ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 688/2005

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la data de 16 februarie 2004, reclamantul B.V. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Casa de Pensii a municipiului București, anularea hotărârii nr. 9904/9273 din 13 ianuarie 2004 și obligarea pârâtei să-i ateste calitatea de beneficiar al Legii nr. 189/2000. Motivându-și cererea, reclamantul a arătat că, deși a depus dovezi care atestă că, în perioada ianuarie - august 1944 a fost persecutat din motive etnice, fiind înregistrat în detașamentele de muncă obligatorie impuse evreilor, la construirea adăpostului antiaerian al mareșalului Antonescu, comisia sesizată i-a respins cererea, apreciind greșit că nu se încadrează în dispozițiile Legii nr. 189/2000.

Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 759 din 26 aprilie 2004, a admis acțiunea, a anulat hotărârea contestată și a obligat pârâta să emită o nouă hotărâre prin care să recunoască reclamantului, drepturile prevăzute de Legea nr. 189/2000, modificată, pentru perioada de persecuție etnică ianuarie - august 1944, începând cu data de 1 iulie 2003. Instanța a reținut că soluția se impune, în raport cu dovezile administrate și cu prevederile art. 1 și art. 7 alin. (1) din Legea nr. 189/2000, așa cum a fost modificată prin Legea nr. 367/2001 și ale art. 4 alin. (2) din H.G. nr. 127/2002, privind Normele de aplicare a actului normativ reparatoriu în discuție.

Împotriva sentinței a declarat recurs în termen legal, pârâta Casa de Pensii a municipiului București, susținând în esență că, soluția instanței de fond este greșită, întrucât trebuia apreciată încadrarea în dispozițiile legii, numai în raport cu data prezentării dovezilor la comisie și în funcție de acestea, reclamantul nefăcând dovada persecuției, cu acte oficiale. Recursul este nefondat. Din probele administrate, respectiv acte și declarații de martori, rezultă că reclamantul a făcut dovada că a suferit, în perioada ianuarie - august 1944, persecuții din motive etnice, din partea regimului instaurat în România, în acea perioadă.

Astfel, din adeverințele nr. A 173 și nr. 6403 din 1 august 2000, emise de Federația Comunităților Evreiești din România, rezultă că reclamantul, membru al Comunității Evreilor din București, a suferit toate umilințele, persecuțiile și restricțiile impuse evreilor, i s-a interzis accesul în învățământul de stat, a avut cartele de alimente speciale pentru evrei, cu rația de o cincime din rația unei cartele normale, a avut restricții de circulație și de aprovizionare (regim de domiciliu obligatoriu) și a prestat muncă obligatorie în cadrul detașamentelor de evrei. O dovadă suplimentară pentru realitatea, motivul și durata persecuțiilor o constituie și declarațiile martorilor G.I. și N.J. Nu are relevanță pentru stabilirea adevărului, a situației reale de fapt, momentul depunerii acestor dovezi, astfel încât critica formulată de recurentă sub acest aspect, este neîntemeiată.

În consecință, față de dovezile de la dosar, se reține că sentința instanței de fond este legală și temeinică, considerent pentru care recursul declarat în cauză este nefondat și urmează ca, în baza art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., să fie respins ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâta Casa de Pensii a municipiului București împotriva sentinței civile nr. 759 din 26 aprilie 2004, a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ, ca nefondat. Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 februarie 2005.