ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 442/2005

Asupra recursului în anulare de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 1892 din 14 noiembrie 2002, Judecătoria sectorului 1 București a condamnat pe inculpata N.M.F. la 10 milioane lei amendă, pentru săvârșirea infracțiunii de calomnie, prevăzută de art. 206, cu aplicarea art. 13 C. pen. În baza dispozițiilor art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., s-a dispus achitarea inculpatei pentru infracțiunea de insultă, prevăzută de art. 205 C. pen. S-a respins acțiunea civilă formulată de partea civilă T.E.E. Pentru a pronunța această sentință, instanța a reținut că, la data de 15 mai 2002, inculpata, fiind invitată la emisiunea „D.D.

în direct” a postului de televiziune O.T.V., a făcut afirmații calomnioase la adresa părții vătămate, susținând că aceasta, în calitate de agent de vânzări la SC I. SA, i-a solicitat suma de 300 dolari S.U.A. pentru a-i facilita încheierea unui contract de construire a unei locuințe. S-a mai reținut și, că inculpata a susținut că partea vătămată este lipsită de profesionalism. Tribunalul București, secția I penală, a respins, ca nefondat, recursul declarat de inculpată, obligând-o la plata către stat a cheltuielilor de judecată. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în baza art. 409 și art. 410 alin. (1) partea I pct. 2 C. proc. pen., a declarat recurs în anulare împotriva acestor hotărâri, solicitând achitarea inculpatei, întrucât fapta nu întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de calomnie, prevăzută de art. 206 C. pen.

Recursul în anulare este fondat. Conform dispozițiilor art. 206 C. pen., constituie infracțiunea de calomnie, fapta persoanei care, prin orice mijloace, în public, afirmă sau impută fapte determinate privitoare la o altă persoană, care, dacă ar fi adevărate, ar expune acea persoană la o sancțiune penală, administrativă sau disciplinară, ori disprețului public. Rezultă, din interpretarea acestui text de lege că, pentru existența infracțiunii de calomnie, trebuie să se dovedească atât latura obiectivă, care constă în caracterul calomnios al afirmațiilor și în atingerea adusă onoarei și reputației unei persoane, cât și latura subiectivă, care presupune știința autorului, că imputările făcute, în public, sunt neadevărate, fiind de natură a umili ori a face un rău.

Sub aspectul laturii obiective, este unanim admis că pentru existența infracțiunii este necesar ca oricare dintre acțiunile prin care se poate realiza elementul ei material să privească o persoană determinată sau determinabilă, pe baza datelor furnizate de făptuitor. Deci, în raport de natura acestei infracțiuni, esențial este ca instanța să stabilească dacă prin afirmațiile făcute a fost lezată demnitatea unei persoane determinate. Or, din probele dosarului (transcrierea certificată a emisiunii televizate, precum și declarațiile inculpatei, ale părții vătămate și ale celor două martore) rezultă că inculpata nu a indicat niciodată pe parcursul emisiunii numele părții vătămate, referindu-se, în relatarea incidentului, doar la agenții de vânzări ai SC I. SA.

Instanțele au apreciat în mod unilateral, exclusiv din poziția părții vătămate, care a susținut că afirmațiile inculpatei o vizau, împrejurările de fapt și probele în care acestea s-au materializat, ignorând susținerile inculpatei. Din analiza temeinică a materialului probator nu rezultă că inculpata a urmărit, cu rea credință, să o compromită pe partea vătămată și că ar fi acceptat producerea acestui rezultat.

Relevantă în acest sens este împrejurarea că, așa cum reiese din stenograma emisiunii, inculpata nu a insistat referitor la așa-zisul „tain” care ar fi fost solicitat de vreuna din agentele de vânzări, refuzând să nominalizeze vreo persoană, în pofida insistențelor moderatorului emisiunii, discuția canalizându-se pe modul în care s-a desfășurat contractul până la conflictul final care a avut loc în aceeași zi cu apariția sa la postul de televiziune și pe greutățile pe care familia N. le-a întâmpinat în perioada 8 februarie 2002 – 15 mai 2002. Examinarea materialului probator conduce la concluzia că instanța de fond a apreciat, în mod eronat, prezența inculpatei la emisiune cu intenția de a declara că una din agentele de vânzări a pretins „tain”.

În realitate apariția sa a fost determinată de neregulile apărute pe parcursul derulării contractului de construire, nereguli care se refereau la practicile reprezentanților SC I. SA de a tergiversa construirea locuinței și de a complica inutil, anumite proceduri. Pe de altă parte, nu poate fi omisă nici împrejurarea că, prin încheierea din 3 octombrie 2002, instanța de fond a admis pentru inculpată proba cu doi martori, însă la 14 noiembrie 2002 nu s-a mai pronunțat asupra necesității administrării acestei probe, considerând terminată cercetarea judecătorească și astfel a împiedicat-o să se apere. Concluzionând, prin probele administrate nu s-a stabilit, fără dubii, vinovăția inculpatei, ceea ce impune, a se constata că recursul în anulare este fondat.

Ca urmare, se va admite recursul în anulare, se vor casa hotărârile atacate și în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., se va achita inculpata N.M.F., pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 206 C. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul în anulare declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva sentinței penale nr. 1892 din 14 noiembrie 2002 a Judecătoriei sectorului 1 București și deciziei penale nr. 805/ R, privind pe inculpata N.M.F. Casează hotărârile atacate și în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., achită pe inculpată pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 206 C. pen. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 20 ianuarie 2005.