ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2671/2005

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată la data de 29 ianuarie 1999, reclamanta SC M. SRL Craiova a solicitat anularea procesului-verbal nr. 13789 din 27 mai 1998, întocmit de Administrația Finanțelor a municipiului Craiova, a hotărârii nr. 26/1998, emisă de aceeași autoritate, a dispoziției nr. 72/1998, a Direcției Generale a Finanțelor Publice Dolj și a deciziei nr. 21/1999, a Ministerului de Finanțe. În motivarea acțiunii s-a arătat că reclamanta a fost obligată în mod nelegal să plătească bugetului de stat, suma de 46.204.850 lei impozit pe profit, dublul impozitului pe profit și majorări de întârziere. Prin sentința nr. 210/1999 a Curții de Apel Craiova, secția de contencios administrativ, a fost admisă în parte acțiunea și s-au menținut actele contestate pentru suma de 4.548.696 lei.

Prin decizia nr. 53/2000, a Curții Supreme de Justiție, secția de contencios administrativ, sentința a fost casată și s-a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe, pentru nemotivarea hotărârii. Curtea de Apel Craiova, secția de contencios administrativ, prin sentința nr. 640/2000, a admis în parte acțiunea și a menținut debitul de 3.355.085 lei. Prin decizia nr. 3444/2001, a Curții Supreme de Justiție, secția de contencios administrativ, a casat sentința nr. 640/2000, pentru nemotivare și a trimis cauza, spre rejudecare, Curții de Apel Craiova, secția de contencios administrativ. Prin sentința civilă nr. 20/2002, a Curții de Apel Craiova, secția de contencios administrativ, a fost admisă în parte acțiunea și s-au menținut actele atacate, pentru suma de 3.355.085 lei.

Curtea Supremă de Justiție, secția de contencios administrativ, prin decizia nr. 3513/2002 a casat din nou hotărârea primei instanței, pentru nemotivare și a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe. Prin sentința civilă nr. 278 din 12 mai 2003, a Curții de Apel Craiova, secția de contencios administrativ, a fost admisă în parte acțiunea și s-a menținut obligarea reclamantei la plata sumei de 3.355.085 lei, Direcția Generală a Finanțelor Publice Dolj fiind obligată la 1.480.000 lei, cheltuieli de judecată către reclamantă. Instanța a soluționat acțiunea pe baza raportului de expertiză contabilă efectuat în cauză și a actelor depuse la dosar. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs în termen, Direcția Generală a Finanțelor Publice Dolj, în nume propriu, în numele Administrației Financiare Craiova și în numele Ministerului Finanțelor Publice.

În motivarea recursului s-a arătat că sentința nu cuprinde motivele pe care se sprijină, că decizia Ministerului de Finanțe nu putea fi contestată pentru cheltuielile privind salariile, deoarece prin decizie, Ministerul Finanțelor Publice a dispus recalcularea impozitului pe profit și a majorărilor de întârziere aferente; că, referitor la veniturile încasate ca urmare a contractului de comision, acestea sunt cele arătate în actul de control, realizate la termenele stipulate în contract; că prin actul de control nu s-a stabilit T.V.A. de plată, cum eronat a reținut instanța; că organele de control au constatat că societatea a inclus pe cheltuieli deductibile, T.V.A., deși era plătitoare de T.V.A., situație în care T.V.A.

nu reprezintă element de cheltuială. Verificând cauza, în funcție de motivarea recursului în lumina dispozițiilor art. 304 1 C. proc. civ., Curtea reține următoarele: Prin procesul-verbal de control nr. 13789/1998 s-a stabilit că reclamanta are de plată: 20.585.483 lei diferențe impozit pe profit; 20.585.483 lei dublul impozitului pe profit, 7.439.056 lei majorări de întârziere, 10.444.623 lei impozit pe profit restant, 140.468 lei majorări impozit pe dividende. Prin dispoziția nr. 72/1998 a Direcției Generale a Finanțelor Publice Dolj s-a admis în parte contestația petentei, pentru suma de 12.849.795 lei, reprezentând sumă egală cu diferența de impozit pe profit, reținându-se că facturarea cu întârziere a comisionului cuvenit nu constituie sustragere de la plata impozitului pe profit.

Ca urmare, a rămas de plată suma de 46.345.318 lei. Ministerul Finanțelor Publice, prin decizia nr. 21/1999, a admis în parte plângerea societății comerciale pentru capătul de cerere reprezentând deducerea din profitul impozabil a cheltuielilor privind salariile și a dispus recalcularea impozitului pe profit și a majorărilor de întârziere aferente. Perioada supusă controlului a fost 1 iulie 1996 - 31 decembrie 1997. Principala problemă de rezolvat o constituie împrejurarea dacă cele două facturi emise de societate, reprezentând venituri din comision, se înregistrează ca venituri pentru determinarea profitului impozabil la data emiterii facturii (la data plății comisionului) sau la data prevăzută în contractele de comision.

Se reține că reclamanta a încasat comision, conform facturii nr. 829995 din 2 iulie 1997, pentru perioada 1995 - 31 martie 1997 și conform facturii nr. 1022867 din 10 februarie 1998, pentru perioada 1996 - februarie 1998. Organele de control au eșalonat sumele, lunar, conform contractelor de comision încheiate, deși sumele nu s-au primit lunar, ci la datele de 2 iunie 1997 și 10 februarie 1998. Drept urmare, au rezultat venituri lunare din comision, pentru care organele de control au calculat impozit pe profit și majorări de întârziere aferente. Potrivit art. 6 din Legea nr. 82/1991 și art. 119 din Regulamentul de aplicare a legii contabilității, orice operațiune patrimonială se consemnează în momentul efectuării ei, printr-un înscris care stă la baza înregistrărilor în contabilitate și care dobândește calitatea de document justificativ.

Această calitate o au facturile sus-menționate, și nu contractul de comision invocat de organele fiscale. În conformitate cu dispozițiile H.G. nr. 1178/1996, ale H.G. nr. 512/1998, facturile se înregistrează la data întocmirii. Așadar, reclamanta a procedat corect calculând impozitul pe profit în funcție de veniturile efectiv încasate conform datelor emiterii facturilor menționate și este nelegală reeșalonarea lunară efectuată de organele fiscale, pentru perioade anterioare facturilor. Referitor la obligarea reclamantei la dublul impozitului pe profit, în baza art. 18 din Legea nr. 87/1994, se constată că aceasta este neconstituțională în conformitate cu Decizia nr. 97/1998 a Curții Constituționale.

Ca urmare, reclamanta va fi exonerată de această plată. Pentru perioada verificată, pentru determinarea profitului impozabil în funcție de veniturile și cheltuielile societății comerciale, expertiza contabilă a verificat activitatea petentei. Se constată că în anul 1996, suma de 160.000 lei, cheltuieli cu amortizarea mijloacelor fixe este deductibilă fiscal; la fel este deductibilă fiscal și suma de 440.912 lei (cota de 6% din cheltuielile de publicitate), precum și suma de 489.600 lei drepturi salariale conform deciziei nr. 21/1999, a Ministerului Finanțelor Publice. Sunt nedeductibile fiscal, sumele de 1.576.000 lei cheltuieli cu publicitatea (întrucât în 1996, recurenta a înregistrat pierderi), 112.430 lei amenzi și penalizări achitate în decembrie 1996, 173.164 lei reprezentând T.V.A.

trecută eronat pe cheltuieli, deoarece reclamanta este plătitoare de T.V.A. În ce privește veniturile realizate pe anul 1996, expertul contabil a avut în vedere că reclamanta nu a încasat comisionul eșalonat de organele de control și a verificat celelalte înregistrări contabile. A concluzionat că în exercițiul financiar 1996, petenta a înregistrat o pierdere de 1.799.753 lei, astfel încât pentru anul 1996 nu datorează impozit pe profit, ci numai suma de 28.537 lei majorări de întârziere. Referitor la cheltuielile pe anul 1997, sunt nedeductibile fiscal, astfel cum au stabilit și organele de control, sumele de: 1.260.255 lei, 411.350 lei cheltuieli cu telefoanele facturate ca și garanții, 249.167 lei amortizare calculată în decembrie 1997, în loc de ianuarie 1998, 4.237.899 lei T.V.A., întrucât reclamanta este plătitoare de T.V.A.

Se constată, însă, că sunt deductibile fiscal sumele: 3.263.152 lei contravaloare piese schimb și reparații la autoizotermă, pentru care s-a încheiat contract de închiriere în ianuarie 1998, însă reparațiile efectuate în 1997, au condus la folosirea mijlocului fix și la obținerea de venituri suplimentare; 22.302.720 lei sumă achitată pentru închirierea unui spațiu comercial de 100 mp; 300.000 lei cheltuieli pentru reclamă și publicitate (conform chitanței nr. 15 din 14 iunie 1997), care se încadrează în procentul de 6% prevăzut de Legea nr. 72/1997; 15.760.000 lei cheltuielile cu salariile, conform deciziei nr. 21/1999 a Ministerului Finanțelor Publice (care nu precizează, însă, cuantumul sumei).

Cu privire la veniturile pe anul 1997, expertul contabil a inclus în mod corect veniturile din comision încasate de reclamantă, în sumă de 25.178.958 lei și a stabilit că reclamanta trebuia să înregistreze un profit mai mare cu 2.340.295 lei și datorează și 845.785 lei majorări de întârziere. În urma verificărilor contabile, pentru perioada supusă controlului (iulie 1996 - 31 decembrie 1997), expertul a concluzionat că reclamanta trebuie să achite un impozit pe profit mai mare cu 2.340.295 lei decât cel înregistrat și majorări de întârziere de 874.322 lei, din care 28.537 lei pentru anul 1996 și 845.785 lei, pentru anul 1997. De asemenea, are de plată și majorări la impozitul pe dividende, de 140.468 lei.

Adiționând aceste sume, rezultă suma de 3.355.085 lei, care rămâne în sarcina reclamantei de a o achita bugetului de stat. Pentru considerentele expuse, recursul va fi respins ca nefondat, criticile aduse sentinței nefiind întemeiate, întrucât instanța a motivat hotărârea, în conformitate cu probele administrate în cauză. În ce privește cheltuielile privind salariile, a fost avută în vedere decizia Ministerului de Finanțe și T.V.A. nu a fost considerată cheltuiala deductibilă fiscal, întrucât reclamanta era plătitoare de T.V.A. Pe cale de consecință, constatând că nici unul din motivele de recurs nu este fondat, recursul va fi respins ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice Dolj, în nume propriu și în numele pârâților Ministerul Finanțelor Publice și Administrația Finanțelor Publice a municipiului Craiova, împotriva sentinței civile nr. 278 din 12 mai 2003, a Curții de Apel Craiova, secția de contencios administrativ, ca nefondat. Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 aprilie 2005.