ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 6145/2004

Asupra recursurilor de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria Mediaș s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului C.M., pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 200 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 189 alin. (1) și (2) C. pen., reținându-se ca stare de fapt că în perioada lunilor februarie - martie 2000, inculpatul a întreținut repetate raporturi sexuale (anale) cu partea vătămată S.L. (11 ani), în baza aceleiași rezoluțiuni infracționale; de fiecare dată inculpatul lega partea vătămată de mâini și picioare. Inițial cauza a fost pe rolul Judecătoriei Mediaș, însă prin încheierea din data de 2 noiembrie 2000, Tribunalul Sibiu a admis cererea de recuzare a întregii instanțe a Judecătoriei Mediaș și a trimis cauza spre judecare Judecătoriei Agnita.

Prin încheierea nr. 4827 din 30 noiembrie 2000, Curtea Supremă de Justiție a strămutat judecarea cauzei la Judecătoria Făgăraș de la Judecătoria Agnita. Judecătoria Făgăraș prin sentința penală nr. 212 din 23 mai 2001 a dispus schimbarea încadrării juridice din art. 189 alin. (1) și (2) C. pen., în art. 200 alin. (2) și (3) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și a condamnat pe inculpat la pedeapsa de 3 ani închisoare, cu aplicarea art. 81 și art. 82 C. pen. Tribunalul Brașov, prin decizia penală nr. 540/ A din 17 septembrie 2001, a admis apelurile declarate în cauză, a desființat sentința penală a Judecătoriei Făgăraș și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Prin sentința penală nr. 387 din 6 septembrie 2002, Judecătoria Făgăraș a dispus schimbarea încadrării juridice din art. 200 alin. (2) și (3) C. pen., în art. 197 alin. (3) C. pen.

și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Brașov. Tribunalul Brașov, prin sentința penală nr. 422 din 15 octombrie 2003, a dispus schimbarea încadrării juridice din infracțiunea prevăzută de art. 197 alin. (1) și (3) C. pen., în art. 201 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 13 C. pen. și art. 41 alin. (2) C. pen. și în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., a dispus achitarea inculpatului C.M. pentru comiterea acestei fapte penale. Pentru comiterea infracțiunii de lipsire de libertate, prevăzută de art. 189 alin. (1) și (2) C. pen., a dispus, de asemenea, achitarea inculpatului în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) și art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc.

pen. A constatat că inculpatul a fost arestat preventiv în perioada 19 aprilie 2000 – 14 februarie 2001 și a respins acțiunea civilă formulată de partea civilă S.L. prin reprezentant legal, dispunând a rămâne în sarcina statului cheltuielile judiciare. Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că nu inculpatul a întreținut act sexual anal cu partea vătămată S.L., minor în vârstă de 11 ani, în luna martie 2000, leziunile anale prezentate de aceasta la data de 20 martie 2000, când a fost examinată de medicul legist, fiind mai vechi de 30 de zile. Oricum, această faptă nu putea fi încadrată în dispozițiile art. 197 alin. (1) și (3) C. pen., ci în art. 201 alin. (2), cu aplicarea art. 41 alin. (2) și art. 13 C. pen., infracțiunea în care s-a și schimbat încadrarea juridică.

De asemenea, s-a reținut că, din probele administrate, nu rezultă că inculpatul ar fi legat-o pe partea vătămată și, ca atare, fapta nu există. Împotriva acestei hotărâri au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Brașov și inculpatul. Procurorul a criticat-o pentru nelegalitate și netemeinicie sub următoarele aspecte: - greșita schimbare a încadrării juridice a faptei săvârșită de inculpat din art. 197 alin. (1) și (3) C. pen., în art. 201 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) și art. 13 C. pen.; - greșita achitare a inculpatului pentru infracțiunile prevăzute de art. 201 alin. (1) alin. (2) C. pen. și art. 189 alin. (2) C. pen.; - greșita constatare a perioadei arestării preventive a inculpatului.

Inculpatul a criticat hotărârea pentru greșita neacordare a daunelor morale, onorariu de avocat și cheltuielile efectuate cu purtarea procesului. Curtea de Apel Brașov, prin decizia penală nr. 99/ Ap din 29 martie 2004, a admis apelul declarat de procuror și a desființat sentința atacată, în sensul că a schimbat încadrarea juridică din infracțiunea de viol, prevăzută de art. 197 alin. (1) și (3) C. pen., în cea de relații sexuale între persoane de același sex, prevăzută de art. 200 alin. (2) și (3) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) și (3) C. pen. și art. 13 din același cod, pentru care l-a condamnat pe inculpat la 5 ani închisoare și 5 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b), d) și e) C. pen.

În baza art. 1 din Legea nr. 543/2000 a constatat grațiată în întregime pedeapsa principală de 5 ani închisoare și atrage atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 7 din aceeași lege. Totodată, a fost admisă în parte acțiunea civilă formulată de partea civilă S.L. și obligă pe inculpat la plata sumei de 200.000.000 lei daune morale. Au fost respinse restul pretențiilor. Prin aceeași decizie a fost respins, ca inadmisibil, apelul declarat de inculpat. Instanța de apel a reținut din probele administrate în cauză și anume din declarațiile martorilor: R.A., S.L., tatăl părții vătămate și K.E., coroborate cu actele medico-legale anexate la dosar și declarațiile părții vătămate S.L., că inculpatul a întreținut cu partea vătămată, prin constrângere, act sexual anal în a doua jumătate a lunii februarie 2000 și apoi, după circa două săptămâni a încercat din nou să întrețină un asemenea act, fiind surprins de martorul R.A.

Aceste două acte materiale, din care unul consumat și altul în stare de tentativă, au fost încadrate în infracțiunea de relații sexuale între persoane de același sex, prevăzută de art. 200 alin. (2) și (3) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., text de lege în vigoare la data săvârșirii faptei. În legătură cu încadrarea juridică a reținut că deși inculpatul a fost trimis în judecată pentru infracțiunile de relații sexuale între persoane de același sex, prevăzută de art. 200 alin. (2) și (3) și art. 41 alin. (2) C. pen.

și lipsire de libertate în mod ilegal, prevăzută de art. 189 alin. (1) și (2) C. pen., Judecătoria Făgăraș, la care s-a strămutat cauza, prin sentința penală nr. 212 din 23 mai 2001, a schimbat încadrarea juridică din art. 189 alin. (1) și (2) C. pen., în art. 200 alin. (2) și (3), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., motivând că lipsirea de libertate este absorbită de infracțiunea de relații sexuale între persoane de același sex în forma agravată prevăzută de alin. (3). Cum această sentință a fost desființată prin decizia penală nr. 1313 din 17 septembrie 2001 a Tribunalului Brașov, cauza fiind trimisă spre rejudecare aceleași judecătorii și cum prin sentința penală nr. 387 din 6 septembrie 2002 s-a schimbat încadrarea juridică în art. 197 alin. (1) și (3) C. pen., dispunându-se declinarea competenței în favoarea Tribunalului Brașov, se reține că această instanță a fost sesizată numai cu soluționarea infracțiunii de viol, nu și de lipsire de libertate în mod ilegal, prevăzută de art. 189 alin. (1) și (2) C. pen.

Așa fiind, s-a admis apelul procurorului, s-a desființat în întregime sentința atacată și s-a pronunțat o nouă hotărâre, prin schimbarea încadrării juridice din infracțiunea de viol, prevăzută de art. 197 alin. (1) și (3), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., în infracțiunea de relații sexuale între persoane de același sex, prevăzută de art. 200 alin. (2) și (3), cu aplicarea art. 41 alin. (2) și art. 13 C. pen., pentru care urmează a-l condamna pe inculpat. La individualizarea judiciară a pedepsei s-a avut în vedere pericolul social concret accentuat al faptei, reflectat de împrejurările în care a fost comisă infracțiunea, de urmările pe care aceasta o are asupra dezvoltării psihice și fizice a părții vătămate, minor în vârstă de numai 11 ani.

De asemenea, se va ține seama și de persoana inculpatului, fără antecedente penale, cu o poziție procesuală nesinceră. Astfel, se apreciază ca fiind corespunzătoare pedeapsa principală de 5 ani închisoare și pedeapsa complimentară a interzicerii pe o durată de 5 ani a drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a), b), d) și e) C. pen. În baza art. 1 din Legea nr. 543/2002 a constatat că pedeapsa principală este grațiată în întregime și condiționat și se va atrage atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 7 din aceeași lege. S-a constatat că inculpatul a fost arestat preventiv în perioada 19 aprilie 2000 – 19 februarie 2001. Persoana vătămată s-a constituit parte civilă, prin reprezentanții legii, pentru sumele de: 2.000.000 lei daune materiale, reprezentând costul medicamentelor și transport; 2.000.000 lei despăgubiri periodice, de la data săvârșirii faptei și până la însănătoșire; 500.000.000 lei daune morale.

Având în vedere prejudiciul moral cauzat, s-a apreciat ca fiind îndestulătoare pentru repararea acestuia suma de 200.000.000 lei, astfel că, în baza art. 346 alin. (1) C. proc. pen. și art. 998 C. civ., a dispus obligarea inculpatului la plata acestei sume către partea civilă. Apelul inculpatului a fost respins, ca inadmisibil, cu motivarea că faptul că a fost achitat, îi dă dreptul la o acțiune separată, îndreptată împotriva statului, în condițiile art. 504 C. proc. pen. și nu prin hotărârea penală de achitare. Împotriva acestei decizii au declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iași și inculpatul. Procurorul critică hotărârea pentru două motive și anume: - instanța de apel a omis a se pronunța asupra infracțiunii prevăzute de art. 189 alin. (1) și (2) C. pen.; - pedeapsa aplicată nu corespunde criteriilor generale de individualizare.

Inculpatul, prin recursul declarat a formulat mai multe motive de casare. Prin primul motiv de casare, inculpatul susține că în cauză sesizarea instanței este lovită de nulitatea absolută prevăzută de art. 197 alin. (2) C. proc. pen., deoarece după întocmirea referatului de terminarea urmăririi penale de către organele de poliție, procurorul a efectuat unele acte de urmărire penală, ascultarea inculpatului și audierea unor martori, și, astfel rechizitoriul în mod obligatoriu trebuia confirmat de prim procurorul parchetului, ceea ce însă nu s-a făcut. Prin al doilea motiv de recurs se critică decizia atacată pe considerentul că în mod greșit instanța de apel a pronunțat condamnarea sa pentru infracțiunea prevăzută de art. 200 alin. (2) și (3) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., deoarece din actele dosarului nu rezultă vinovăția sa.

În consecință, se solicită casarea deciziei și menținerea soluției de achitare pronunțată de instanța de fond. Prin al treilea motiv de casare, inculpatul critică decizia atacată, pe motiv că în mod greșit instanța de apel nu a dispus achitarea sa pentru infracțiunea prevăzută de art. 189 C. pen. Verificând decizia criticată în raport cu motivele de casare formulate de procuror și inculpat se constată următoarele: Potrivit dispozițiilor art. 209 alin. (1) și (2) C. proc. pen., procurorul exercită supravegherea asupra actelor de urmărire penală, putând să efectueze orice acte de urmărire penală în cauzele pe care le supraveghează. Pe de altă parte, potrivit art. 209 alin. ultim C. proc. pen., atunci când urmărirea este efectuată de procuror, rechizitoriul este supus confirmării prim-procurorului parchetului, iar când urmărirea este făcută de acesta din urmă, confirmarea se face de procurorul ierarhic superior.

În cauza de față, procurorul, efectuând unele acte de urmărire penală prin audierea inculpatului și a unor martori, a procedat conform dispozițiilor menționate mai sus, acest mod de a proceda, nu echivalează cu efectuarea urmăririi penale. În această situație, rechizitoriul nu trebuia confirmat de către prim procurorul parchetului. Astfel fiind, urmează a se reține că primul motiv de casare formulat de inculpat este nefondat și se impune a se respinge. În raport cu probele administrate este neîntemeiată și critica formulată de inculpat prin cel de-al doilea motiv de recurs vizând greșita sa condamnare pentru infracțiunea prevăzută de art. 200 alin. (2) și (3) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) din același cod.

Astfel, deși inculpatul nu a recunoscut faptele ce i s-au pus în sarcină, totuși instanța de apel a reținut în mod corect vinovăția lui în ce privește săvârșirea infracțiunii menționate, întrucât aceasta rezultă în mod neîndoielnic din declarația inițială a martorului R.A., care l-a surprins pe inculpat, în locuința mamei sale, cum încerca să întrețină act sexual anal cu partea vătămată, aceasta fiind legată cu mâinile la spate, ocazie cu care l-a și amenințat că le va spune părinților părții vătămate.

Depoziția acestui martor se coroborează cu relatările părții vătămate care a precizat că inculpatul în urmă cu circa 3-4 săptămâni, față de data dării declarației, 17 martie 2000, l-a supus la act sexual anal, și că după două săptămâni, acesta a încercat din nou să întrețină act sexual anal, ocazie cu care a intervenit sus-numitul martor, precum și cu raportul de constatare medico-legal, în care se menționează că partea vătămată prezenta la data examinării, 20 martie 2000, fisură anală la nivelul mucoasei, de tipul celor întâlnite la homosexualitatea pasivă, cu mențiunea că leziunea constatată este mai veche de 30 zile, față de data examinării, ceea ce nu contrazice cu nimic declarațiile părții vătămate.

Aceeași depoziție se mai coroborează cu relatările martorului S.L., tatăl părții vătămate, care arată că, la data de 16 martie 2000, a fost anunțat de martorul R.A., despre faptele comise de inculpat și că tot acest martor a relatat aceleași fapte și în ziua de 17 martie 2000, în prezența sa și a martorului K.E., ocazie cu care a fost chemat inculpatul și i-a cerut socoteală, fiind lovit de el, precum și cu cele ale martorului K.E. care a arătat fapte și împrejurări identice cu cele declarate de martorul S.L., adăugând în plus că, inculpatul în prezența acestora, a recunoscut că a încercat să-l „șmecherească” pe partea vătămată. Este adevărat că martorul R.A. în toate celelalte declarații a încercat să înlăture răspunderea inculpatului și a revenit asupra celor inițial declarate, susținând că nu a fost de față niciodată când inculpatul a vrut ori a încercat să întrețină act sexual cu partea vătămată.

Prima declarație a acestuia, dată la urmărire penală, exprimă însă adevărul deoarece se coroborează întru-totul cu celelalte probe analizate mai sus, încât este legal procedeul instanței de apel de a se fi întemeiat pe această declarație în stabilirea situației de fapt. Referitor la deosebirile ce se pretinde că există între declarațiile succesive ale părții vătămate (la urmărirea penală și instanța de judecată) cu privire la modul în care a fost agresat de inculpat, se constată că acestea nu au nici pe departe relevanța ce li se atribuie, de a infirma că inculpatul a săvârșit faptele imputate, dimpotrivă din toate declarațiile acesteia rezultă neîndoielnic că a fost supusă la două acte sexuale, din care unul consumat și altul în stare de tentativă.

În ce-l privește pe inculpat, acesta a pretins că a fost bătut și reclamat de tatăl părții vătămate pentru a se răzbuna pe el, deoarece a fost nemulțumit în legătură cu repararea unui televizor de către o persoană prezentată de el. Apărarea inculpatului este însă infirmată prin declarațiile martorului T.I. care a arătat că nu au fost probleme cu reparația efectuată. De altfel, instanța de apel corect și motivat a înlăturat apărarea inculpatului, arătând în concret de ce nu poate fi primită și care sunt probele care contrazic acele susțineri. În consecință, se constată că starea de fapt reținută de instanța de apel este corectă, probele administrate dovedind vinovăția inculpatului pentru infracțiunea examinată, așa încât cererea de a se menține soluția de achitare pronunțată de prima instanță prin casarea deciziei atacată este nejustificată.

Astfel fiind, urmează a se reține că și acest motiv de casare este nefondat și se impune a se respinge. Neîntemeiat este și motivul de casare formulat de procuror referitor la individualizarea pedepsei. Cu privire la modul de individualizare a sancțiunii aplicate, instanța de apel, reținând în sarcina inculpatului infracțiunea sus-amintită și condamnându-l la 5 ani închisoare, a pronunțat o pedeapsă care reflectă în mod corect gradul de pericol social al faptei și al făptuitorului. Fixând această pedeapsă, rezultă că instanța a avut în vedere, deopotrivă, împrejurările în care au fost comise faptele, urmările pe care acestea o au asupra dezvoltării psihice și fizice a părții vătămate, minor în vârstă de 11 ani, că inculpatul a fost nesincer în fața organelor de urmărire penală și a instanței de judecată, ca și faptul că acesta nu este cunoscut cu antecedente penale.

Procedând astfel, instanța de apel a asigurat atât reeducarea inculpatului ca și realizarea prevenirii generale. Este însă întemeiat motivul de casare formulat de procuror vizând omisiunea pronunțării asupra infracțiunii prevăzută de art. 189 alin. (1) și (2) C. pen. Din examinarea motivelor scrise ale procurorului și a concluziilor orale ale acestuia consemnate în încheierea de ședință a instanței de apel rezultă că, într-adevăr, prin apelul procurorului a fost criticată sentința și cu privire la greșita achitare a inculpatului pentru infracțiunea prevăzută de art. 189 alin. (1) și (2) C. pen. Or, din partea expozitivă și din dispozitivul deciziei recurate rezultă că instanța de apel nu s-a pronunțat cu privire la acest din urmă motiv de apel invocat de procuror și deci nu s-a pronunțat asupra unei infracțiuni pentru care inculpatul a fost trimis în judecată prin actul de sesizare.

Argumentul curții de apel în justificarea neexaminării acestui motiv de apel, anume că în urma declinării competenței, Tribunalul Brașov a fost sesizat numai cu soluționarea infracțiunii de viol, nu și de lipsire de libertate în mod ilegal, este eronat pentru următoarele motive: Așa cum s-a arătat în rezumatul lucrărilor din dosar, inculpatul a fost trimis în judecată pentru comiterea infracțiunilor prevăzute de art. 200 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 189 alin. (1) și (2) C. pen. Este exact că Judecătoria Făgăraș, prin sentința penală nr. 212/2001, a schimbat încadrarea juridică din infracțiunea prevăzută de art. 189 alin. (1) și (2) C. pen., în cea prevăzută de art. 200 alin. (2) și (3) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

și a condamnat pe inculpat la 3 ani închisoare, cu aplicarea art. 81 C. pen. Din dispozitivul deciziei penale nr. 540/A/2001 a Tribunalului Brașov rezultă însă că această sentință a fost desființată, dispunându-se rejudecarea cauzei. În lipsa altor precizări, în sensul că se mențin anumite dispoziții ale hotărârii atacate sau că s-a dispus casarea numai cu privire la latura penală a cauzei, casarea este totală, chiar dacă motivarea soluției se referă numai la anumite aspecte ale cauzei. Așa fiind, curtea de apel nu era îndreptățită să constate că hotărârea a fost desființată numai sub aspectul infracțiunii prevăzute de art. 200 alin. (2) și (3) C. pen. și că, pentru infracțiunea prevăzută de art. 189 C. pen., a cărei încadrare juridică a fost schimbată în art. 200 alin. (2) și (3) C. pen., hotărârea ar fi fost menținută.

Este de reținut în plus că Judecătoria Făgăraș, prin sentința penală nr. 387/2002, invocată de curte, a apreciat că numai fapta inculpatului încadrată în dispozițiile art. 200 alin. (2) și (3) C. pen., ar constitui infracțiunea prevăzută de art. 197 alin. (1) și (3) C. pen., sens în care a dispus aplicarea art. 334 C. proc. pen., cu consecința declinării cauzei în favoarea Tribunalului Brașov. În sfârșit, mai trebuie avut în vedere că această din urmă instanță, prin sentința penală nr. 422 din 15 octombrie 2003, a adoptat, de altfel, soluții cu privire la ambele infracțiuni reținute în sarcina inculpatului. În raport de cele arătate, raționamentul curții de apel spre a justifica neexaminarea infracțiunii de lipsire de libertate în mod ilegal este greșit, și ca urmare soluția acesteia de a nu se pronunța asupra infracțiunii menționate nu are nici un suport legal.

Cum, potrivit art. 378 alin. (3) C. proc. pen., instanța de apel este obligată să se pronunțe asupra tuturor motivelor de apel invocate, decizia atacată este contrară legii, fiind supusă cazului de casare înscris în art. 385 9 alin. (1) pct. 17 1 din același cod. În consecință, recursurile declarate sunt întemeiate, urmează a se admite, a se casa decizia atacată numai cu privire la omisiunea pronunțării asupra infracțiunii prevăzute de art. 189 alin. (1) și (2) C. pen., menținându-se celelalte dispoziții și a se trimite cauza aceleiași curți de apel pentru rejudecarea apelului declarat de procuror, sub acest aspect. Cu ocazia rejudecării, instanța de apel va avea în vedere și critica formulată în recursul inculpatului cu privire la infracțiunea prevăzută de art. 189 C. pen., care nu a fost analizată de această instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Brașov și de către inculpatul C.M. împotriva deciziei penale nr. 99 din 29 martie 2004 a Curții de Apel Brașov. Casează decizia atacată numai cu privire la omisiunea pronunțării de către instanța de apel asupra infracțiunii prevăzute de art. 189 alin. (1) și (2) C. pen. Trimite cauza pentru rejudecarea apelului sub acest aspect la Curtea de Apel Brașov. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 19 noiembrie 2004.