ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1500/2005

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1500/2005 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2005)

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Tribunalul Dâmbovița, prin

sentința penală nr. 167 din 26 aprilie 2004, în baza art. 20, raportat la art.

174, art. 175 lit. c) C. pen., cu aplicarea art. 73 lit. b), art. 74 și art. 76

lit. b) din același cod, a condamnat pe inculpata L.A. la 2 ani și 6 luni

închisoare și un an interzicerea drepturilor, prevăzute de art. 64 lit. a) și

e) C. pen.

În baza art. 81 și art. 82

C. pen., a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei, stabilind un

termen de încercare de 4 ani și 6 luni.

Conform art. 88 C. pen., a

dedus timpul executat de la 16 septembrie 2003, iar în baza art. 350 alin. (3)

lit. b) C. proc. pen., a dispus punerea de îndată în libertate a inculpatei.

În baza art. 118 lit. b) C.

pen., a confiscat de la inculpată un cuțit cu mânerul din plastic având lama de

15 cm lungime.

A obligat-o pe inculpată la

plata sumei de 2.500.000 lei cu titlu de daune materiale către partea civilă

L.F. și a respins cererea acestuia privind acordarea daunelor morale.

Inculpata a fost obligată la

plata sumei de 3.189.396 lei, despăgubiri către C.A.S. a municipiului

București, iar către stat la plata sumei de 2.000.000 lei cu titlu de

cheltuieli judiciare.

Hotărând astfel, prima

instanță a reținut că soții L.A. și L.F. erau separați în fapt și urmau a

partaja bunurile dobândite împreună, pe rolul instanței aflându-se un proces de

partaj.

Pe fondul acestei stări

conflictuale, la data de 30 iulie 2003, partea vătămată L.F. a găsit-o la

domiciliu pe inculpată, în momentul în care aceasta folosea aragazul și

butelia, bunuri cu privire la care avea păreri diferite asupra modului de

dobândire. Partea vătămată i-a reproșat soției sale că folosește fără drept

aragazul, apoi a lovit-o de mai multe ori cu palma, iar aceasta a căzut la un

moment dat de pe scaunul pe care ședea, agresiunea provocându-i o stare emoțională

deosebită.

Această tulburare creată de

agresiunea părții vătămate asupra sa și favorizată de faptul că în acel moment

inculpata folosea un cuțit la pregătirea mesei de prânz, a determinat o reacție

necontrolată din partea ei, care s-a concretizat prin lovirea soțului cu

cuțitul, iar acesta printr-un gest de autoapărare a reușit să împiedice

penetrarea abdomenului folosindu-se de brațul stâng. În felul acesta, lama

cuțitului a pătruns prin mușchiul antebrațului și a atins abdomenul părții

vătămate, leziunile cauzate având nevoie de 12-14 zile de îngrijiri medicale,

fără ca viața să-i fie pusă în pericol.

Împotriva sentinței penale

au declarat apel parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmbovița, partea civilă L.F.

și inculpata L.A.

În apelul parchetului,

hotărârea primei instanțe a fost criticată pentru nelegalitate și netemeinicie,

întrucât în speță nu se putea dispune suspendarea condiționată a executării

pedepsei, fiind astfel încălcate dispozițiile art. 81 alin. (3) C. pen., care

prevăd că această modalitate de executare a pedepsei nu poate fi dispusă în

cazul infracțiunii intenționate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii

mai mare de 15 ani.

În apelul parchetului s-a

mai arătat că pedeapsa aplicată de prima instanță încalcă criteriile generale

de individualizare prevăzute de art. 72 C. pen., în sensul că au fost avute în

vedere numai efectele circumstanței atenuante, prevăzute de art. 73 lit. b) din

același cod, iar nu și gradul de pericol social concret al faptei săvârșite,

care este o infracțiune îndreptată contra vieții, integrității corporale și

sănătății.

Cel de-al doilea motiv de

apel referitor la omisiunea obligării inculpatei la dobânda legală către C.A.S.

a municipiului București nu a mai fost susținut de reprezentantul parchetului

cu ocazia dezbaterilor din data de 25 august 2004.

Partea civilă L.F. nu și-a

motivat în scris apelul declarat și nici nu s-a prezentat în instanță pentru

a-l susține.

În apelul inculpatei s-a

solicitat schimbarea încadrării juridice a faptei din tentativă la infracțiunea

de omor calificat în infracțiunea de vătămare corporală din culpă, susținând că

ea nu a avut nici un moment intenția să-l lovească pe soțul său, ci în momentul

altercației lor i-a provocat din culpă acea leziune de penetrare a mușchiului

mâinii și a abdomenului.

Curtea de Apel Ploiești,

prin decizia penală nr. 364 din 25 august 2004, a admis apelul declarat de

Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmbovița, a desființat în parte sentința

atacată, în sensul că a înlăturat aplicarea dispozițiilor art. 81 – art. 83 C.

pen., cu privire la executarea pedepsei la care inculpata a fost condamnată și

a aplicat dispozițiile art. 71 și art. 64 din același cod.

A menținut restul

dispozițiilor sentinței.

A respins, ca nefondate,

apelurile declarate de partea civilă și de inculpată.

În motivarea acestei

soluții, instanța de control judiciar a reținut cu privire la solicitarea din

apelul inculpatei de schimbare a încadrării juridice a faptei, în infracțiunea

de vătămare corporală din culpă, prevăzută de art. 184 C. pen., următoarele:

„La incidentul dintre

inculpată și soțul acesteia nu au asistat alte persoane, astfel încât instanța

de fond a fost nevoită să stabilească situația de fapt pe baza declarațiilor

părții vătămate, ale inculpatei și să coroboreze aceste declarații cu

mențiunile cuprinse în certificatul medico-legal ce a atestat leziunile

suferite de partea vătămată.

Analizând aceste probe,

prima instanță a ajuns la concluzia corectă că după ce a fost lovită de partea

vătămată de mai multe ori cu palma peste față, una dintre lovituri provocându-i

și căderea de pe scaun, inculpata care folosea un cuțit de bucătărie la

pregătirea mesei, l-a lovit cu acesta pe soțul său, lovitura vizând zona

abdominală. Lovitura aplicată nu a cauzat urmări grave în zona vizată, deoarece

într-un gest de autoapărare, partea vătămată și-a interpus antebrațul între

cuțit și abdomen, mușchiul fiindu-i penetrat de lama cuțitului în lungime de 14

cm, așa încât numai vârful cuțitului a reușit să-i penetreze abdomenul.

Acest mecanism de producere

a leziunilor este confirmat și de mențiunile cuprinse în certificatul medico

legal nr. 873 din 1 august 2003, de declarațiile părții vătămate și chiar și de

declarațiile inculpatei care a recunoscut că a lovit cu cuțitul în direcția

soțului său, susținând însă că lovitura a vizat zona antebrațului.

Acesta fiind, modul în care

s-au produs leziunile abdominale suferite de partea vătămată, credem că este

exclusă ideea de culpă pe care încearcă să o promoveze inculpata în apărarea

sa, în realitate aceasta acționând cu intenție indirectă. Cum lovitura aplicată

de inculpată a vizat o zonă a corpului deosebit de vulnerantă, iar intensitatea

loviturii a fost foarte mare, situație relevată de faptul că lovitura de cuțit

a penetrat în întregime mușchiul antebrațului și a reușit să penetreze cu

vârful și abdomenul, considerăm că este corectă încadrarea juridică dată de

prima instanță, respectiv aceea de tentativă de omor, prevăzută de art. 20,

raportat la art. 174 – art. 175 lit. c) C. pen.”.

Critica parchetului

referitoare la cuantumul pedepsei aplicate inculpatei a fost apreciată de

instanța de control judiciar, ca nefondată, arătând că: „stabilirea pedepsei la

limita minimă prevăzută de lege prin aplicarea dispozițiilor art. 73 lit. b) C.

pen., corespunde criteriilor de individualizare a pedepsei prevăzute de art. 72

C. pen. și reprezintă un mod judicios de sancționare a faptei comise de

inculpată.

Este de necontestat că

inculpata a acționat sub stăpânirea unei puternice tulburări produsă de partea

vătămată prin agresarea ei în mod repetat cu palma peste față, că între părți

exista o stare conflictuală mai veche ce culminase cu separarea în fapt a

părților, și că inculpata este o persoană tânără, care și-a manifestat regretul

față de cele întâmplate”.

Apelul parchetului a fost

apreciat fondat de către instanța de control judiciar, cu privire la modul de

executare a pedepsei la care s-a orientat instanța de fond.

În acest sens, a reținut că:

„Dispunând suspendarea condiționată a executării pedepsei, prima instanță a

încălcat dispozițiile art. 81 alin. (3) C. pen., care precizează că aceasta nu

poate fi dispusă în cazul infracțiunilor intenționate pentru care legea prevede

pedeapsa închisorii mai mare de 15 ani” apreciind că prin pedeapsa prevăzută de

lege se înțelege pedeapsa prevăzută pentru infracțiunea tip, adică pentru

infracțiunea consumată și nu cea aplicabilă pentru forma atipică a

infracțiunii, cea rămasă în faza de tentativă, ca urmare a înjumătățirii

limitelor de pedeapsă prevăzută de art. 21 C. pen.

În ce privește cel de-al

doilea motiv de apel invocat de parchet a fost apreciat ca inadmisibil de către

instanța de control judiciar, atâta timp cât partea civilă C.A.S. a

municipiului București, persoană juridică cu capacitate deplină de exercițiu nu

a formulat apel pentru despăgubirile civile acordate de prima instanță.

Nefondat a fost apreciat și

apelul părții civile L.F., reținându-se că, instanța de fond a analizat în mod

judicios probele administrate de această parte pe latură civilă, stabilind că

în ceea ce privește daunele materiale este îndreptățită doar la jumătate din

suma dovedită, respectiv 2.500.000 lei, iar cu privire la solicitarea de

acordare a daunelor morale a apreciat că nu sunt justificate în condițiile în

care, partea vătămată nu a dovedit că ar fi suferit vreun prejudiciu

nepatrimonial.

În termen legal, împotriva

deciziei penale a declarat recurs inculpata L.A., solicitând, în principal,

schimbarea încadrării juridice a faptei, din tentativă la infracțiunea de omor

calificat în infracțiunea de lovire sau alte violențe, prevăzută de art. 180

alin. (2) C. pen., iar în subsidiar, admiterea recursului, casarea deciziei

atacate și menținerea ca temeinică și legală a hotărârii primei instanțe.

Recursul declarat de

inculpată este nefondat.

Examinând ansamblul probator

de la dosar, se constată că instanțele au reținut situația de fapt și vinovăția

inculpatei, în concordanță cu probele administrate, încadrând corect în

dispozițiile legale infracțiunea săvârșită.

Într-adevăr, fapta

inculpatei de a aplica soțului său o lovitură cu un cuțit cu lama de 15 cm

lungime (obiect apt de a ucide), cu intensitate, în zona abdominală, care însă

datorită gestului de autoapărare al părții vătămate a penetrat mușchiul

antebrațului, dar și zona ce a fost vizată, respectiv abdomenul părții

vătămate, constituie tentativă la infracțiunea de omor sub forma intenției

indirecte, deoarece, deși nu a urmărit uciderea părții vătămate, inculpata a

prevăzut posibilul rezultat al actului său de violență și a acceptat producerea

acestui rezultat.

Lovitura a fost aplicată cu

intensitate, într-o zonă vitală, cu un obiect vulnerant propriu să producă

moartea și a cauzat leziuni ce au necesitat 12-14 zile de îngrijiri medicale.

În raport de aceste date,

faptul că viața părții vătămate nu a fost pusă în primejdie este irelevantă,

intenția inculpatei de a-i suprima viața rezultând din intensitatea loviturii,

zona lezată, instrumentul vulnerant folosit și gravitatea leziunilor descrise

în actele medico-legale.

Așa fiind, solicitarea inculpatei

de a dispune schimbarea încadrării juridice a faptei, din tentativă la

infracțiunea de omor calificat, prevăzută de art. 20, raportat la art. 174 –

art. 175 lit. c) C. pen., în infracțiunea de lovire sau alte violențe,

prevăzută de art. 180 alin. (2) din același cod, nu poate fi primită.

Nici solicitarea din

recursul inculpatei formulată în subsidiar, de a se casa decizia atacată și de

a menține soluția instanței de fond, în ceea ce privește modalitatea de

executare a pedepsei aplicate, nu poate fi primită, întrucât, așa cum a reținut

și instanța de apel, în speță, aplicarea dispozițiilor art. 81 C. pen.,

respectiv suspendarea condiționată a executării pedepsei nu este posibilă,

având în vedere că pentru fapta tip comisă, respectiv omorul calificat, textul

incriminator prevede o pedeapsă maximă de 25 ani închisoare, situație în care

devin aplicabile dispozițiile art. 81 alin. (3) din același cod, potrivit

cărora suspendarea condiționată a executării pedepsei nu poate fi dispusă în

cazul în care maximul pedepsei prevăzute de lege este mai mare de 15 ani

închisoare.

Se constată așadar că

motivarea sub acest aspect a instanței de apel este corectă și deci, în mod

temeinic și legal a dispus ca inculpata să execute pedeapsa aplicată pentru

tentativa la infracțiunea de omor calificat, prin privare de libertate.

Pentru considerentele

arătate, având în vedere că verificând decizia atacată, în raport și cu

prevederile art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen., nu se constată

existența și a altor motive decât cele analizate, în măsură să ducă la casare,

urmează a se constata că recursul declarat de inculpata L.A. este nefondat și a

fi respins, ca atare, în temeiul art. 385

15

pct. 1 lit. b) din

același cod și a dispune potrivit dispozitivului prezentei decizii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de inculpata L.A. împotriva deciziei penale nr. 364 din 25

august 2004 a Curții de Apel Ploiești.

Deduce din pedeapsa aplicată

inculpatei, timpul arestării preventive de la 16 septembrie 2003 până la

punerea efectivă în libertate.

Obligă pe recurentă la plata

sumei de 1.200.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 1 martie 2005.