ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 6145/2004

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 6145/2004 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2004)

Asupra recursurilor de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin rechizitoriul Parchetului de pe

lângă Judecătoria Mediaș s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului C.M.,

pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 200 alin. (2) C. pen., cu

aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 189 alin. (1) și (2) C. pen.,

reținându-se ca stare de fapt că în perioada lunilor februarie - martie 2000,

inculpatul a întreținut repetate raporturi sexuale (anale) cu partea vătămată

S.L. (11 ani), în baza aceleiași rezoluțiuni infracționale; de fiecare dată

inculpatul lega partea vătămată de mâini și picioare.

Inițial cauza a fost pe rolul

Judecătoriei Mediaș, însă prin încheierea din data de 2 noiembrie 2000,

Tribunalul Sibiu a admis cererea de recuzare a întregii instanțe a Judecătoriei

Mediaș și a trimis cauza spre judecare Judecătoriei Agnita.

Prin încheierea nr. 4827 din 30

noiembrie 2000, Curtea Supremă de Justiție a strămutat judecarea cauzei la

Judecătoria Făgăraș de la Judecătoria Agnita.

Judecătoria Făgăraș prin sentința

penală nr. 212 din 23 mai 2001 a dispus schimbarea încadrării juridice din art.

189 alin. (1) și (2) C. pen., în art. 200 alin. (2) și (3) C. pen., cu

aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și a condamnat pe inculpat la pedeapsa de 3

ani închisoare, cu aplicarea art. 81 și art. 82 C. pen.

Tribunalul Brașov, prin decizia penală

nr. 540/ A din 17 septembrie 2001, a admis apelurile declarate în cauză, a

desființat sentința penală a Judecătoriei Făgăraș și a trimis cauza spre

rejudecare aceleiași instanțe.

Prin sentința penală nr. 387 din 6

septembrie 2002, Judecătoria Făgăraș a dispus schimbarea încadrării juridice

din art. 200 alin. (2) și (3) C. pen., în art. 197 alin. (3) C. pen. și a

declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Brașov.

Tribunalul Brașov, prin sentința

penală nr. 422 din 15 octombrie 2003, a dispus schimbarea încadrării juridice

din infracțiunea prevăzută de art. 197 alin. (1) și (3) C. pen., în art. 201

alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 13 C. pen. și art. 41 alin. (2) C. pen. și

în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. c) C.

proc. pen., a dispus achitarea inculpatului C.M. pentru comiterea acestei fapte

penale.

Pentru comiterea infracțiunii de

lipsire de libertate, prevăzută de art. 189 alin. (1) și (2) C. pen., a dispus,

de asemenea, achitarea inculpatului în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) și art.

10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.

A constatat că inculpatul a fost

arestat preventiv în perioada 19 aprilie 2000 – 14 februarie 2001 și a respins

acțiunea civilă formulată de partea civilă S.L. prin reprezentant legal,

dispunând a rămâne în sarcina statului cheltuielile judiciare.

Pentru a pronunța această hotărâre,

prima instanță a reținut că nu inculpatul a întreținut act sexual anal cu

partea vătămată S.L., minor în vârstă de 11 ani, în luna martie 2000, leziunile

anale prezentate de aceasta la data de 20 martie 2000, când a fost examinată de

medicul legist, fiind mai vechi de 30 de zile. Oricum, această faptă nu putea

fi încadrată în dispozițiile art. 197 alin. (1) și (3) C. pen., ci în art. 201

alin. (2), cu aplicarea art. 41 alin. (2) și art. 13 C. pen., infracțiunea în

care s-a și schimbat încadrarea juridică. De asemenea, s-a reținut că, din

probele administrate, nu rezultă că inculpatul ar fi legat-o pe partea vătămată

și, ca atare, fapta nu există.

Împotriva acestei hotărâri au

declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Brașov și inculpatul. Procurorul

a criticat-o pentru nelegalitate și netemeinicie sub următoarele aspecte:

- greșita schimbare a încadrării

juridice a faptei săvârșită de inculpat din art. 197 alin. (1) și (3) C. pen.,

în art. 201 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) și art. 13 C.

pen.;

- greșita achitare a inculpatului

pentru infracțiunile prevăzute de art. 201 alin. (1) alin. (2) C. pen. și art.

189 alin. (2) C. pen.;

- greșita constatare a perioadei

arestării preventive a inculpatului.

Inculpatul a criticat hotărârea

pentru greșita neacordare a daunelor morale, onorariu de avocat și cheltuielile

efectuate cu purtarea procesului.

Curtea de Apel Brașov, prin decizia

penală nr. 99/ Ap din 29 martie 2004, a admis apelul declarat de procuror și a

desființat sentința atacată, în sensul că a schimbat încadrarea juridică din

infracțiunea de viol, prevăzută de art. 197 alin. (1) și (3) C. pen., în cea de

relații sexuale între persoane de același sex, prevăzută de art. 200 alin. (2)

și (3) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) și (3) C. pen. și art. 13 din

același cod, pentru care l-a condamnat pe inculpat la 5 ani închisoare și 5 ani

interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b), d) și e) C. pen.

În baza art. 1 din Legea nr.

543/2000 a constatat grațiată în întregime pedeapsa principală de 5 ani

închisoare și atrage atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 7 din

aceeași lege.

Totodată, a fost admisă în parte

acțiunea civilă formulată de partea civilă S.L. și obligă pe inculpat la plata

sumei de 200.000.000 lei daune morale. Au fost respinse restul pretențiilor.

Prin aceeași decizie a fost respins,

ca inadmisibil, apelul declarat de inculpat.

Instanța de apel a reținut din

probele administrate în cauză și anume din declarațiile martorilor: R.A., S.L.,

tatăl părții vătămate și K.E., coroborate cu actele medico-legale anexate la

dosar și declarațiile părții vătămate S.L., că inculpatul a întreținut cu

partea vătămată, prin constrângere, act sexual anal în a doua jumătate a lunii

februarie 2000 și apoi, după circa două săptămâni a încercat din nou să

întrețină un asemenea act, fiind surprins de martorul R.A.

Aceste două acte materiale, din care

unul consumat și altul în stare de tentativă, au fost încadrate în infracțiunea

de relații sexuale între persoane de același sex, prevăzută de art. 200 alin.

(2) și (3) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., text de lege în

vigoare la data săvârșirii faptei.

În legătură cu încadrarea juridică a

reținut că deși inculpatul a fost trimis în judecată pentru infracțiunile de

relații sexuale între persoane de același sex, prevăzută de art. 200 alin. (2)

și (3) și art. 41 alin. (2) C. pen. și lipsire de libertate în mod ilegal, prevăzută

de art. 189 alin. (1) și (2) C. pen., Judecătoria Făgăraș, la care s-a

strămutat cauza, prin sentința penală nr. 212 din 23 mai 2001, a schimbat

încadrarea juridică din art. 189 alin. (1) și (2) C. pen., în art. 200 alin.

(2) și (3), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., motivând că lipsirea de

libertate este absorbită de infracțiunea de relații sexuale între persoane de

același sex în forma agravată prevăzută de alin. (3).

Cum această sentință a fost

desființată prin decizia penală nr. 1313 din 17 septembrie 2001 a Tribunalului

Brașov, cauza fiind trimisă spre rejudecare aceleași judecătorii și cum prin

sentința penală nr. 387 din 6 septembrie 2002 s-a schimbat încadrarea juridică

în art. 197 alin. (1) și (3) C. pen., dispunându-se declinarea competenței în

favoarea Tribunalului Brașov, se reține că această instanță a fost sesizată

numai cu soluționarea infracțiunii de viol, nu și de lipsire de libertate în

mod ilegal, prevăzută de art. 189 alin. (1) și (2) C. pen.

Așa fiind, s-a admis apelul procurorului,

s-a desființat în întregime sentința atacată și s-a pronunțat o nouă hotărâre,

prin schimbarea încadrării juridice din infracțiunea de viol, prevăzută de art.

197 alin. (1) și (3), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., în infracțiunea

de relații sexuale între persoane de același sex, prevăzută de art. 200 alin.

(2) și (3), cu aplicarea art. 41 alin. (2) și art. 13 C. pen., pentru care

urmează a-l condamna pe inculpat.

La individualizarea judiciară a

pedepsei s-a avut în vedere pericolul social concret accentuat al faptei,

reflectat de împrejurările în care a fost comisă infracțiunea, de urmările pe

care aceasta o are asupra dezvoltării psihice și fizice a părții vătămate,

minor în vârstă de numai 11 ani. De asemenea, se va ține seama și de persoana

inculpatului, fără antecedente penale, cu o poziție procesuală nesinceră.

Astfel, se apreciază ca fiind corespunzătoare pedeapsa principală de 5 ani

închisoare și pedeapsa complimentară a interzicerii pe o durată de 5 ani a

drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a), b), d) și e) C. pen.

În baza art. 1 din Legea nr.

543/2002 a constatat că pedeapsa principală este grațiată în întregime și

condiționat și se va atrage atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 7

din aceeași lege.

S-a constatat că inculpatul a fost

arestat preventiv în perioada 19 aprilie 2000 – 19 februarie 2001.

Persoana vătămată s-a constituit

parte civilă, prin reprezentanții legii, pentru sumele de: 2.000.000 lei daune

materiale, reprezentând costul medicamentelor și transport; 2.000.000 lei

despăgubiri periodice, de la data săvârșirii faptei și până la însănătoșire;

500.000.000 lei daune morale.

Având în vedere prejudiciul moral

cauzat, s-a apreciat ca fiind îndestulătoare pentru repararea acestuia suma de

200.000.000 lei, astfel că, în baza art. 346 alin. (1) C. proc. pen. și art.

998 C. civ., a dispus obligarea inculpatului la plata acestei sume către partea

civilă.

Apelul inculpatului a fost respins,

ca inadmisibil, cu motivarea că faptul că a fost achitat, îi dă dreptul la o

acțiune separată, îndreptată împotriva statului, în condițiile art. 504 C.

proc. pen. și nu prin hotărârea penală de achitare.

Împotriva acestei decizii au

declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iași și inculpatul.

Procurorul critică hotărârea pentru

două motive și anume:

- instanța de apel a omis a se

pronunța asupra infracțiunii prevăzute de art. 189 alin. (1) și (2) C. pen.;

- pedeapsa aplicată nu corespunde

criteriilor generale de individualizare.

Inculpatul, prin recursul declarat a

formulat mai multe motive de casare.

Prin primul motiv de casare,

inculpatul susține că în cauză sesizarea instanței este lovită de nulitatea

absolută prevăzută de art. 197 alin. (2) C. proc. pen., deoarece după

întocmirea referatului de terminarea urmăririi penale de către organele de

poliție, procurorul a efectuat unele acte de urmărire penală, ascultarea

inculpatului și audierea unor martori, și, astfel rechizitoriul în mod

obligatoriu trebuia confirmat de prim procurorul parchetului, ceea ce însă nu

s-a făcut.

Prin al doilea motiv de recurs se

critică decizia atacată pe considerentul că în mod greșit instanța de apel a

pronunțat condamnarea sa pentru infracțiunea prevăzută de art. 200 alin. (2) și

(3) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., deoarece din actele

dosarului nu rezultă vinovăția sa. În consecință, se solicită casarea deciziei

și menținerea soluției de achitare pronunțată de instanța de fond.

Prin al treilea motiv de casare,

inculpatul critică decizia atacată, pe motiv că în mod greșit instanța de apel

nu a dispus achitarea sa pentru infracțiunea prevăzută de art. 189 C. pen.

Verificând decizia criticată în

raport cu motivele de casare formulate de procuror și inculpat se constată

următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 209

alin. (1) și (2) C. proc. pen., procurorul exercită supravegherea asupra

actelor de urmărire penală, putând să efectueze orice acte de urmărire penală

în cauzele pe care le supraveghează. Pe de altă parte, potrivit art. 209 alin.

ultim C. proc. pen., atunci când urmărirea este efectuată de procuror,

rechizitoriul este supus confirmării prim-procurorului parchetului, iar când

urmărirea este făcută de acesta din urmă, confirmarea se face de procurorul

ierarhic superior.

În cauza de față, procurorul,

efectuând unele acte de urmărire penală prin audierea inculpatului și a unor

martori, a procedat conform dispozițiilor menționate mai sus, acest mod de a

proceda, nu echivalează cu efectuarea urmăririi penale. În această situație,

rechizitoriul nu trebuia confirmat de către prim procurorul parchetului.

Astfel fiind, urmează a se reține că

primul motiv de casare formulat de inculpat este nefondat și se impune a se

respinge.

În raport cu probele administrate

este neîntemeiată și critica formulată de inculpat prin cel de-al doilea motiv

de recurs vizând greșita sa condamnare pentru infracțiunea prevăzută de art.

200 alin. (2) și (3) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) din același cod.

Astfel, deși inculpatul nu a

recunoscut faptele ce i s-au pus în sarcină, totuși instanța de apel a reținut

în mod corect vinovăția lui în ce privește săvârșirea infracțiunii menționate,

întrucât aceasta rezultă în mod neîndoielnic din declarația inițială a

martorului R.A., care l-a surprins pe inculpat, în locuința mamei sale, cum

încerca să întrețină act sexual anal cu partea vătămată, aceasta fiind legată

cu mâinile la spate, ocazie cu care l-a și amenințat că le va spune părinților

părții vătămate.

Depoziția acestui martor se

coroborează cu relatările părții vătămate care a precizat că inculpatul în urmă

cu circa 3-4 săptămâni, față de data dării declarației, 17 martie 2000, l-a

supus la act sexual anal, și că după două săptămâni, acesta a încercat din nou

să întrețină act sexual anal, ocazie cu care a intervenit sus-numitul martor,

precum și cu raportul de constatare medico-legal, în care se menționează că

partea vătămată prezenta la data examinării, 20 martie 2000, fisură anală la

nivelul mucoasei, de tipul celor întâlnite la homosexualitatea pasivă, cu

mențiunea că leziunea constatată este mai veche de 30 zile, față de data

examinării, ceea ce nu contrazice cu nimic declarațiile părții vătămate.

Aceeași depoziție se mai coroborează

cu relatările martorului S.L., tatăl părții vătămate, care arată că, la data de

16 martie 2000, a fost anunțat de martorul R.A., despre faptele comise de

inculpat și că tot acest martor a relatat aceleași fapte și în ziua de 17

martie 2000, în prezența sa și a martorului K.E., ocazie cu care a fost chemat

inculpatul și i-a cerut socoteală, fiind lovit de el, precum și cu cele ale

martorului K.E. care a arătat fapte și împrejurări identice cu cele declarate

de martorul S.L., adăugând în plus că, inculpatul în prezența acestora, a

recunoscut că a încercat să-l „șmecherească” pe partea vătămată.

Este adevărat că martorul R.A. în toate

celelalte declarații a încercat să înlăture răspunderea inculpatului și a

revenit asupra celor inițial declarate, susținând că nu a fost de față

niciodată când inculpatul a vrut ori a încercat să întrețină act sexual cu

partea vătămată. Prima declarație a acestuia, dată la urmărire penală, exprimă

însă adevărul deoarece se coroborează întru-totul cu celelalte probe analizate

mai sus, încât este legal procedeul instanței de apel de a se fi întemeiat pe

această declarație în stabilirea situației de fapt.

Referitor la deosebirile ce se

pretinde că există între declarațiile succesive ale părții vătămate (la

urmărirea penală și instanța de judecată) cu privire la modul în care a fost

agresat de inculpat, se constată că acestea nu au nici pe departe relevanța ce

li se atribuie, de a infirma că inculpatul a săvârșit faptele imputate,

dimpotrivă din toate declarațiile acesteia rezultă neîndoielnic că a fost

supusă la două acte sexuale, din care unul consumat și altul în stare de

tentativă.

În ce-l privește pe inculpat, acesta

a pretins că a fost bătut și reclamat de tatăl părții vătămate pentru a se

răzbuna pe el, deoarece a fost nemulțumit în legătură cu repararea unui

televizor de către o persoană prezentată de el.

Apărarea inculpatului este însă

infirmată prin declarațiile martorului T.I. care a arătat că nu au fost

probleme cu reparația efectuată.

De altfel, instanța de apel corect

și motivat a înlăturat apărarea inculpatului, arătând în concret de ce nu poate

fi primită și care sunt probele care contrazic acele susțineri.

În consecință, se constată că starea

de fapt reținută de instanța de apel este corectă, probele administrate

dovedind vinovăția inculpatului pentru infracțiunea examinată, așa încât

cererea de a se menține soluția de achitare pronunțată de prima instanță prin

casarea deciziei atacată este nejustificată.

Astfel fiind, urmează a se reține că

și acest motiv de casare este nefondat și se impune a se respinge.

Neîntemeiat este și motivul de

casare formulat de procuror referitor la individualizarea pedepsei.

Cu privire la modul de

individualizare a sancțiunii aplicate, instanța de apel, reținând în sarcina

inculpatului infracțiunea sus-amintită și condamnându-l la 5 ani închisoare, a

pronunțat o pedeapsă care reflectă în mod corect gradul de pericol social al

faptei și al făptuitorului. Fixând această pedeapsă, rezultă că instanța a avut

în vedere, deopotrivă, împrejurările în care au fost comise faptele, urmările

pe care acestea o au asupra dezvoltării psihice și fizice a părții vătămate,

minor în vârstă de 11 ani, că inculpatul a fost nesincer în fața organelor de

urmărire penală și a instanței de judecată, ca și faptul că acesta nu este

cunoscut cu antecedente penale. Procedând astfel, instanța de apel a asigurat

atât reeducarea inculpatului ca și realizarea prevenirii generale.

Este însă întemeiat motivul de

casare formulat de procuror vizând omisiunea pronunțării asupra infracțiunii

prevăzută de art. 189 alin. (1) și (2) C. pen.

Din examinarea motivelor scrise ale

procurorului și a concluziilor orale ale acestuia consemnate în încheierea de

ședință a instanței de apel rezultă că, într-adevăr, prin apelul procurorului a

fost criticată sentința și cu privire la greșita achitare a inculpatului pentru

infracțiunea prevăzută de art. 189 alin. (1) și (2) C. pen.

Or, din partea expozitivă și din

dispozitivul deciziei recurate rezultă că instanța de apel nu s-a pronunțat cu

privire la acest din urmă motiv de apel invocat de procuror și deci nu s-a

pronunțat asupra unei infracțiuni pentru care inculpatul a fost trimis în

judecată prin actul de sesizare.

Argumentul curții de apel în

justificarea neexaminării acestui motiv de apel, anume că în urma declinării

competenței, Tribunalul Brașov a fost sesizat numai cu soluționarea

infracțiunii de viol, nu și de lipsire de libertate în mod ilegal, este eronat

pentru următoarele motive:

Așa cum s-a arătat în rezumatul

lucrărilor din dosar, inculpatul a fost trimis în judecată pentru comiterea

infracțiunilor prevăzute de art. 200 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin.

(2) C. pen. și art. 189 alin. (1) și (2) C. pen.

Este exact că Judecătoria Făgăraș,

prin sentința penală nr. 212/2001, a schimbat încadrarea juridică din

infracțiunea prevăzută de art. 189 alin. (1) și (2) C. pen., în cea prevăzută

de art. 200 alin. (2) și (3) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și

a condamnat pe inculpat la 3 ani închisoare, cu aplicarea art. 81 C. pen.

Din dispozitivul deciziei penale nr.

540/A/2001 a Tribunalului Brașov rezultă însă că această sentință a fost

desființată, dispunându-se rejudecarea cauzei. În lipsa altor precizări, în

sensul că se mențin anumite dispoziții ale hotărârii atacate sau că s-a dispus

casarea numai cu privire la latura penală a cauzei, casarea este totală, chiar

dacă motivarea soluției se referă numai la anumite aspecte ale cauzei. Așa

fiind, curtea de apel nu era îndreptățită să constate că hotărârea a fost

desființată numai sub aspectul infracțiunii prevăzute de art. 200 alin. (2) și

(3) C. pen. și că, pentru infracțiunea prevăzută de art. 189 C. pen., a cărei

încadrare juridică a fost schimbată în art. 200 alin. (2) și (3) C. pen.,

hotărârea ar fi fost menținută.

Este de reținut în plus că

Judecătoria Făgăraș, prin sentința penală nr. 387/2002, invocată de curte, a

apreciat că numai fapta inculpatului încadrată în dispozițiile art. 200 alin.

(2) și (3) C. pen., ar constitui infracțiunea prevăzută de art. 197 alin. (1)

și (3) C. pen., sens în care a dispus aplicarea art. 334 C. proc. pen., cu

consecința declinării cauzei în favoarea Tribunalului Brașov.

În sfârșit, mai trebuie avut în

vedere că această din urmă instanță, prin sentința penală nr. 422 din 15

octombrie 2003, a adoptat, de altfel, soluții cu privire la ambele infracțiuni

reținute în sarcina inculpatului.

În raport de cele arătate, raționamentul

curții de apel spre a justifica neexaminarea infracțiunii de lipsire de

libertate în mod ilegal este greșit, și ca urmare soluția acesteia de a nu se

pronunța asupra infracțiunii menționate nu are nici un suport legal.

Cum, potrivit art. 378 alin. (3) C.

proc. pen., instanța de apel este obligată să se pronunțe asupra tuturor

motivelor de apel invocate, decizia atacată este contrară legii, fiind supusă

cazului de casare înscris în art. 385

9

alin. (1) pct. 17

1

din același cod.

În consecință, recursurile declarate sunt

întemeiate, urmează a se admite, a se casa decizia atacată numai cu privire la

omisiunea pronunțării asupra infracțiunii prevăzute de art. 189 alin. (1) și

(2) C. pen., menținându-se celelalte dispoziții și a se trimite cauza aceleiași

curți de apel pentru rejudecarea apelului declarat de procuror, sub acest

aspect.

Cu ocazia rejudecării, instanța de

apel va avea în vedere și critica formulată în recursul inculpatului cu privire

la infracțiunea prevăzută de art. 189 C. pen., care nu a fost analizată de

această instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Brașov și de către inculpatul C.M.

împotriva deciziei penale nr. 99 din 29 martie 2004 a Curții de Apel Brașov.

Casează decizia atacată numai cu

privire la omisiunea pronunțării de către instanța de apel asupra infracțiunii

prevăzute de art. 189 alin. (1) și (2) C. pen.

Trimite cauza pentru rejudecarea

apelului sub acest aspect la Curtea de Apel Brașov.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi

19 noiembrie 2004.