ÎCCJ, Decizia nr. 261/2004

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin rezoluția nr. 636/P/2003 din 16 octombrie 2003, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, a dispus, în baza art. 228 și art. 10 lit. b) C. proc. pen., neînceperea urmăririi penale sub aspectul infracțiunilor prevăzute de art. 246 și 289 C. pen., față de E.P., M.N. și M.I., judecători ai Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă, reținându-se că faptele reclamante de petentul B.T. nu sunt prevăzute de legea penală. Pentru a adopta această soluție, s-a reținut că petentul B.T.

a sesizat organul de urmărire penală cu faptul că judecătorii menționați, formând completul de judecată în dosarul nr. 79/2001 al Curții Supreme de Justiție, secția civilă, ca instanță de recurs, prin decizia civilă nr. 5632 din 12 decembrie 2001, au anulat, ca netimbrat, recursul petentului, au admis recursul pârâtului, Consiliul Local al comunei Mihăilești, județul Buzău, a casat hotărârile pronunțate în cauză și, în rejudecare, a respins acțiunea formulată de sus numitul, privind obligarea pârâtului la plata contravalorii unei mori și a terenului aferent, preluate abuziv sau naționalizate, ca prescrisă. Petentul a susținut că, prin această hotărâre, s-a comis un abuz contra sa și un fals, ca urmare a denaturării obiectului cererii sale de restituire a unui imobil, în sensul calificării acesteia ca o acțiune în pretenții.

Organul de urmărire penală, în motivarea soluției de neurmărire a arătat că faptele reclamate nu sunt de natură penală, legea prevăzând căile de atac împotriva hotărârilor judecătorești apreciate ca fiind nelegale și netemeinice. Plângerea petentului B.T., împotriva acestei rezoluții, a fost respinsă prin rezoluția din 15 februarie 2004 a procurorului șef al secției de urmărire penală și criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Petentul B.T. a formulat plângere împotriva rezoluțiilor menționate, în temeiul art. 278 1 C. proc. pen., solicitând desființarea acestora, susținând că, prin calificarea dată acțiunii sale în justiție, magistrații menționați au săvârșit infracțiunea de fals.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, prin sentința nr. 112 din 19 mai 2004, a respins plângerea ca nefondată. Pentru a hotărî astfel, instanța de judecată a reținut că soluția de neîncepere a urmăririi penale este legală. Astfel, stabilirea temeiniciei și legalității hotărârilor judecătorești este de competența instanțelor cu atribuții de control judiciar. Totodată, această competență excede atât organului de urmărire penală, cât și instanței penale. Împotriva hotărârii primei instanțe, petentul a declarat recurs fără a formula critici și fără a invoca nici unul din motivele de casare prevăzute în art. 385 9 C. proc. pen. Recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Este de reținut că plângerea adresată instanței de judecată competente, prin care persoana nemulțumită de modul în care a fost soluționată, în cadrul Ministerului Public, plângerea prevăzută de art. 275-278 C. proc.

pen., are, între altele, natura juridică a unei căi de atac și vizează controlul judecătoresc al soluției de neîncepere a urmării penale. Această plângere, astfel cum a fost reglementată prin art. 278 1 C. proc. pen., de natură a da eficiență dispozițiilor art. 21 din Constituția României și art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, învestește instanța, sub un prim aspect, cu examinarea legalității și temeiniciei rezoluției atacate. Cum soluționarea plângerii nu a fost reglementată printr-o procedură specială, aceasta este supusă, sub acest prim aspect, regimului căilor ordinare de atac și, ca atare, nu are aptitudinea provocării unui control judecătoresc în alte condiții decât cele prevăzute de legea procesuală penală.

Rezultă, așadar, că, sesizată cu plângerea menționată, instanța de judecată nu este învestită cu atribuții de urmărire penală, așa încât controlul judecătoresc privește exclusiv efectuarea actelor premergătoare sau, după caz, a urmăririi penale, cu respectarea dispozițiilor legii procesuale. În raport cu concluziile pe care această examinare le impune cu referire la lucrările materialului din dosarul cauzei, precum și a oricăror înscrisuri noi prezentate, instanța de judecată competentă pronunță una din soluțiile prevăzute în art. 278 1 alin. (8) C. proc. pen. În cauză, sesizată cu plângerea formulată de petentul B.T. împotriva soluției de neîncepere a urmăririi penale, instanța de judecată a constatat că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunilor menționate în plângerea prealabilă și, ca atare, rezoluția atacată este temeinică și legală.

De altfel, prin plângerea formulată de petentul menționat împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale, cu care acesta a sesizat secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, acesta nu a invocat efectuarea actelor de urmărire penală, cu nerespectarea dispozițiilor procedurale, ci a dat expresie nemulțumirii sale privind soluția adoptată într-un proces civil, în calea de atac a recursului. Petentul susține că instanța de recurs a comis un abuz și un fals în dauna acestuia, ca urmare a greșitei calificări a acțiunii în revendicare, ca fiind o acțiune în pretenții. Or, eventualele greșeli de judecată sau de ordin procedural fac obiectul controlului judecătoresc și sunt remediate prin soluționarea căilor de atac exercitate de partea interesată, în condițiile legii procesuale civile.

Ca atare, în mod corect organul de urmărire penală a apreciat că faptele reclamate nu sunt de natură penală, remedierea greșelilor de judecată invocate de petent putându-se realiza prin exercitarea de către acesta a căilor de atac prevăzute de legea procesuală civilă. În consecință, menținând rezoluția atacată, ca urmare a respingerii plângerii formulate de petentul B.T., prima instanță a pronunțat o hotărâre temeinică și legală. În cauză, în mod corect s-a reținut de către organul de urmărire penală că judecătorii, care au format completul învestit cu soluționarea unor recursuri în materie civilă, au efectuat acte de competența acestora, atribuită de lege. În măsura în care, în activitatea de judecată, fără intenția de a păgubi, se produc erori de judecată sau greșeli de ordin procedural, acestea pot face obiectul căilor de atac prevăzute de legea procesuală civilă.

Totodată, în condițiile menționate, aceste greșeli produse în activitatea de judecată nu constituie infracțiune și nu nici nu pot fi cenzurate, cu referire la legalitatea și temeinicia hotărârii pronunțate, de către instanța penală. Or, când fapta nu constituie infracțiune, nu există răspundere penală. Astfel, potrivit art. 17 alin. (2) C. pen., infracțiunea este singurul temei al răspunderii penale. Prin alin. (1) al aceluiași articol s-a stabilit că infracțiunea este acea faptă care constituie o manifestare a făptuitorului în sfera relațiilor sociale, îndreptată împotriva valorilor ocrotite de legea penală, aptă a le vătăma sau a le pune în pericol.

În consecință, în raport cu textele legale menționate, cu referire la starea de fapt stabilită corespunzător probatoriului administrat, care a impus concluzia că nici una din persoanele reclamate nu a vătămat și nu a pus în pericol, printr-o faptă săvârșită cu vinovăție, una din valorile ocrotite de legea penală, în mod temeinic și legal s-a conchis de către organul de urmărire penală în sensul inexistenței infracțiunilor sesizate. Totodată, examinând plângerea formulată de petent împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale, în raport cu competența anterior menționată, instanța de judecată a constatat respectarea dispozițiilor procedurale de către organul de urmărire penală, inexistența indiciilor săvârșirii infracțiunilor reclamate și, pe cale de consecință, legalitatea rezoluției atacate.

Cum, la judecarea plângerii, petentul nu a prezentat înscrisuri noi și nu a propus administrarea altor probe în dovedirea învinuirii, iar probele existente la dosar nu conduc la concluzia existenței infracțiunilor reclamate, respingând plângerea și menținând rezoluția atacată, prima instanță a pronunțat o hotărâre nesupusă nici unuia din cazurile de casare prevăzute în art. 385 9 C. proc. pen. În consecință, pentru considerentele ce preced, conform art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea va respinge recursul declarat de petentul B.T., ca nefondat. Totodată, în temeiul art. 192 alin. (2) din același cod, recurentul va fi obligat, potrivit dispozitivului, la plata cheltuielilor judiciare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul B.T. împotriva sentinței nr. 112 din 19 mai 2004, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. 2327/2004. Obligă recurentul B.T. să plătească statului suma de 1.000.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare, din care suma de 200.000 lei, reprezentând onorariu de avocat cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Pronunțată, în ședință publică, azi, 18 octombrie 2004.