ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6598/2004

Asupra recursului civil de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin decizia civilă nr. 32/C din 12

ianuarie 2004, Curtea de Apel Constanța a respins ca nefondat apelul declarat

de petenta Comuna 23 August, prin primar, împotriva încheierii nr. 3267 din 28

octombrie 2003, pronunțată de Judecătoria Mangalia - Biroul de Carte Funciară.

Pentru a pronunța această decizie, Curtea

de Apel a reținut că prin cererea formulată la 5 septembrie 2003, Comuna 23

August, prin primar, a solicitat Judecătoriei Mangalia intabularea dreptului de

proprietate a luciului de apă în suprafață de 63759,7 mp, cu denumirea de lacul

„Tatlageacul Mare”, cu număr cadastral 285.

Prin încheierea nr. 3267/2003 a fost

respinsă cererea de intabulare în conformitate cu dispozițiile art. 51 din

Legea nr. 7/1996, cu motivarea că terenul în suprafață de 174 ha reprezintă

teren aflat permanent sub luciu de apă încă din anul 1990 și s-a aflat în

exploatarea SC O. SA.

În baza art. 4 pct. 1 lit. a) și art. 7

pct. 40 din O.U.G. nr. 198/1999 privind privatizarea societăților comerciale ce

dețin în administrare terenuri agricole sau terenuri aflate permanent sub luciu

de apă și art. 4 din H.G. nr. 46/2000 privind atribuțiile și structura

organizatorică a ADS, între ADS și SC O. SA., s-a încheiat un protocol de

predare – primire prin care SC O. SA. preda iar ADS primea, printre altele, și

terenul aflat permanent sub luciu de apă, în suprafață de 174 ha, din care face

parte și terenul pentru care s-a solicitat intabularea.

Împotriva încheierii a declarat apel

Comuna 23 August.

Curtea de Apel Constanța a respins apelul

declarat și, ca inadmisibilă, cererea de intervenție formulată de SC E.I. SRL

în interesul Biroului de Carte Funciară, motivând următoarele:

Judecătorul de carte funciară a respins

cererea constatând că nu este îndeplinită condiția prevăzută de art. 50 alin. (1)

din Legea nr. 7/1996, referitoare la deplina putere doveditoare a actului

juridic.

Legea nr. 213/1998 nu face referire la

hotărârea consiliului local decât atunci când aceasta se emite în scopul

trecerii unor bunuri din domeniul privat al unității administrativ teritoriale

în domeniul public al acestora, sub condiția ca bunul să aparțină domeniului

privat al comunei.

Mai reține curtea că terenul în cauză

este proprietatea privată a statului și nu a unității administrativ

teritoriale, dat în administrare SC O. SA care, prin protocolul 435 din 27

aprilie 2000, l-a predat Agenției Domeniului Statului.

Împotriva deciziei Curții de Apel

Constanța a declarat recurs Comuna 23 August, prin Primar.

Fără a se indica vreunul din motivele de

recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ., decizia este criticată sub

următoarele aspecte:

-

cauza a

fost luată în ședință publică și nu în cameră de consiliu;

-

hotărârea

s-a dat cu încălcarea dreptului la apărare și a principiului

contradictorialității dezbaterilor;

-

decizia

pronunțată cuprinde motive străine de apărarea părților;

-

decizia

recurată s-a dat cu interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor legale

incidente.

În ceea ce privește criticile

referitoare la greșita judecare a cauzei în ședință publică, la încălcarea

dreptului la apărare și a principiului contradictorialității, Înalta Curte

constată că acestea se pot încadra în dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc.

civ., în sensul că se poate cere casarea unei hotărâri atunci când instanța a

încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105

alin. (2) din același cod.

Potrivit dispozițiilor art. 105

alin. (2) C. proc. civ., cu excepția situațiilor în care nulitatea este anume

prevăzută de lege, actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale, sunt

declarate nule numai dacă prin aceasta s-a pricinuit părții o vătămare ce nu se

poate înlătura decât prin anularea lor.

În condițiile în care recurenta nu a

dovedit un prejudiciu material pe care l-ar fi suferit ca urmare a judecării

cauzei în ședință publică, n-a făcut dovada nici a faptului că dreptul la

apărare sau un alt drept procesual ar fi fost lezat prin luarea cauzei în

ședință publică.

Mai arată

recurenta că a avut loc și o încălcare a dreptului la apărare și a principiului

contradictorialității deoarece la primul termen de judecată a solicitat,

motivat, amânarea cauzei, instanța respingând fără nici o argumentare cererea.

Din actele

dosarului rezultă faptul că la 23 decembrie 2003, recurenta a depus,

într-adevăr, o cerere prin care a solicitat amânarea cauzei, motivată de

imposibilitatea prezentării apărătorilor aleși care reprezentau interesele unui

alt justițiabil în fața Camerei de Comerț Industrie și Agricultură Galați.

Curtea a respins

cererea de amânare și, făcând aplicarea art. 156 alin. (2) C. proc. civ., a

amânat pronunțarea pentru a da posibilitatea părților să depună concluzii

scrise.

Din redactarea

textului art. 156 C. proc. civ., rezultă că acordarea unui alt termen de

judecată nu este o obligație pentru instanța de judecată ci o facultate

prevăzută de lege, instanța fiind îndreptățită să acorde un termen pentru lipsă

de apărare numai dacă această cerere este motivată temeinic.

În cauză,

conform împuternicirii avocațiale nr. 2768/2003, recurenta a beneficiat la apel

de serviciile a doi avocați, aceeași doi avocați având împuternicire și pentru

a reprezenta un alt justițiabil în cadrul unei proceduri arbitrale. Prin

urmare, instanța de apel a apreciat că nu existe motive care să justifice

necesitatea acordării unui termen pentru lipsă de apărare. Constatarea

instanței este judicioasă din moment ce nu s-a motivat în mod temeinic faptul

că era absolut necesar ca amândoi apărătorii, membri, de altfel ai aceleiași

societăți civile de avocați, să participe la procedura arbitrală ce se

desfășura la același termen.

Prin urmare,

Înalta Curte constată că, raportat la dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc.

civ., criticile recurenților nu sunt întemeiate.

O altă critică,

ce atrage incidența dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., se referă la

faptul că decizia pronunțată cuprinde motive străine de apărarea părților,

nefiind înlăturate, motivat, apărările reclamantei. Se arată, astfel, că,

ocolind termenul de „valabilitate” a hotărârii consiliului local, instanța de

apel încearcă înlocuirea acestuia cu „puterea doveditoare a actului”, omițând

voit a se pronunța cu privire la motivul de apel formulat.

Înalta Curte

constată că prin cererea de apel, reclamanta a criticat încheierea judecătoriei,

apreciind că a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 50 din Legea nr.

7/1996. Se arată că judecătorul de carte funciară nu putea verifica

valabilitatea unei hotărâri de consiliu local, cenzura instanței în această

situație realizându-se doar pe calea reglementată de Legea nr. 29/1990.

Curtea de apel,

analizând critica formulată, a constatat că judecătorul de carte funciară a

reținut că nu este îndeplinită condiția referitoare la deplina putere

doveditoare a actului juridic și a conchis că judecătoria a făcut o judicioasă

aplicare a dispozițiilor art. 50 din Legea nr. 7/1996.

Este adevărat că

judecătorul de carte funciară nu a folosit sintagma consacrată de art. 50 alin.

(1) lit. b) din Legea nr. 7/1996 și anume „putere doveditoare”, dar reținând că

titlul de proprietate nu este valabil și analizând regimul juridic al terenului

în discuție, nu a făcut altceva decât să verifice puterea doveditoare a

înscrisului, aspect corect reținut de Curtea de Apel Constanța.

Prin urmare,

instanța de apel s-a pronunțat cu privire la toate mijloacele de apărare

invocate de reclamantă, motiv pentru care și această critică apare ca

nefondată.

Mai susține

recurenta că decizia recurată s-a dat cu interpretarea și aplicarea greșită a

dispozițiilor legale incidente, arătând că instanța de apel a depășit cadrul

investirii legale deoarece a stabilit regimul juridic al terenului și, în lipsa

administrării unor probe, a stabilit că terenul a cărui intabulare se solicită

este același cu terenul pretins de intervenientă.

Nici acest motiv

de recurs, analizat de Înalta Curte prin raportare la dispozițiile art. 304

pct. 9 C. proc. civ., nu este fondat.

Potrivit art. 50

lit. b) din Legea nr. 7/1996, dacă înscrisul prin care se constată actul sau

faptul juridic a cărui înscriere se cere are depline puteri doveditoare,

judecătorul dispune înscrierea în cartea funciară.

În cauză, s-a cerut înscrierea dreptului de proprietate asupra luciului

de apă, identificată cu numele de balta Tatlageacu Mare, trecută în domeniul

public al Comunei 23 August prin Hotărârea nr. 18 din 20 iunie 2003 a

Consiliului Local al comunei.

Prin urmare,

judecătorul de carte funciară avea obligația de a verifica dacă documentul în

baza căruia s-a solicitat înscrierea reprezenta un titlu de proprietate.

Conform

art. 8 alin. (1) din Legea nr.

213/1998, trecerea bunurilor din domeniul privat al statului sau al unităților

administrativ - teritoriale în domeniul public al acestora se face, după caz, prin

hotărâre a Guvernului, a consiliului județean ori a consiliului local.

În

condițiile în care luciul de apă pentru care s-a solicitat înscrierea face

parte din domeniul privat al statului, era necesară o hotărâre a Guvernului

României prin care să se transmită dreptul de proprietate în domeniul public al

Comunei 23 August.

Față

de aceste dispoziții legale, hotărârea consiliului local, invocată de petentă,

nu poate constitui titlu de proprietate și nu permite înscrierea dreptului de

proprietate publică a Comunei 23 August. Consiliul local nu poate dispune prin

hotărâre, conform legii, decât cu privire la trecerea unui bun din domeniul

privat al unității administrative în discuție, în domeniul public al aceleiași

unități administrative.

Pentru motivele

mai sus arătate, Înalta Curte va privi recursul ca nefondat și, in temeiul art.

312 alin. (1) C. proc. civ., îl va respinge ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul declarat de petenta

Comuna 23 August, prin Primar, împotriva deciziei civile nr. 32/C din 12

ianuarie 2004 a Curții de Apel Constanța.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 25

noiembrie 2004.