ÎCCJ, Decizia nr. 206/2004

Asupra recursului de față ; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Tribunalul Prahova, învestit cu judecarea recursului declarat de petenta-intimată R.N. împotriva sentinței penale nr. 154 din 25 martie 2004 a Judecătoriei Vălenii de Munte, a luat act că, la termenul de judecată din 7 mai 2004, aceasta a recuzat toți judecătorii acestui tribunal și ai Curții de Apel Ploiești. Prin încheierea din 7 mai 2004, Tribunalul Prahova a trimis cauza Curții de Apel Ploiești, în vederea soluționării cererii de recuzare. La rându-i, Curtea de Apel Ploiești, prin încheierea din 12 mai 2004, a trimis cauza Înaltei Curți de Casație și Justiție. Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, prin încheierea nr. 103 din 19 mai 2004, a respins cererea petentei R.Gh.N., privind recuzarea tuturor judecătorilor Curții de Apel Ploiești și ai Tribunalului Prahova, ca nefondată.

Pentru a hotărî astfel, instanța de judecată a reținut că petenta nu s-a conformat dispozițiilor art. 51 alin. (2) C. proc. pen., în sensul indicării în concret a cazului de incompatibilitate pentru fiecare judecător în parte. Împotriva acestei încheieri, petenta R.Gh.N. a declarat recurs. Recurenta a susținut că motivul avut în vedere privește antepronunțarea completului de judecată, împrejurare pe care, însă, nu o putea dovedi la data formulării cererii de recuzare, întrucât această situație rezultă din sentința civilă nr. 980 din 3 februarie 2004 a Judecătoriei Brașov, ulterior pronunțată. Recursul este tardiv declarat. Petenta a declarat recurs, la data de 28 mai 2004, împotriva încheierii pronunțate de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 19 mai 2004, cu depășirea termenului prevăzut de legea procesuală penală.

Astfel, potrivit art. 52 alin. (8) C. proc. pen., în redactarea în vigoare la data exercitării căii de atac menționate, „încheierea prin care s-a respins recuzarea poate fi atacată numai cu recurs, în termen de 48 ore din momentul pronunțării (...)”. Or, în raport cu dispozițiile art. 1 C. proc. pen., cu referire la art. 1 C. pen., procesul penal poate fi privit ca un mijloc de apărare, concomitent, a societății și a membrilor care o compun, ca titulari de drepturi și obligații legal stabilite. Activitatea de judecată, finalizată prin pronunțarea unei hotărâri definitive, este strict reglementată prin Codul de procedură penală, lege procesuală cu un pregnant caracter formalist, indispensabil asigurării judecării corecte și garantării drepturilor procesuale.

Ilustrând acest formalism, între altele, prin art. 185 C. proc. pen., legiuitorul a stabilit, vizând concomitent dinamizarea procesului penal, asigurarea drepturilor procesuale și sancționarea conduitei procesuale neconforme, sub titlul marginal „consecințele nerespectării termenului”, următoarele „când, pentru exercitarea unui drept procesual, legea prevede un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exercițiul dreptului și nulitatea actului făcut peste termen”. Așadar, potrivit formalismului legii procesuale penale, având caracter de garanție egală pentru toate părțile interesate, în sensul dispozițiilor art. 21 din Constituția României, revizuită, cu referire la art. 16 din legea fundamentală, prin textul menționat a fost impusă obligația îndeplinirii în termen a actelor de procedură, sub sancțiunea decăderii.

Ca atare, neexercitarea în termen a unei căi de atac, conform sancțiunii menționate, duce la pierderea dreptului privitor la declararea acesteia. Potrivit art. 416 1 și art. 385 15 C. proc. pen., hotărârea rămâne definitivă la data expirării termenului de recurs, iar instanța sesizată cu calea de atac exercitată peste termen, respinge recursul, ca tardiv, și menține hotărârea atacată. Din dispozițiile menționate rezultă, însă, și că, deși termenul legal de declarare a recursului este prevăzut prin normă imperativă, sancțiunea decăderii din exercițiul acestui drept nu intervine automat, ci trebuie constatată de instanță. Totodată, cum nerespectarea termenului de declarare a recursului, în mod excepțional, poate să nu fie imputabilă părții decăzute din termenul de exercitare a acestuia, prin art. 385 3 alin. (2) C. proc.

pen., cu trimitere la art. 364 din același cod, a fost reglementată posibilitatea considerării recursului ca fiind făcut în termen, cu consecința repunerii în termen și realizării controlului judecătoresc al hotărârii atacate, dacă instanța constată că întârzierea a fost determinată de o cauză temeinică de împiedicare. În cauză, petenta nu a formulat cerere de repunere în termen, însă, a anexat declarației de recurs copia dovezii de comunicare a încheierii atacate, în sensul de a se constata, în raport cu data primirii acesteia, exercitarea în termen a căii de atac. Or, potrivit art. 52 alin. (8) C. proc. pen., termenul de declarare a recursului curge „din momentul pronunțării” încheierii atacate, așa încât apare lipsită de relevanță data comunicării.

Ca atare, în cauză, se constată declararea recursului cu depășirea termenului special prevăzut de legea procesuală penală și inexistența unei cauze temeinice de împiedicare, care să justifice repunerea în termen, așa încât recurenta-pârâtă este decăzută din dreptul exercitării acestei căi de atac. În consecință, pentru considerentele ce preced și, ca urmare a admiterii excepției, Curtea va respinge recursul, ca tardiv, conform art. 385 15 pct. 1 lit. a) C. proc. pen. Totodată, conform art. 192 alin. (2) din același cod, recurenta va fi obligată la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca tardiv, recursul declarat de petenta R.Gh.N. împotriva încheierii nr. 103 din 19 mai 2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, pronunțată în dosarul nr. 2749/2004. Obligă recurenta să plătească statului 1.200.000 lei cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs, din care suma de 200.000 lei, reprezentând onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Pronunțată, în ședință publică, astăzi, 15 iunie 2004.