AFFAIRE VARLI ET AUTRES c. TURQUIE

RESPONDENT

TUR

HOTĂRÂRE

27.04.2006

Pe scurt

Instanță: CtEDO
Concluzie: Violation de l'art. 6-1;Violation de l'art. 10;Dommage matériel - demande rejetée;Préjudice moral - réparation pécuniaire;Remboursement partiel frais et dépens - procédures nationale et de la Convention

RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2006
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

AFFAIRE VARLI ET AUTRES c. TURQUIE (CtEDO, 2006)

HUDOC · oficial

În cauza Varli și alții c. Turcia [2] Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se află într-o cameră compusă din domnii B.M. Zupančič președinte Hedigan Caflisch Türmen Tsatsa-Nikolovska Zagrebelsky, Gyulumyan, judecători și viticultori de secțiune, după ce a deliberat în camera Consiliului la 30 martie 2006, a adoptat hotărârea adoptată la această dată procedura La originea cauzei se află o cerere (n 57299/00) împotriva Republicii Turcia, dintre care nouă sunt resortisanți ai acestui stat, domnii Abdullah Memet Varli, Kaznam Yakmaz, Mehmet Reșit Irgat, Memet Ya La 6 august 1999, Curtea a sesizat Curtea în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( Reclamanții au invocat în special o încălcare a dreptului lor la libertatea de exprimare ca urmare a condamnării lor la penalitate (art. 10 din convenție). Cererea a fost atribuită celei de a treia secțiuni a Curții (art. 1 din regulament. În cadrul acesteia, camera însărcinată cu examinarea cauzei [art. 27 alineatul (1) din Convenție] a fost constituită în conformitate cu art. 26 alineatul (1) din regulament. Prin decizia din 18 martie 2004, Curtea a declarat cererea parțial admisibilă. noiembrie 2004, Curtea a modificat componența secțiunilor sale [art. 25 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. Prezenta cerere a fost atribuită celei de-a treia secțiuni, astfel modificată [art. 52 alineatul (1) ] atât reclamanților, cât și guvernului au prezentat observații scrise cu privire la fondul cauzei [art. 59 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. [3] , Kazem Yakmaz, Mehmet Reșit Irgat, Memet Ya Electroluxmur , Kerem Soylu, Ali Șola, Reșit Köçero domnul Mehmet Reșit Irgat și dl K.I.çarslan își aveau reședința în BURSA, ostașbul, Adana și Mersin. La momentul faptelor, toți reclamanții erau membri ai structurilor locale ale unui partid politic, Partidul Democrației Poporului Halkćn Demokrasi Partsi, HADEP. În august și septembrie 1996, reclamanții au emis o declarație intitulată "O scrisoare deschisă pentru pace și fraternitate" pentru a atrage atenția publicului asupra problemei kurde din Turcia. Reclamanții, toți absolvenți ai liceului imam hatip În noiembrie 1996, declarația a fost adresată de HADEP președintelui Republicii, prim-ministrului și președintelui Marii Camere Naționale și a fost publicată în două zile, Cumhuriye t și Zaman Această declarație de patru pagini a fost, în sfârșit, publicată în buletinul lunar al HADEP în ianuarie 1997. 11. La 9 mai 1997, procurorul aflat în apropierea Curții de Securitate a statului Ankara a solicitat condamnarea reclamanților în temeiul articolului 312 alineatul (2) din Codul penal turc și al articolului 3 din Constituție, referindu-se în special la următoarele pasaje ale declarației în cauză. (...) de ce kurda se confruntă cu opresiunea Pentru că vrea să trăiască cu propriile ei identități, limbi, cultură, tradiții, moravuri și judecăți de valoare (...) religia permite să ignore identitatea și cultura unei națiuni (...) astăzi, în Turcia, kurda nu există conform Constituției și legislației. Limba maternă a kurzilor este interzisă (...) ; aceasta este o asuprire. De ce cei care se pretind musulmani nu încearcă să oprească această asuprire (...)? În Turcia, voi îi ucideți pe kurzi în numele Islamului (...) ; aceștia sunt copiii săraci ai Anatoliei, cei ale căror sate sunt evacuate, cei torturați, cei cărora li s-au înghițit deșeuri și cei care sunt victime ale asasinatelor cu autor necunoscut, cei care umplu închisorile, aceștia sunt kurzii...; secțiile de poliție sunt locuri de tortură în ochii poporului. În timpul audierii din 21 mai 1998 în fața Curții de Securitate a statului Ankara, dl Abdullah Memet Varli [4] , care a prezentat o apărare în numele tuturor reclamanților, a declarat că parchetul citase extrase în afara contextului declarației în cauză 13. a prezentat o apărare scrisă Curții de Securitate a statului Ankara, în numele tuturor reclamanților și a contestat acuzațiile aduse acestora, susținând că declarația în cauză era doar o chemare la frăție și pace. 14. La 17 septembrie 1998, în temeiul articolului 312 alineatul (2) din Codul penal, Curtea de Securitate a statului a condamnat fiecare solicitant la o pedeapsă cu închisoarea de doi ani, cu o amendă de 1 720 000 de lire turcești (TRL) pentru motivele pe care le-au făcut pentru propaganda împotriva indivizibilității statului și pentru a incita poporul la discriminare pe motive de rasă și apartenență la o regiune, menționând existența unei națiuni kurde în cadrul națiunii turce. În plus, Curtea a ordonat confiscarea tuturor exemplarelor buletinului în litigiu 15. În recursul reclamanților, la 8 februarie 1999, Curtea de Casație a confirmat hotărârea Curții de Securitate a statului, după ce a respins cererea lor de desfășurare a unei ședințe. Această hotărâre nu a fost notificată reclamanților. 16. La 7 martie 1999, domnul Abdullah Memet Varli a solicitat procurorului general să introducă o acțiune prin rectificarea hotărârii din 8 februarie 1999. 17. La 13 aprilie 1999, procurorul general a respins cererea prin rectificarea hotărârii. 18. La 28 aprilie 1999, Parlamentul a adoptat o lege privind amnistia, conform legii, reclamanții au fost eliberați condiționat după ce au executat șapte luni de închisoare, iar această nouă legislație a dus la amânarea executării pedepsei, cu condiția ca reclamanții să nu comită aceeași infracțiune în termen de trei ani. art. 312 alineatul (2) din Codul penal se citește astfel pasibil de o pedeapsă cu închisoarea de unu până la trei ani, precum și de o amendă de (...) oricine îi încurajează pe oameni la ură și ostilitate pe baza unei distincții bazate pe apartenența la o clasă socială, la o rasă, la o religie, la o sectă sau la o regiune. În cazul în care un astfel de stimulent pune în pericol siguranța publică, pedeapsa se majorează cu o parte care poate ajunge de la o treime la jumătate din pedeapsa de bază. Condamnarea unei persoane în temeiul articolului 312 alineatul (2) are și alte consecințe, în special în ceea ce privește exercitarea anumitor activități reglementate de legi speciale. De exemplu, persoanele condamnate în acest mod nu pot fi fondatoare de asociații (Legea 2908, art. 4 alineatul (2) litera (b) sau de sindicate sau membri ai birourilor acestora (Legea nr. 2929, art. 5). De asemenea, acestora li se interzice să înființeze sau să adere la partidele politice (Legea nr. 2820, art. 11 alineatul (5)) sau să fie aleși parlamentari (Legea nr. 2839, art. 11 alineatul (f 3). 20. Legea nr. 4454 din 28 august 1999 privind suspendarea hotărârilor judecătorești și executarea pedepselor cu privire la infracțiunile săvârșite prin intermediul presei și al publicațiilor prevede art. 1 Se suspendă executarea pedepselor aplicate persoanelor condamnate la o pedeapsă privativă de libertate de cel puțin 12 ani pentru infracțiuni comise prin intermediul presei sau al mijloacelor de publicare audio și/sau video, inclusiv cele comise până la 23 aprilie 1999 de redactori-șefi și a căror sancțiune privată de libertate prevăzută în dispoziția legală aferentă nu depășește 12 ani. Dispoziția primului paragraf se aplică și persoanelor care își ispășește pedeapsa în prezent. (...) art. 2 Oricine a beneficiat de dispozițiile primului articol este condamnat pentru o infracțiune intenționată care intră sub incidența primului articol și care a avut loc în termen de trei ani de la data suspendării, va trebui să efectueze toate pedepsele a căror executare a fost suspendată. În ceea ce privește o persoană a cărei executare a fost suspendată, partea din sancțiunea pe care a aplicat-o până la intrarea în vigoare a prezentei legi este imputată pedepsei care trebuie îndeplinită în cazul prevăzut la primul paragraf. Reclamanții se plâng de lipsa independenței și imparțialității Curții de Securitate a statului care i-a condamnat, din cauza prezenței unui judecător militar în cadrul său. Ei invocă art. 6 alineatul (1) din Convenție, care se citește după cum urmează în părțile sale relevante Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil, public și într-un termen rezonabil, de o instanță independentă și imparțială, stabilită prin lege, care va decide, (...), asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptată împotriva ei. (...) 22. Curtea a tratat în repetate rânduri cazuri care ridică probleme similare celor din cazul de față și a constatat încălcarea articolului 1 (a se vedea Özel c. Turcia, nr. 4339/98, § 33-34, 7 noiembrie 2002 și Özdemir c. Turcia, nr. 59659/00 § 35-36, 6 februarie 2003 23. Curtea a examinat prezenta cauză și consideră că guvernul nu a furnizat niciun fapt sau argument convingător care ar putea conduce la o concluzie diferită în cazul de față. Comisia constată că este de înțeles că reclamanții, care răspundeau în fața unei instanțe de securitate a statului de încălcări prevăzute și reprimate de Codul penal și Legea privind combaterea terorismului, s-au temut să nu se prezinte în fața judecătorilor printre care se număra un ofițer de carieră care aparținea magistraturii militare. Prin urmare, ei se puteau teme în mod legitim că Curtea de Securitate a statului se va lăsa ghidată în mod nejustificat de considerente străine naturii cauzei lor. Prin urmare, se poate considera că au fost justificate în mod obiectiv îndoielile pe care le-au exprimat reclamanții cu privire la independența și imparțialitatea acestei instanțe (Calc. Turcia, Hotărârea din 9 iunie 1998, Curtea concluzionează că, atunci când i-a judecat și condamnat pe reclamanți, Curtea de Securitate a statului nu era o instanță independentă și imparțială în sensul articolului 6 alineatul (1) al doilea. Reclamanții se plâng că condamnarea lor la infracțiune le-a încălcat dreptul la libertatea de exprimare și, în acest sens, invocă art. 10 din convenție, astfel cum a fost formulat în părțile relevante ale acesteia. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept include libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații sau idei fără ca autoritățile publice să poată interveni și fără a ține cont de frontiere.... Exercitarea acestor libertăți cu obligații și responsabilități poate fi supusă anumitor formalități, condiții, restricții sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsurile necesare, într-o societate democratică, securității naționale, integrității teritoriale sau securității publice, apărării ordinii și prevenirii infracțiunii (...) 26. Curtea a tratat deja cazuri care ridică probleme similare celor din cazul de față și a constatat încălcarea articolului 10 din convenție (a se vedea în special Yurttas c. Turcia, nr. 25943/94 și 27098/95, 27 mai 2004, Ceylan c. Turcia [GC], nr. 23556/94, § 38, CEDH 1999 IV, Öztürk c. Turcia [GC], n 22479/93, § 74, CEDH 1999 VI, 28635/95, 30171/96 și 34535/97, § 80, 10 octombrie 2000, Kark Aceasta a acordat o atenție deosebită termenilor utilizați în declarație, precum și contextului în care a fost făcută. În această privință, aceasta a ținut seama de circumstanțele din jurul cazului supus examinării sale, în special de dificultățile legate de lupta împotriva terorismului (a se vedea punctul 60 și Incal, citată anterior, p. 1568 alineatul 58). 28. Declarația în litigiu a fost semnată de solicitanți, în calitate de bărbați de religie, membri ai structurilor locale ale unui partid politic, și publicată în buletinul lunar al partidului respectiv, după ce a fost adresată cu câteva luni înainte diverselor personalități, cum ar fi președintele Republicii, precum și publicată în două zile, fără a face obiectul unei urmăriri penale. În declarație, reclamanții criticau cu virulență guvernul, pe baza acuzațiilor grave de abuz suferite de cetățenii de origine kurdă și solicitau, în numele preceptelor religioase, să pună capăt acestei situații. 29. Curtea arată că instanțele naționale au considerat că declarația în litigiu conținea termeni pentru a rupe integritatea statului, incitând poporul la o discriminare pe motive de rasă și apartenență la o regiune. 30. Comisia a examinat motivele care figurează în hotărârile instanțelor interne care nu pot fi considerate ca fiind suficiente pentru a justifica intervenția în dreptul reclamanților la libertatea de exprimare (a se vedea, mutatis mutandis Yurtaș, citată anterior, și Sürek c. Turcia (n [GC], nr. 24762/94, § 58, 8 iulie 1999). Curtea observă că este adevărat că anumite pasaje, în special acerbe, din declarația în cauză prezentau un tablou cel mai negativ al politicii aplicate de statul turc în timp cu privire la problema kurdă, oferind astfel o conotație ostilă. Cu toate acestea, Curtea ia notă de faptul că reclamanții se exprimau în calitate de bărbați de religie și membri ai unui partid politic, în cadrul rolului lor de actori ai vieții sociale turce, nestimulând nici recurgerea la violență, nici la rezistență armată, nici chiar la revoltă, și că nu este vorba despre o cuvântare de ură, ceea ce, în opinia Curții, este elementul esențial care trebuie luat în considerare (a se vedea, Cu toate acestea, Curtea constată în special că urmărirea penală împotriva reclamanților nu a fost declanșată decât la șase luni după ce declarația în litigiu a fost făcută publică. 31. Curtea subliniază că natura și povara pedepselor aplicate sunt, de asemenea, elemente care trebuie luate în considerare atunci când vine vorba de măsurarea proporționalității intervenției. 32. În speță, reclamanții au fost condamnați la doi ani de închisoare cu o amendă. Curtea ia notă de faptul că reclamanții au beneficiat de o lege de amnistie după ce și-au ispășit șapte luni din pedeapsa cu închisoarea (punctul 18 de mai sus). În caz de recidivă, aceștia riscă să trebuiască să-și ispășească restul pedepsei. În plus, Curtea constată că legislația internă prevede restricții considerabile în ceea ce privește libertatea de asociere pentru persoanele, cum ar fi reclamanții, condamnate în temeiul articolului 312 alineatul (2) din Codul penal (punctul 19 de mai sus). Prin urmare, condamnarea reclamanților se dovedește disproporționată în ceea ce privește scopurile vizate și, prin urmare, nu este necesară într-o societate democratică. Prin urmare, s-a încălcat art. 10. III. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIA 33. În conformitate cu art. 41 din convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se șteargă decât în mod impecabil consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. , Yakmaz și Köçero Curtea nu percepe o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciile materiale invocate și respinge aceste cereri. În schimb, aceasta arată că faptele cauzei au condus la un prejudiciu moral cert. Luând în considerare diferitele aspecte ale cauzei și hotărând în echitate, în conformitate cu art. 41, Curtea alocă fiecăruia dintre reclamanți suma de 6 36. Pentru Curte, în cazul în care un particular, ca în speță, a fost condamnat de o instanță care nu îndeplinește condițiile de independență și imparțialitate impuse de convenție, un nou proces sau o redeschidere a procedurii, la cererea persoanei în cauză, reprezintă, în principiu, un mijloc adecvat de a remedia încălcarea constatată (a se vedea Öcalan c. Turcia , [GC], nr 46221/99, § 210 in fine CEDO 2005 - .....) Cheltuieli și cheltuieli de judecată 37. Reclamanții solicită împreună 9 400 EUR pentru cheltuieli și cheltuieli în fața Curții. 38. Guvernul estimează această sumă excesivă. 39. Potrivit jurisprudenței Curții, un solicitant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se stabilesc realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor. În cazul de față, având în vedere elementele aflate în posesia sa și criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 2 000 EUR toate costurile și o acordă în comun reclamanților. Interese moratorii 40. Curtea consideră că este adecvat să se bazeze rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii la facilitatea de împrumut marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PE CESAR, CURTEA, LA UNANIMITATE, afirmă că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenția Sintet că a avut loc o încălcare a articolului 10 din convenție, afirmă că statul pârât trebuie să plătească în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 2 din convenție, 6 000 EUR (șase mii EUR) fiecărui solicitant pentru daune morale și 2 000 EUR (două mii EUR) pentru solicitanți, împreună pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, plus orice sumă care poate fi datorată ca impozit, care poate fi convertită în noi cărți turcești la rata aplicabilă la data regulamentului că, de la expirarea termenului respectiv și până la plată, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale Respins cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus.Facut în franceză și apoi comunicat în scris la 27 aprilie 2006 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Vincent Berger Boštjan M. Zupančič Moduleer Președinte [1] Rectitificat la 28 septembrie 2006. Titlul cauzei Varli și alții c. Turcia a fost formulat după cum urmează: Rectificat la 28 septembrie 2006. Titlul cauzei Varli și alții c. Turcia a fost formulat după cum urmează: Rectificat la 28 septembrie 2006. Numele reclamanților Abdullah Memet Varli, Reșit Köçero Rectificat la 28 septembrie 2006. Numele reclamanților Abdullah Memet Varli și Reșit Köçero