ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2519/2004

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Reclamanta SC P.G. SA Craiova a chemat în judecată pe pârâtele A.V.A.B., B.C.R. București și sucursala J.L. Craiova, Ministerul Finanțelor și D.G.F.P.C.F.S. Dolj, solicitând constatarea nulității contractului de cesiune de creanță încheiat între B.X. SA și A.V.A.B. și înlăturarea din poziția de debitoare pentru suma de 117.770,33 mărci germane, echivalent a 60.215,015 Euro. Reclamanta a motivat acțiunea, invocând respectarea prevederilor legale, privind dubla impunere și greșita plată făcută de B.X., în calitate de garant al contractului de vânzare-cumpărare a unei linii tehnologice, încheiat cu un partener italian.

Prin întâmpinări, pârâtele au invocat apărări de fond, dar și excepții de necompetență teritorială a instanței sesizate și lipsa calității procesuale active a reclamantei. Prin sentința nr. 8 din 6 martie 2003, Curtea de Apel Craiova a respins excepțiile și a admis acțiunea reclamantei, constatând nulitatea absolută a contractului de cesiune de creanță nr. 157717 din 22 iulie 1999 și a actelor adiționale și a obligat pe pârâte să înlăture din poziția de debitoare a reclamantei, pentru un număr de 10 bilete la ordin, prin care s-a virat 10 % la bugetul de stat. Instanța de fond a reținut că dispozițiile art. 19 19 din Legea nr. 409/2001, pentru aprobarea O.U.G. nr. 51/1998, stabilea competența de soluționare a cauzelor, în legătură cu activele bancare preluate de A.V.A.B., curților de apel în a cărei rază teritorială se află pârâtul; pârât în această cauză fiind și sucursala J.L.

Craiova a B.C.R. dar și D.G.F.P.C.F.S. Dolj. În privința lipsei calității procesuale active, instanța a reținut că obiectul pricinii este constatarea nulității absolute a unui act „care poate fi invocat de orice persoană interesată”. Pe fond, instanța a considerat că între reclamantă și B.X. s-a încheiat un contract, prin care banca a emis o scrisoare de garanție pentru garantarea plății la scadență a 10 bilete la ordin emise de reclamantă la ordinul furnizorului italian. Firma italiană a scontat biletele la ordin, cesionându-le băncii I.R., fără, însă, ca B.X., să rețină cota de 10 %, impozit datorat de nerezidenți, stabilit prin Convenția pentru evitarea dublei impuneri, ratificată prin Decretul nr. 82/1977 și O.G.

nr. 83/1998, reclamanta a stopat acest procent pentru plata la bugetul de stat a impozitului stabilit de lege. Astfel, contractul de cesiune a creanței, față de debitoarea-reclamantă, este lipsit de obiect, întrucât, între B.X. și SC P.G. SA nu există nici o datorie, reclamanta anunțând banca de plata procentului, stabilit de actele normative de ratificare a Convenției internaționale, către bugetul de stat, prin efectuarea operațiunii de stopaj la sursă. Împotriva sentinței, astfel pronunțate, au declarat recurs pârâtele D.G.F.P. Dolj, B.C.R. București și A.V.A.B. București. Recurenta D.G.F.P. Dolj își întemeiază cererea pe dispozițiile art. 299-316 C. proc. civ., susținând că reclamanta trebuia să vireze la bugetul de stat impozitul pe profit aferent veniturilor realizate din datoriile societății străine nerezidente în România, iar dispunând de plata integrală a sumelor către partenerul italian a încălcat prevederile art. 2 alin. (1) lit. c) din O.G.

nr.83/1998. Recurenta B.C.R. își întemeiază recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., susținând că obligațiile de plată ale reclamantei către furnizorul italian s-au născut în baza contractului nr. 765/1997, importatorul emițând 10 bilete la ordin, pe care furnizorul le-a girat către Banca I.R. B.X. a garantat îndeplinirea obligațiilor de plată, prin scrisoare de garanție care constituie angajament independent și executabil. În condițiile în care furnizorul, ca urmare a scontării biletelor la ordin, avea dreptul să încaseze integral creanța înscrisă în titlu, debitorul cambial nu mai putea opune girantului excepțiile personale. Astfel, prin incidența normelor cambiale, nu mai pot fi aplicabile dispozițiile referitoare la impozitarea la sursă a veniturilor realizate din dobânzi.

Prin scrisoarea de garanție nu s-au produs efectele simplei fidejusiuni, astfel încât, greșit, instanța de fond a considerat că prejudiciul nu se datorează reclamantei. Scrisoarea de garanție este un contract unilateral care naște o obligație independentă și abstractă a băncii față de beneficiar. Astfel, față de activitatea economică generatoare de profit impozabil, banca este terț. Sumele solicitate de furnizor au fost plătite de B.C.R. din fonduri proprii, pentru că, în condițiile angajament ale Convenției pentru emiterea scrisorii de garanție, se prevedea ca plata să fie făcută de bancă la prima și simpla cerere a beneficiarului. Banca și-a îndeplinit obligațiile asumate și a procedat în concordanță cu dispozițiile legale la cesionarea creanței către A.V.A.B.

Pe de altă parte, instanța a soluționat greșit excepția lipsei calității procesuale active, pentru că reclamanta și-a modificat acțiunea după formularea excepției; în același mod a soluționat și excepția inadmisibilității cererii de înlăturare din poziția de debitor, întrucât, prin aceasta, se tinde la desființarea unui titlu executoriu. Recurenta A.V.A.B. solicită analiza hotărârii judecătorești atacate sub toate aspectele, invocând dispozițiile art. 304 1 C. proc. civ., dar și încălcarea competenței teritoriale, soluționarea cauzei fiind în competența sediului sau domiciliului pârâtului. O ultimă critică, adusă hotărârii judecătorești atacate, privește greșita soluționare a titlului executoriu, măsura dispusă de A.V.A.B., care se poate face numai prin contestație la executare, după depunerea unei cauțiuni de 20 % din valoarea activului bancar supus valorificării.

Recursurile sunt nefondate și vor fi respinse, pentru considerentele ce se vor expune: Printr-un contract de vânzare-cumpărare încheiat între reclamantă, în calitate de cumpărător și o societate comercială italiană, în calitate de vânzător, s-a convenit asupra vânzării unei linii tehnologice a cărei plată a fost garantată de B.X., printr-o scrisoare de garanție bancară a 10 bilete la ordin, în valoare totală de 4.747.703,33 mărci germane. Furnizorul, la scadență, a scontat biletele la ordin, cesionându-le băncii I.R., care a certificat, este adevărat, cu întârziere, în luna mai 1999, că figurează în lista contribuabililor supuși impozitului reglementat de O.G. 83/1998. În aceste condiții, reclamanta a procedat la plata impozitului de 10 % datorat de nerezidenți pentru veniturile realizate din România, respectând art. 2 din O.G.

nr. 83/1998, și anunțând banca de stopajul la sursă a procentului stabilit de lege. Cu toate acestea, B.X. a autorizat executarea scrisorii de garanție și pentru diferența de 10 %, plătind astfel și ceea ce debitoarea și respectiv garantul nu datora și a cesionat, astfel, către A.V.A.B. o creanță al cărei obiect nu exista. Față de excepțiile invocate la instanța de fond, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că acestea au fost judicios soluționate. Astfel, excepția lipsei calității procesuale active, față de raportul de cesiune, nu poate fi invocat, în condițiile în care instanța este îndreptățită să califice acțiunea, iar în ședința publică din 21 noiembrie 2002 reclamanta a precizat că nulitatea contractului de cesiune se referă la lipsa obiectului contractului.

De altfel, în susținerea acțiunii introductive, reclamanta a solicitat anularea contractului de cesiune, pentru lipsa obiectului acesteia. Este incontestabil că lipsa obiectului, ca element al contractului, lovește acordul de voință dat în scopul producerii de efecte juridice, de nulitate absolută, nulitate care poate fi invocată de orice persoană interesată. Competența teritorială în materia drepturilor și obligațiilor, în legătură cu activele preluate de A.V.A.B., este exclusivă: la sediul sau domiciliul pârâtului (art. 44 din O.U.G. nr. 51/1998). Când sunt, însă, mai mulți pârâți, dispozițiile lacunare ale legii speciale se completează cu regula generală stabilită de art. 9 C. proc. civ., iar dintre pârâți, D.G.F.P.

Dolj, și B.C.R. sucursala J.L. Craiova sunt în competența Curții de Apel Craiova. Pe de altă parte, competența teritorială a fost tranșată de Instanța Supremă, prin respingerea cererii de strămutare, întemeiată pe înlăturarea excepției de necompetență teritorială, pronunțată de instanța de fond. Susținerea recurentei B.C.R., potrivit căreia scrisoarea de garanție nu produce efectele unei fidejusiuni, este întemeiată. Însă, nu se poate susține că obligația legală, imperativă, stabilită de art. 2 din O.G. nr. 83/1998, poate fi ignorată printr-un contract de garanție bancară. Normele de ordine publică lipsesc de efect orice manifestare de voință contrară, așa încât banca nu-și poate crea un statut în afara acestora, indiferent de raportul pe care îl are față de activitatea economică pe care o garantează.

Critica astfel formulată nu poate fi acceptată și pentru motivul că reclamanta a înștiințat-o de stopajul la sursă a cotei de 10 % din veniturile, sub formă de dobânzi, cuvenite băncii I.R. Autorizarea executării scrisorii de garanție pentru diferența de 10 % a devenit astfel nelegală, stopajul la sursă fiind în afara excepțiilor personale evocate de recurentă. Cu privire la greșita soluționare a cererii de înlăturare a reclamantei din poziția de debitoare pentru cele 10 bilete la ordin, care privesc procentul de 10 % virat la bugetul de stat, se constată o confuzie a instituțiilor de drept incidente. Nulitatea actului juridic desemnează sancțiunea care intervine în cazul nerespectării condițiilor sale de validitate.

Astfel, efectele nulității nu pot fi privite separat, întrucât ele se integrează într-un sistem cu conexiuni multiple, care urmează să se aplice chiar dacă unele nu privesc direct valabilitatea actului încheiat. O consecință directă a principiului „quad nullum est, nullum producit efectum” , este aceea potrivit căreia anularea actului inițial atrage desființarea actului subsecvent, resoluto jure dantis resolvitur jus accipientis . De aceea, ca o consecință a constatării nulității cesiunii de creanță, s-a desființat și titlul executoriu. Reclamanta a făcut dovada că s-a supus dispozițiilor legale, determinând stopajul la sursă a procentului stabilit de lege pentru a fi virat la bugetul de stat, înștiințând atât pe creditor, Banca I.R., cât și pe garant, B.X., de această operațiune, astfel încât, autorizarea executării scrisorii de garanție apare nelegală iar cesiunii de creanța îi lipsește obiectul, pentru că s-a plătit ceea ce nu era debit.

Nulitatea, astfel stabilită, produce efecte potrivit principiului susmenționat și față de actele subsecvente actului nul, respectiv înregistrarea în poziția de debitoare a reclamantei. Acesta este motivul pentru care titlul executoriu s-a desființat, fără a caracteriza cererea drept contestație la executare supusă unei cauțiuni de 20 % și fără a fi necesară dezbaterea altui litigiu. Așa fiind, în temeiul dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca nefondate, recursurile, împotriva sentinței nr. 8 din 6 martie 2003, pronunțată de Curtea de Apel Craiova.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E: Respinge recursurile declarate de pârâtele D.G.F.P.J. Dolj, B.C.R. SA București și A.V.A.B. București, împotriva sentinței nr. 8 bis din 6 martie 2003, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția comercială, ca nefondate. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi, 14 septembrie 2004.