ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6599/2004

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin decizia civilă nr. 29/C din 12

ianuarie 2004, Curtea de Apel Constanța a respins ca nefondat apelul declarat

de petenta Comuna 23 August, prin primar, împotriva încheierii nr. 3268 din 28

octombrie 2003, pronunțată de Judecătoria Mangalia – Biroul de Carte Funciară.

Pentru a pronunța această decizie,

Curtea de Apel a reținut că prin cererea formulată la 5 septembrie 2003, Comuna

23 August, prin primar, a solicitat Judecătoriei Mangalia intabularea dreptului

de proprietate a luciului de apă în suprafață de 14236,21 mp, cu denumirea de

lacul „Tatlageacul Mare”, cu număr cadastral 286.

Prin încheierea nr. 3268/2003 a fost

respinsă cererea de intabulare în conformitate cu dispozițiile art. 51 din

Legea nr. 7/1996, cu motivarea că terenul în suprafață de 174 ha reprezintă

teren aflat permanent sub luciu de apă încă din anul 1990 și s-a aflat în

exploatarea SC O. SA.

În baza art. 4 pct. 1 lit. a) și

art. 7 pct. 40 din O.U.G. nr. 198/199 privind privatizarea societăților

comerciale ce dețin în administrare terenuri agricole sau terenuri aflate

permanent sub luciu de apă și art. 4 din H.G. nr. 46/2000 privind atribuțiile

și structura organizatorică a ADS, între ADS și SC O. SA, s-a încheiat un

protocol de predare-primire prin care SC O. SA preda iar ADS primea, printre

altele, și terenul aflat permanent sub luciu de apă, în suprafață de 174 ha,

din care face parte și terenul pentru care s-a solicitat intabularea.

Împotriva încheierii a declarat apel

Comuna 23 August.

Curtea de Apel Constanța a respins

recursul declarat și, ca inadmisibilă, cererea de intervenție formulată de SC

E.I. SRL, în interesul Biroului de Carte Funciară, motivând următoarele:

Judecătorul de carte funciară a

respins cererea constatând că nu este îndeplinită condiția prevăzută de art. 50

alin. (1) din Legea nr. 7/1996, referitoare la deplina putere doveditoare a

actului juridic.

Legea nr. 213/1998 nu face referire

la hotărârea consiliului local decât atunci când aceasta se emite în scopul

trecerii unor bunuri din domeniul privat al unității administrativ teritoriale

în domeniul public al acestora, sub condiția ca bunul să aparțină domeniului

privat al comunei.

Mai reține curtea că terenul în

cauză este proprietatea privată a statului și nu a unității administrativ

teritoriale, dat în administrare SC O. SA care, prin protocolul 435 din 27

aprilie 2000, l-a predat Agenției Domeniului Statului.

Împotriva deciziei Curții de Apel

Constanța a declarat recurs Comuna 23 August, prin Primar.

Fără a se indica vreunul din

motivele de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ., decizia este criticată

sub următoarele aspecte:

- cauza a fost luată în ședință

publică și nu în cameră de consiliu;

- hotărârea s-a dat cu încălcarea

dreptului la apărare și a principiului contradictorialității dezbaterilor;

- decizia pronunțată cuprinde motive

străine de apărarea părților;

- decizia recurată s-a dat cu

interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor legale incidente;

În ceea ce privește criticile

referitoare la greșita judecare a cauzei în ședință publică, la încălcarea

dreptului la apărare și a principiului contradictorialității, Înalta Curte

constată că acestea se pot încadra în dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc.

civ., în sensul că se poate cere casarea unei hotărâri atunci când instanța a

încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105

alin. 2 din același cod.

Potrivit dispozițiilor ar. 105 alin.

(2) C. proc. civ., cu excepția situațiilor în care nulitatea este anume

prevăzută de lege, actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale, sunt

declarate nule numai dacă prin aceasta s-a pricinuit părții o vătămare ce nu se

poate înlătura decât prin anularea lor.

În condițiile în care recurenta nu a

dovedit un prejudiciu material pe care l-ar fi suferit ca urmare a judecării

cauzei în ședință publică, n-a făcut dovada nici a faptului că dreptul la

apărare sau un alt drept procesual ar fi fost lezat prin luarea cauzei în

ședință publică.

Mai arată recurenta că a avut loc și

o încălcare a dreptului la apărare și a principiului contradictorialității

deoarece la primul termen de judecată a solicitat, motivat, amânarea cauzei,

instanța respingând fără nici o argumentare cererea.

Din actele dosarului rezultă faptul

că la 23 decembrie 2003, recurenta a depus, într-adevăr, o cerere prin care a solicitat

amânarea cauzei, motivată de imposibilitatea prezentării apărătorilor aleși

care reprezentau interesele unui alt justițiabil în fața Camerei de Comerț,

Industrie și Agricultură Galați.

Curtea a respins cererea de amânare

și, făcând aplicarea art. 156 alin. (2) C. proc. civ., a amânat pronunțarea

pentru a da posibilitatea părților să depună concluzii scrise.

Din redactarea textului art. 156 C.

proc. civ., rezultă că acordarea unui alt termen de judecată nu este o

obligație pentru instanța de judecată ci o facultate prevăzută de lege,

instanța fiind îndreptățită să acorde un termen pentru lipsă de apărare numai

dacă această cerere este motivată temeinic.

În cauză, conform împuternicirii

avocațiale nr. 2769/2003, recurenta a beneficiat la apel de serviciile a doi

avocați, aceeași doi avocați având împuternicire și pentru a reprezenta un alt

justițiabil în cadrul unei proceduri arbitrale. Prin urmare, instanța de apel a

apreciat că nu există motive care să justifice necesitatea acordării unui

termen pentru lipsă de apărare. Constatarea instanței este judicioasă din

moment ce nu s-a motivat în mod temeinic faptul că era absolut necesar ca

amândoi apărătorii, membri, de altfel, ai aceleiași societăți civile de

avocați, să participe la procedura arbitrală ce se desfășura la același termen.

Prin urmare, Înalta Curte constată

că, raportat la dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., criticile

recurenților nu sunt întemeiate.

O altă critică, ce atrage incidența

dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., se referă la faptul că decizia

pronunțată cuprinde motive străine de apărarea părților, nefiind înlăturate,

motivat, apărările reclamantei. Se arată, astfel, că, ocolind termenul de

„valabilitate” a hotărârii consiliului local, instanța de apel încearcă

înlocuirea acestuia cu „puterea doveditoare a actului”, omițând voit a se

pronunța cu privire la motivul de apel formulat.

Înalta Curte constată că prin

cererea de apel, reclamanta a criticat încheierea judecătoriei, apreciind că a

făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 50 din Legea nr. 7/1996. Se arată

că judecătorul de carte funciară nu putea verifica valabilitatea unei hotărâri

de consiliu local, cenzura instanței în această situație realizându-se doar pe

calea reglementată de Legea nr. 29/1990.

Curtea de apel, analizând critica

formulată, a constatat că judecătorul de carte funciară a reținut că nu este

îndeplinită condiția referitoare la deplina putere doveditoare a actului

juridic și a conchis că judecătoria a făcut o judicioasă aplicare a

dispozițiilor art. 50 din Legea nr. 7/1996.

Este adevărat că judecătorul de

carte funciară nu a folosit sintagma consacrată de art. 50 alin. (1) lit. b)

din Legea nr. 7/1996 și anume „putere doveditoare”, dar reținând că titlul de

proprietate nu este valabil și analizând regimul juridic al terenului în

discuție, nu a făcut altceva decât să verifice puterea doveditoare a

înscrisului, aspect corect reținut de Curtea de Apel Constanța.

Prin urmare, instanța de apel s-a pronunțat

cu privire la toate mijloacele de apărare invocate de reclamantă, motiv pentru

care și această critică apare ca nefondată.

Mai susține recurenta că decizia

recurată s-a dat cu interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor legale

incidente, arătând că instanța de apel a depășit cadrul investirii legale

deoarece a stabilit regimul juridic al terenului și, în lipsa administrării

unor probe, a stabilit că terenul a cărui intabulare se solicită este același

cu terenul pretins de intervenientă.

Nici acest motiv de recurs, analizat

de Înalta Curte prin raportare la dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

nu este fondat.

Potrivit art. 50 lit. b) din Legea

nr. 7/1996, dacă înscrisul prin care se constată actul sau faptul juridic a

cărui înscriere se cere are depline puteri doveditoare, judecătorul dispune

înscrierea în cartea funciară.

În cauză, s-a cerut înscrierea

dreptului de proprietate asupra luciului de apă, identificată cu numele de

balta Tatlageacul Mic, trecută în domeniul public al Comunei 23 August prin

Hotărârea nr. 19 din 20 iunie 2003 a Consiliului Local al comunei.

Prin urmare, judecătorul de carte

funciară avea obligația de a verifica dacă documentul în baza căruia s-a

solicitat înscrierea reprezenta un titlu de proprietate.

Conform art. 8 alin. (1) din Legea

nr. 213/1998, trecerea bunurilor din domeniul privat al statului sau al

unităților administrativ-teritoriale în domeniul public al acestora se face,

după caz, prin hotărâre a Guvernului, a consiliului județean ori a consiliului

local.

În condițiile în care luciul de apă

pentru care s-a solicitat înscrierea face parte din domeniul privat al

statului, era necesară o hotărâre a Guvernului României prin care să se

transmită dreptul de proprietate în domeniul public al Comunei 23 August.

Față de aceste dispoziții legale,

hotărârea consiliului local, invocată de petentă, nu poate constitui titlu de

proprietate și nu permite înscrierea dreptului de proprietate publică a Comunei

23 August. Consiliul local nu poate dispune prin hotărâre, conform legii, decât

cu privire la trecerea unui bun din domeniul privat al unității administrative

în discuție, în domeniul public al aceleiași unități administrative.

Pentru motivele mai sus arătate,

Înalte Curte va privi recursul ca nefondat și, în temeiul art. 312 alin. (1) C.

proc. civ., îl va respinge ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul declarat de

petenta Comuna 23 August, prin Primar, împotriva deciziei civile nr. 29/C din

12 ianuarie 2004 a Curții de Apel Constanța.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 noiembrie 2004.