ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1552/2005

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 492/PI

din 16 decembrie 2003, pronunțată în fond după casare, Curtea de Apel Timișoara,

secția comercială și de contencios administrativ, a respins acțiunea SC A. SRL

Reșița, formulată în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice, Direcția

Generală a Finanțelor Publice Caraș Severin și Administrația Financiară Reșița,

ca nefondată.

În motivare, s-a reținut că

activitatea desfășurată de reclamantă în primele 6 luni de la înființare, a

fost preponderent comercială, încât, potrivit art. 5 lit. d) din Legea nr. 12/1991,

beneficiază de scutire la plata impozitului pe profit, doar 6 luni, astfel cum

au constatat și organele fiscale și de contencios fiscal, prin actele atacate.

Împotriva acestei soluții,

reclamanta a declarat recurs, criticând-o pentru netemeinice și nelegalitate,

conform art. 304 pct. 8 și 10 C. proc. civ.

În acest sens, prin motivele

depuse la dosar, se susține că rediscutarea caracterului (naturii) activității

desfășurate în perioada iunie 1991 - februarie 1994, la 7 ani de la înființarea

societății și după ce organele jurisdicționale ale Direcției Generale a

Finanțelor Publice Caraș Severin au soluționat definitiv problema în discuție,

admițându-i contestația și exonerând-o de plata impozitului pe profit și a

majorărilor de întârziere, este nelegală în raport cu prevederile art. 26 din

O.G. nr. 70/1994, privind termenul de prescripție de 5 ani pentru stabilirea

impozitului pe profit și regula autorității de lucru judecat.

Că, instanța de fond a

înlăturat nejustificat concluziile expertizei tehnice potrivit cărora

societatea reclamantă a avut în primul an de la înființare, o activitate

predominantă de construcții-montaj, schimbarea ponderii de către organele

financiare, în favoarea activităților de natură comercială, datorându-se

neluării în calculul veniturilor, a sumei de 51.700 lei, plătită pentru

proiectul lucrării de construcție a șarpantei efectuate la Grădinița nr. 9, Reșița.

Recursul este fondat, pentru

considerentele ce vor fi arătate în continuare.

Probele administrate în

cauză atestă faptul că în perioada 1 iunie 1991 - 1 februarie 1994,

reclamanta-recurentă a fost verificată de inspectori de specialitate ai

Direcției Generale a Finanțelor Publice a județului Caraș Severin, în trei

rânduri, de fiecare dată constatându-se că activitatea desfășurată a fost

preponderent în domeniul construcțiilor, societatea beneficiind, astfel, de

scutire la plata impozitului pe profit pe timp de 5 ani, conform art. 5 lit. a)

din Legea nr. 12/1991.

Cu ocazia controlului

efectuat la 1 februarie 1994, de Garda Financiară, secția Caraș-Severin, s-a

verificat și ponderea veniturilor obținute de reclamantă, în primele 6 luni de

la înființare (1 iunie 1991 - 30 noiembrie 1991), constatându-se că 50,1%

dintre acestea provin din activități comerciale. Prin urmare, s-a apreciat că

scutirea la plata impozitului pe profit operează numai pe timp de 6 luni,

conform art. 5 lit. c) din Legea nr. 12/1991, astfel încât pentru perioada

următoare, societatea datorează 30.220.759 lei cu titlu de impozit pe profit și

32.785.684 lei, majorări de întârziere.

Actul de control întocmit de

comisionari ai gărzii financiare a fost contestat potrivit art. 13 din Legea nr.

30/1991, reclamanta fiind exonerată de plata sumelor mai sus menționate.

Soluția de admitere a

contestației nu a fost atacată de Garda Financiară, la instanțele judecătorești

competente. Chiar dacă această soluție nu poate fi invocată ca autoritate de

lucru judecat, așa cum corect a reținut instanța de fond, ea poate fi opusă

organelor fiscale pentru că dispozițiile legale (art. 13 din Legea nr. 30/1991),

privitoare la termenele și căile de urmat, sunt obligatorii, atât pentru

contribuabili, cât și pentru organele de control financiar. Altfel, s-ar ajunge

la o încălcare a principiilor legalității și stabilității raporturilor juridice

de drept financiar-fiscal.

Ulterior, la 12 februarie

1997, Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Caraș Severin a

reverificat încadrarea activității desfășurate de reclamantă în primele 6 luni

de activitate, constatând, asemănător Gărzii Financiare, că aceasta este

preponderent de natură comercială, întrucât a adus venituri de 1.280.428 lei,

față de veniturile realizate din construcții-montaj, care totalizează 1.236.897

lei.

Prin actul de control

întocmit și înregistrat sub nr. 129 din 14 februarie 1997, nu s-au stabilit

obligații fiscale în sarcina societății comerciale controlate. Dar asemenea

obligații nici nu puteau a fi stabilite în mod legal pentru perioada în

discuție, întrucât, potrivit art. 25 din O.G. nr. 70/1994, privind impozitul pe

profit, termenul de prescripție pentru stabilirea impozitelor prevăzute în

prezenta ordonanță este de 5 ani.

Procesul-verbal nr. 129/1997

a fost contestat de reclamantă la Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Caraș Severin care, prin dispoziția nr. 38 din 12 iunie 2000, a respins

contestația, ca nefondată. Organul financiar și-a argumentat soluția, prin

aceea că în primele 6 luni de la înființare, societatea comercială în cauză a

desfășurat activitate preponderent comercială, veniturile realizate din aceasta

fiind în procent de 50,82%. În plus, s-a constatat și faptul că nu deținea

utilaje specifice lucrărilor de construcții-montaj, nu folosea salariați cu

profesii specifice construcțiilor și nu avea contracte de subantrepriză.

Nemulțumită de soluția dată

contestației, reclamanta a formulat, conform art. 4 din Legea nr. 105/1977,

plângere la Ministerul Finanțelor Publice.

Prin decizia nr. 1470 din 30

octombrie 2000, plângerea a fost respinsă, reținând în esență, motivarea din

procesul-verbal nr. 129/1997 și din dispoziția nr. 38/2000.

Deși prin aceste acte

administrative nu au fost stabilite obligații bugetare în sarcina societății

comerciale, aceasta le-a atacat la instanța de contencios administrativ și fac

obiectul procesului de față.

Recursul este justificat,

întrucât procesul-verbal nr. 129 din 14 februarie 1997, menținut prin

dispoziția nr. 32/2000 a Direcției Generale a Finanțelor Publice Caraș Severin

și decizia nr. 1470/2000, a Ministerului Finanțelor Publice, au constituit temeiuri

pentru stabilirea, la cererea Serviciului Revizie Fiscală și Contestații din

cadrul Direcției finanțelor publice județene, a unor obligații bugetare în

sarcina reclamantei, în sumă de 362.318.479 lei reprezentând impozit pe profit

și 304.954.872 lei majorări de întârziere, ceea ce constituie, de fapt,

aplicarea pe cale ocolită a unui impozit, peste termenul de prescripție de 5

ani prevăzut de lege.

În ce privește caracterul

activității desfășurate de reclamantă în primele 6 luni de la înființare, se

constată că aceasta a fost preponderent de construcții-montaj (50,1%),

lucrările executate fiind asfaltarea terenurilor de sport, executarea de

șarpante și învelitori la clădiri, lucrări de reabilitare a instalațiilor de

căldură.

În acest sens sunt actele de

control și de soluționare a contestației formulate împotriva constatării Gărzii

Financiare, la 1 februarie 1994, referatul nr. 1031 din 4 martie 1994 al

Serviciului de revizie fiscală și contestații din cadrul Direcției Generale a Finanțelor

Publice Caraș Severin, precum și raportul de expertiză tehnică.

Așa fiind, Înalta Curte

constată că recursul este fondat și în consecință, va fi casată sentința

atacată și pe fond, va fi admisă acțiunea și vor fi anulate ca nelegale, actele

administrative atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

SC A. SRL Reșița, județul Caraș-Severin, împotriva sentinței civile nr. 492/P.I.

din 16 decembrie 2003, a Curții de Apel Timișoara, secția comercială și de

contencios administrativ.

Casează sentința atacată și

pe fond, admite acțiunea și anulează actele administrative atacate.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 10 martie 2005.