ÎCCJ, Decizia nr. 261/2004

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin rezoluția nr. 636/P/2003 din 16

octombrie 2003, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

de urmărire penală și criminalistică, a dispus, în baza art. 228 și art. 10 lit.

b) C. proc. pen., neînceperea urmăririi penale sub aspectul infracțiunilor

prevăzute de art. 246 și 289 C. pen., față de E.P., M.N. și M.I., judecători ai

Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă, reținându-se că faptele

reclamante de petentul B.T. nu sunt prevăzute de legea penală.

Pentru a adopta această soluție, s-a

reținut că petentul B.T. a sesizat organul de urmărire penală cu faptul că

judecătorii menționați, formând completul de judecată în dosarul nr. 79/2001 al

Curții Supreme de Justiție, secția civilă, ca instanță de recurs, prin decizia

civilă nr. 5632 din 12 decembrie 2001, au anulat, ca netimbrat, recursul

petentului, au admis recursul pârâtului, Consiliul Local al comunei Mihăilești,

județul Buzău, a casat hotărârile pronunțate în cauză și, în rejudecare, a

respins acțiunea formulată de sus numitul, privind obligarea pârâtului la plata

contravalorii unei mori și a terenului aferent, preluate abuziv sau

naționalizate, ca prescrisă.

Petentul a susținut că, prin această

hotărâre, s-a comis un abuz contra sa și un fals, ca urmare a denaturării

obiectului cererii sale de restituire a unui imobil, în sensul calificării

acesteia ca o acțiune în pretenții.

Organul de urmărire penală, în

motivarea soluției de neurmărire a arătat că faptele reclamate nu sunt de

natură penală, legea prevăzând căile de atac împotriva hotărârilor

judecătorești apreciate ca fiind nelegale și netemeinice.

Plângerea petentului B.T., împotriva

acestei rezoluții, a fost respinsă prin rezoluția din 15 februarie 2004 a

procurorului șef al secției de urmărire penală și criminalistică din cadrul Parchetului

de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Petentul B.T. a formulat plângere împotriva

rezoluțiilor menționate, în temeiul art. 278

1

C. proc. pen., solicitând

desființarea acestora, susținând că, prin calificarea dată acțiunii sale în

justiție, magistrații menționați au săvârșit infracțiunea de fals.

Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția penală, prin sentința nr. 112 din 19 mai 2004, a respins plângerea ca

nefondată.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

judecată a reținut că soluția de neîncepere a urmăririi penale este legală.

Astfel, stabilirea temeiniciei și

legalității hotărârilor judecătorești este de competența instanțelor cu

atribuții de control judiciar. Totodată, această competență excede atât

organului de urmărire penală, cât și instanței penale.

Împotriva hotărârii primei instanțe,

petentul a declarat recurs fără a formula critici și fără a invoca nici unul

din motivele de casare prevăzute în art. 385

9

C. proc. pen.

Recursul este nefondat, pentru

considerentele ce se vor arăta în continuare:

Este de reținut că plângerea

adresată instanței de judecată competente, prin care persoana nemulțumită de modul

în care a fost soluționată, în cadrul Ministerului Public, plângerea prevăzută

de art. 275-278 C. proc. pen., are, între altele, natura juridică a unei căi de

atac și vizează controlul judecătoresc al soluției de neîncepere a urmării

penale.

Această plângere, astfel cum a fost

reglementată prin art. 278

1

C. proc. pen., de natură a da eficiență

dispozițiilor art. 21 din Constituția României și art. 13 din Convenția pentru

apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, învestește instanța,

sub un prim aspect, cu examinarea legalității și temeiniciei rezoluției

atacate.

Cum soluționarea plângerii nu a fost

reglementată printr-o procedură specială, aceasta este supusă, sub acest prim

aspect, regimului căilor ordinare de atac și, ca atare, nu are aptitudinea

provocării unui control judecătoresc în alte condiții decât cele prevăzute de

legea procesuală penală.

Rezultă, așadar, că, sesizată cu

plângerea menționată, instanța de judecată nu este învestită cu atribuții de

urmărire penală, așa încât controlul judecătoresc privește exclusiv efectuarea

actelor premergătoare sau, după caz, a urmăririi penale, cu respectarea

dispozițiilor legii procesuale.

În raport cu concluziile pe care

această examinare le impune cu referire la lucrările materialului din dosarul

cauzei, precum și a oricăror înscrisuri noi prezentate, instanța de judecată

competentă pronunță una din soluțiile prevăzute în art. 278

1

alin. (8)

C. proc. pen.

În cauză, sesizată cu plângerea

formulată de petentul B.T. împotriva soluției de neîncepere a urmăririi penale,

instanța de judecată a constatat că nu sunt întrunite elementele constitutive

ale infracțiunilor menționate în plângerea prealabilă și, ca atare, rezoluția

atacată este temeinică și legală.

De altfel, prin plângerea formulată

de petentul menționat împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale, cu

care acesta a sesizat secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

acesta nu a invocat efectuarea actelor de urmărire penală, cu nerespectarea

dispozițiilor procedurale, ci a dat expresie nemulțumirii sale privind soluția

adoptată într-un proces civil, în calea de atac a recursului.

Petentul susține că instanța de

recurs a comis un abuz și un fals în dauna acestuia, ca urmare a greșitei

calificări a acțiunii în revendicare, ca fiind o acțiune în pretenții.

Or, eventualele greșeli de judecată

sau de ordin procedural fac obiectul controlului judecătoresc și sunt remediate

prin soluționarea căilor de atac exercitate de partea interesată, în condițiile

legii procesuale civile.

Ca atare, în mod corect organul de

urmărire penală a apreciat că faptele reclamate nu sunt de natură penală,

remedierea greșelilor de judecată invocate de petent putându-se realiza prin

exercitarea de către acesta a căilor de atac prevăzute de legea procesuală

civilă.

În consecință, menținând rezoluția

atacată, ca urmare a respingerii plângerii formulate de petentul B.T., prima

instanță a pronunțat o hotărâre temeinică și legală.

În cauză, în mod corect s-a reținut

de către organul de urmărire penală că judecătorii, care au format completul învestit

cu soluționarea unor recursuri în materie civilă, au efectuat acte de

competența acestora, atribuită de lege.

În măsura în care, în activitatea de

judecată, fără intenția de a păgubi, se produc erori de judecată sau greșeli de

ordin procedural, acestea pot face obiectul căilor de atac prevăzute de legea

procesuală civilă.

Totodată, în condițiile menționate, aceste

greșeli produse în activitatea de judecată nu constituie infracțiune și nu nici

nu pot fi cenzurate, cu referire la legalitatea și temeinicia hotărârii

pronunțate, de către instanța penală.

Or, când fapta nu constituie

infracțiune, nu există răspundere penală.

Astfel, potrivit art. 17 alin. (2) C.

pen., infracțiunea este singurul temei al răspunderii penale.

Prin alin. (1) al aceluiași articol

s-a stabilit că infracțiunea este acea faptă care constituie o manifestare a

făptuitorului în sfera relațiilor sociale, îndreptată împotriva valorilor

ocrotite de legea penală, aptă a le vătăma sau a le pune în pericol.

În consecință, în raport cu textele

legale menționate, cu referire la starea de fapt stabilită corespunzător

probatoriului administrat, care a impus concluzia că nici una din persoanele

reclamate nu a vătămat și nu a pus în pericol, printr-o faptă săvârșită cu

vinovăție, una din valorile ocrotite de legea penală, în mod temeinic și legal

s-a conchis de către organul de urmărire penală în sensul inexistenței

infracțiunilor sesizate.

Totodată, examinând plângerea

formulată de petent împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale, în

raport cu competența anterior menționată, instanța de judecată a constatat respectarea

dispozițiilor procedurale de către organul de urmărire penală, inexistența

indiciilor săvârșirii infracțiunilor reclamate și, pe cale de consecință,

legalitatea rezoluției atacate.

Cum, la judecarea plângerii,

petentul nu a prezentat înscrisuri noi și nu a propus administrarea altor probe

în dovedirea învinuirii, iar probele existente la dosar nu conduc la concluzia

existenței infracțiunilor reclamate, respingând plângerea și menținând

rezoluția atacată, prima instanță a pronunțat o hotărâre nesupusă nici unuia

din cazurile de casare prevăzute în art. 385

9

C. proc. pen.

În consecință, pentru considerentele

ce preced, conform art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea

va respinge recursul declarat de petentul B.T., ca nefondat.

Totodată, în temeiul art. 192 alin. (2)

din același cod, recurentul va fi obligat, potrivit dispozitivului, la plata

cheltuielilor judiciare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de petentul B.T. împotriva sentinței nr. 112 din 19 mai 2004,

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr.

2327/2004.

Obligă recurentul B.T. să plătească

statului suma de 1.000.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare, din care suma

de 200.000 lei, reprezentând onorariu de avocat cuvenit apărătorului desemnat

din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Pronunțată, în ședință publică, azi,

18 octombrie 2004.