ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6598/2004

Asupra recursului civil de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin decizia civilă nr. 32/C din 12 ianuarie 2004, Curtea de Apel Constanța a respins ca nefondat apelul declarat de petenta Comuna 23 August, prin primar, împotriva încheierii nr. 3267 din 28 octombrie 2003, pronunțată de Judecătoria Mangalia - Biroul de Carte Funciară. Pentru a pronunța această decizie, Curtea de Apel a reținut că prin cererea formulată la 5 septembrie 2003, Comuna 23 August, prin primar, a solicitat Judecătoriei Mangalia intabularea dreptului de proprietate a luciului de apă în suprafață de 63759,7 mp, cu denumirea de lacul „Tatlageacul Mare”, cu număr cadastral 285. Prin încheierea nr. 3267/2003 a fost respinsă cererea de intabulare în conformitate cu dispozițiile art. 51 din Legea nr. 7/1996, cu motivarea că terenul în suprafață de 174 ha reprezintă teren aflat permanent sub luciu de apă încă din anul 1990 și s-a aflat în exploatarea SC O. SA.

În baza art. 4 pct. 1 lit. a) și art. 7 pct. 40 din O.U.G. nr. 198/1999 privind privatizarea societăților comerciale ce dețin în administrare terenuri agricole sau terenuri aflate permanent sub luciu de apă și art. 4 din H.G. nr. 46/2000 privind atribuțiile și structura organizatorică a ADS, între ADS și SC O. SA., s-a încheiat un protocol de predare – primire prin care SC O. SA. preda iar ADS primea, printre altele, și terenul aflat permanent sub luciu de apă, în suprafață de 174 ha, din care face parte și terenul pentru care s-a solicitat intabularea. Împotriva încheierii a declarat apel Comuna 23 August. Curtea de Apel Constanța a respins apelul declarat și, ca inadmisibilă, cererea de intervenție formulată de SC E.I.

SRL în interesul Biroului de Carte Funciară, motivând următoarele: Judecătorul de carte funciară a respins cererea constatând că nu este îndeplinită condiția prevăzută de art. 50 alin. (1) din Legea nr. 7/1996, referitoare la deplina putere doveditoare a actului juridic. Legea nr. 213/1998 nu face referire la hotărârea consiliului local decât atunci când aceasta se emite în scopul trecerii unor bunuri din domeniul privat al unității administrativ teritoriale în domeniul public al acestora, sub condiția ca bunul să aparțină domeniului privat al comunei. Mai reține curtea că terenul în cauză este proprietatea privată a statului și nu a unității administrativ teritoriale, dat în administrare SC O. SA care, prin protocolul 435 din 27 aprilie 2000, l-a predat Agenției Domeniului Statului.

Împotriva deciziei Curții de Apel Constanța a declarat recurs Comuna 23 August, prin Primar. Fără a se indica vreunul din motivele de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ., decizia este criticată sub următoarele aspecte: - cauza a fost luată în ședință publică și nu în cameră de consiliu; - hotărârea s-a dat cu încălcarea dreptului la apărare și a principiului contradictorialității dezbaterilor; - decizia pronunțată cuprinde motive străine de apărarea părților; - decizia recurată s-a dat cu interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor legale incidente. În ceea ce privește criticile referitoare la greșita judecare a cauzei în ședință publică, la încălcarea dreptului la apărare și a principiului contradictorialității, Înalta Curte constată că acestea se pot încadra în dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc.

civ., în sensul că se poate cere casarea unei hotărâri atunci când instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) din același cod. Potrivit dispozițiilor art. 105 alin. (2) C. proc. civ., cu excepția situațiilor în care nulitatea este anume prevăzută de lege, actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale, sunt declarate nule numai dacă prin aceasta s-a pricinuit părții o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor. În condițiile în care recurenta nu a dovedit un prejudiciu material pe care l-ar fi suferit ca urmare a judecării cauzei în ședință publică, n-a făcut dovada nici a faptului că dreptul la apărare sau un alt drept procesual ar fi fost lezat prin luarea cauzei în ședință publică.

Mai arată recurenta că a avut loc și o încălcare a dreptului la apărare și a principiului contradictorialității deoarece la primul termen de judecată a solicitat, motivat, amânarea cauzei, instanța respingând fără nici o argumentare cererea. Din actele dosarului rezultă faptul că la 23 decembrie 2003, recurenta a depus, într-adevăr, o cerere prin care a solicitat amânarea cauzei, motivată de imposibilitatea prezentării apărătorilor aleși care reprezentau interesele unui alt justițiabil în fața Camerei de Comerț Industrie și Agricultură Galați. Curtea a respins cererea de amânare și, făcând aplicarea art. 156 alin. (2) C. proc. civ., a amânat pronunțarea pentru a da posibilitatea părților să depună concluzii scrise.

Din redactarea textului art. 156 C. proc. civ., rezultă că acordarea unui alt termen de judecată nu este o obligație pentru instanța de judecată ci o facultate prevăzută de lege, instanța fiind îndreptățită să acorde un termen pentru lipsă de apărare numai dacă această cerere este motivată temeinic. În cauză, conform împuternicirii avocațiale nr. 2768/2003, recurenta a beneficiat la apel de serviciile a doi avocați, aceeași doi avocați având împuternicire și pentru a reprezenta un alt justițiabil în cadrul unei proceduri arbitrale. Prin urmare, instanța de apel a apreciat că nu existe motive care să justifice necesitatea acordării unui termen pentru lipsă de apărare. Constatarea instanței este judicioasă din moment ce nu s-a motivat în mod temeinic faptul că era absolut necesar ca amândoi apărătorii, membri, de altfel ai aceleiași societăți civile de avocați, să participe la procedura arbitrală ce se desfășura la același termen.

Prin urmare, Înalta Curte constată că, raportat la dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., criticile recurenților nu sunt întemeiate. O altă critică, ce atrage incidența dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., se referă la faptul că decizia pronunțată cuprinde motive străine de apărarea părților, nefiind înlăturate, motivat, apărările reclamantei. Se arată, astfel, că, ocolind termenul de „valabilitate” a hotărârii consiliului local, instanța de apel încearcă înlocuirea acestuia cu „puterea doveditoare a actului”, omițând voit a se pronunța cu privire la motivul de apel formulat. Înalta Curte constată că prin cererea de apel, reclamanta a criticat încheierea judecătoriei, apreciind că a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 50 din Legea nr. 7/1996.

Se arată că judecătorul de carte funciară nu putea verifica valabilitatea unei hotărâri de consiliu local, cenzura instanței în această situație realizându-se doar pe calea reglementată de Legea nr. 29/1990. Curtea de apel, analizând critica formulată, a constatat că judecătorul de carte funciară a reținut că nu este îndeplinită condiția referitoare la deplina putere doveditoare a actului juridic și a conchis că judecătoria a făcut o judicioasă aplicare a dispozițiilor art. 50 din Legea nr. 7/1996. Este adevărat că judecătorul de carte funciară nu a folosit sintagma consacrată de art. 50 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 7/1996 și anume „putere doveditoare”, dar reținând că titlul de proprietate nu este valabil și analizând regimul juridic al terenului în discuție, nu a făcut altceva decât să verifice puterea doveditoare a înscrisului, aspect corect reținut de Curtea de Apel Constanța.

Prin urmare, instanța de apel s-a pronunțat cu privire la toate mijloacele de apărare invocate de reclamantă, motiv pentru care și această critică apare ca nefondată. Mai susține recurenta că decizia recurată s-a dat cu interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor legale incidente, arătând că instanța de apel a depășit cadrul investirii legale deoarece a stabilit regimul juridic al terenului și, în lipsa administrării unor probe, a stabilit că terenul a cărui intabulare se solicită este același cu terenul pretins de intervenientă. Nici acest motiv de recurs, analizat de Înalta Curte prin raportare la dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nu este fondat. Potrivit art. 50 lit. b) din Legea nr. 7/1996, dacă înscrisul prin care se constată actul sau faptul juridic a cărui înscriere se cere are depline puteri doveditoare, judecătorul dispune înscrierea în cartea funciară.

În cauză, s-a cerut înscrierea dreptului de proprietate asupra luciului de apă, identificată cu numele de balta Tatlageacu Mare, trecută în domeniul public al Comunei 23 August prin Hotărârea nr. 18 din 20 iunie 2003 a Consiliului Local al comunei. Prin urmare, judecătorul de carte funciară avea obligația de a verifica dacă documentul în baza căruia s-a solicitat înscrierea reprezenta un titlu de proprietate. Conform art. 8 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, trecerea bunurilor din domeniul privat al statului sau al unităților administrativ - teritoriale în domeniul public al acestora se face, după caz, prin hotărâre a Guvernului, a consiliului județean ori a consiliului local. În condițiile în care luciul de apă pentru care s-a solicitat înscrierea face parte din domeniul privat al statului, era necesară o hotărâre a Guvernului României prin care să se transmită dreptul de proprietate în domeniul public al Comunei 23 August.

Față de aceste dispoziții legale, hotărârea consiliului local, invocată de petentă, nu poate constitui titlu de proprietate și nu permite înscrierea dreptului de proprietate publică a Comunei 23 August. Consiliul local nu poate dispune prin hotărâre, conform legii, decât cu privire la trecerea unui bun din domeniul privat al unității administrative în discuție, în domeniul public al aceleiași unități administrative. Pentru motivele mai sus arătate, Înalta Curte va privi recursul ca nefondat și, in temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., îl va respinge ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge recursul declarat de petenta Comuna 23 August, prin Primar, împotriva deciziei civile nr. 32/C din 12 ianuarie 2004 a Curții de Apel Constanța. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 25 noiembrie 2004.