respingerea acțiunii ca prematură față de pârâtul M.A.N., pe motiv că unitatea notificată nu a trimis cererea de restituire deținătorului real al bunului.

Pe același considerent, legat de calitatea de persoană deținătoare și de atributele conferite prin legea specială autorităților locale, tribunalul a ridicat din oficiu și a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului C.L. Constanța. Împotriva menționatei sentințe a declarat apel pârâtul M.A.N., care nu a contestat calitatea de persoană îndreptățită pentru imobilul identificat conform raportului de expertiză, dar a apreciat că prin dispozițiile Legii nr. 10/2001 există doar două situații în care persoana îndreptățită se poate adresa instanței de judecată: când este nemulțumită de răspunsul dat notificării și când unitatea deținătoare nu se pronunță asupra acesteia. Or, în speță, reclamanta se putea adresa secției civile a Tribunalului București, dată fiind prevederea cuprinsă în art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, câtă vreme M.A.N.

are sediul în București, iar nu Tribunalului Constanța. Tribunalul Constanța a pronunțat o hotărâre cu încălcarea normei menționate, de competență teritorială. Curtea de Apel Constanța, secția civilă, prin decizia civilă nr. 118/ C din 14 februarie 2011, a respins, ca nefondat, apelul formulat de pârâtul M.A.N. București. Analizând criticile de nelegalitate, Curtea a respins toate argumentele legate de inexistența condițiilor legale pentru soluționarea, în sensul arătat de judecătorul fondului, a acestei cereri în contradictoriu cu adevăratul deținător al imobilului, M.A.N., nefiind culpa notificatorului pentru lipsa unei soluționări date în răstimpul celor 60 de zile prevăzute de lege, norma cuprinsă în art. 109 alin. (2) C. proc.

civ., nu are în speță nici o relevanță, întrucât legea specială de retrocedare a imobilelor preluate abuziv nu se referă la impunerea unei proceduri prealabile sesizării instanței (ca o cerință incipientă de promovare a unui demers în justiție, cum este cazul actelor administrative), ci la depunerea solicitării de acordare a măsurilor reparatorii la entitatea deținătoare, care nu echivalează cu o etapă administrativă obligatorie ce condiționează sesizarea instanței pentru recunoașterea dreptului. M.A.N. nu poate pretinde intimatei reclamante să suporte inacțiunea primăriei și să adreseze din nou documentația acestei unități, câtă vreme nu s-a contestat nici un moment calitatea de persoană deținătoare ori regimul juridic reținut de judecătorul fondului cu privire la bun și care a permis restituirea lui în natură.

Faptul că apelantul pârât a fost introdus în cauză după ce din probele administrate a reieșit clar calitatea sa de persoană deținătoare nu a vătămat vreun drept al acestei părți, ci a permis tranșarea în deplină legalitate a raportului litigios, părțile având posibilitatea formulării acelor apărări și excepții care să susțină poziția lor procesuală. Nefondate sunt și criticile legate de soluționarea cauzei cu încălcarea normelor de competență teritorială, pentru că pe de o parte prevederile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 se aplică situației în care se atacă dispoziția/decizia persoanei deținătoare (or, în cauză, nu a existat un asemenea act al autorității notificate sau al M.A.N.), iar pe de altă parte, acestea au fost corect aplicate cu ocazia judecății în fond în condițiile în care acțiunea a fost promovată inițial în raport cu autoritatea locală căreia i-a fost adresată notificarea.

Introducerea în cauză, ulterior, a M.A.N. ca persoană deținătoare, alături de pârâții inițiali, nu impunea soluția de desesizare a Tribunalului Constanța în favoarea Tribunalului București, după cum susține apelantul. La data de 06 aprilie 2011, pârâții P.M. Constanța, M. Constanța și C.L. Constanța au formulat cerere de completare a hotărârii, în sensul pronunțării asupra cheltuielilor de judecată depuse și solicitate în ședința publică din 14 februarie 2011, solicitând admiterea lor. Prin decizia civilă nr. 292/ C din 16 mai 2011, Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale, a admis cererea formulată de intimații-pârâți M. Constanța, P.M.

Constanța și C.L. Constanța, și pe cale de consecință; a dispus completarea dispozitivului deciziei civile nr. 118 din 14 februarie 2011 a Curții de Apel Constanța în sensul că, pârâtul M.A.N. a fost obligat la plata sumei de 300 lei cheltuieli de judecată, față de P.M. Constanța și C.L. Constanța. Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut următoarele. Conform prevederilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., „p artea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată”. A cădea în pretenții înseamnă a pierde procesul, astfel că partea căreia îi incumbă culpa procesuală, poate fi obligată, la cererea părții care a obținut câștig de cauză, la plata cheltuielilor de judecată pe care aceasta din urmă le-a efectuat și pentru care face dovada în acest sens.

În cauza de față devin incidente prevederile legale expuse, apelantul pârât, care a declanșat procedura judiciară, fiind cel care a căzut în pretenții, prin respingerea apelului său. Împotriva deciziei civile nr. 118 din 14 februarie 2011 a Curții de Apel Constanța, precum și a deciziei civile nr. 292 din 16 mai 2011 a Curții de Apel Constanța, a declarat recurs pârâtul M.A.N. I. În dezvoltarea motivelor de recurs declarat împotriva deciziei nr. 118 din 14 februarie 2011 a Curții de Apel Constanța, pârâtul a formulat următoarele critici: Hotărârea a fost dată de o instanță necompetentă, față de reglementările legale și de temeiul cererii, așa cum acesta a fost precizat și susținut de către reclamantă, invocând în acest sens dispozițiile art. 304 pct. 3 C. proc.

civ. Legat de acest aspect se susține că, deși reclamata a precizat că temeiul cererii sale îl reprezintă prevederile Legii nr. 10/2001, instanța de fond nu a soluționat cererea dedusă judecății conform procedurii acestei legi de reparație, ci potrivit procedurii de revendicare pe dreptul comun, stabilind o competență derogatorie de la prevederile legii speciale. În cel de-al doilea motiv de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pârâtul a susținut că hotărârea recurată este nelegală, întrucât aplicarea prevederilor Legii nr. 10/2001 presupune, în esență, două etape succesive: prima obligatorie care se referă la procedura administrativă; a doua, eventuală și facultativă, reprezentând controlul judecătoresc al actelor emise în cadrul primei etape.

II. În dezvoltarea motivelor de recurs declarate împotriva deciziei nr. 292 din 16 mai 2011, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, prin care s-a dispus completarea dispozitivului deciziei nr. 118 din 14 februarie 2011, s-a arătat că pârâtul M.A.N. a fost obligat greșit la plata cheltuielilor de judecată față de P.M. Constanța și C.L. Constanța, deoarece nici una dintre aceste părți nu a câștigat procesul în contradictoriu cu M.A.N. I. Analizând recursul declarat împotriva deciziei nr. 118 din 14 februarie 2011 a Curții de Apel Constanța, se rețin următoarele: În urma efectuări expertizei din prezenta în cauză, s-a constatat că imobilul (teren – 619 m.p.) în litigiu se află exclusiv în patrimoniul M.A.N.

Conform art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, decizia sau, după caz, dispoziția motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptățită la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul unității deținătoare sau, după caz, al entității învestite cu soluționarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare. Cum în cauză s-a dovedit că unitatea deținătoare este M.A.N., iar sediul acestuia se află pe raza municipiului București, competența revine Tribunalului București și nu Tribunalului Constanța. În atare situație, competența de soluționare a cauzei, aparține tribunalului în a cărei rază se află sediul unității deținătoare, astfel încât este corectă critica recurentului potrivit cu care hotărârea a fost dată de o instanță necompetentă, astfel încât devine incident în cauză motivul de recurs prevăzut în art. 304 pct. 3 C. proc.

civ., ceea ce face inutilă analizarea celorlalte motive de recurs. II. Analizând motivele de recurs privind modul de soluționare a cererii de completare care a făcut obiectul deciziei nr. 292/ C din 16 mai 2011, se rețin următoarele: Conform prevederilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., „partea care cade în prezenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată”. În speță, astfel cum rezultă din expertiza efectuată în cauză, terenul se află exclusiv în patrimoniul M.A.N., persoana care se consideră îndreptățită la restituire este numai reclamanta U.C., iar între M.A.N. și P.M. Constanța și C.L. Constanța nu există raporturi juridice și astfel încât nu există nici o rațiune pentru care s-ar fi impus acordarea de cheltuieli de judecată față de aceste persoane juridice.

Față de soluția de respingere a apelului, partea care cade în pretenții este apelantul, M.A.N., în calitate de unitate deținătoare, însă acesta nu poate fi obligat să plătească cheltuieli de judecată către părți care nu justifică în cauză calitate procesuală din moment ce raportul de expertiză dovedește că nu dețin imobilul în litigiu în calitate de unități deținătoare și nici nu pretind vreun drept asupra acestuia. Astfel fiind, se constată că recursurile sunt fondate și urmează să fie admise. În condițiile art. 312 pct. 6 C. proc. civ., se vor casa deciziile recurate și se va admite apelul declarat de pârâtul M.A.N., se va anula sentința civilă nr. 1187 din 1 iulie 2010 a Tribunalului Constanța, secția civilă și se va trimite cauza spre rejudecare instanței competente, respectiv Municipiul București.

PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII, D E C I D E Admite recursurile declarate de pârâtul M.A.N. împotriva deciziei nr. 118/ C din 14 februarie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale și deciziei nr. 292/ C din 16 mai 2011 a aceleiași instanțe. Casează deciziile recurate, admite apelul declarat de pârâtul M.A.N., anulează sentința nr. 1187 din 1 iulie 2010 a Tribunalului Constanța, secția civilă și trimite cauza spre judecare instanței competente, respectiv Tribunalul Municipiului București. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 6 februarie 2012.