ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1500/2005

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Tribunalul Dâmbovița, prin sentința penală nr. 167 din 26 aprilie 2004, în baza art. 20, raportat la art. 174, art. 175 lit. c) C. pen., cu aplicarea art. 73 lit. b), art. 74 și art. 76 lit. b) din același cod, a condamnat pe inculpata L.A. la 2 ani și 6 luni închisoare și un an interzicerea drepturilor, prevăzute de art. 64 lit. a) și e) C. pen. În baza art. 81 și art. 82 C. pen., a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei, stabilind un termen de încercare de 4 ani și 6 luni. Conform art. 88 C. pen., a dedus timpul executat de la 16 septembrie 2003, iar în baza art. 350 alin. (3) lit. b) C. proc. pen., a dispus punerea de îndată în libertate a inculpatei.

În baza art. 118 lit. b) C. pen., a confiscat de la inculpată un cuțit cu mânerul din plastic având lama de 15 cm lungime. A obligat-o pe inculpată la plata sumei de 2.500.000 lei cu titlu de daune materiale către partea civilă L.F. și a respins cererea acestuia privind acordarea daunelor morale. Inculpata a fost obligată la plata sumei de 3.189.396 lei, despăgubiri către C.A.S. a municipiului București, iar către stat la plata sumei de 2.000.000 lei cu titlu de cheltuieli judiciare. Hotărând astfel, prima instanță a reținut că soții L.A. și L.F. erau separați în fapt și urmau a partaja bunurile dobândite împreună, pe rolul instanței aflându-se un proces de partaj. Pe fondul acestei stări conflictuale, la data de 30 iulie 2003, partea vătămată L.F.

a găsit-o la domiciliu pe inculpată, în momentul în care aceasta folosea aragazul și butelia, bunuri cu privire la care avea păreri diferite asupra modului de dobândire. Partea vătămată i-a reproșat soției sale că folosește fără drept aragazul, apoi a lovit-o de mai multe ori cu palma, iar aceasta a căzut la un moment dat de pe scaunul pe care ședea, agresiunea provocându-i o stare emoțională deosebită. Această tulburare creată de agresiunea părții vătămate asupra sa și favorizată de faptul că în acel moment inculpata folosea un cuțit la pregătirea mesei de prânz, a determinat o reacție necontrolată din partea ei, care s-a concretizat prin lovirea soțului cu cuțitul, iar acesta printr-un gest de autoapărare a reușit să împiedice penetrarea abdomenului folosindu-se de brațul stâng.

În felul acesta, lama cuțitului a pătruns prin mușchiul antebrațului și a atins abdomenul părții vătămate, leziunile cauzate având nevoie de 12-14 zile de îngrijiri medicale, fără ca viața să-i fie pusă în pericol. Împotriva sentinței penale au declarat apel parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmbovița, partea civilă L.F. și inculpata L.A. În apelul parchetului, hotărârea primei instanțe a fost criticată pentru nelegalitate și netemeinicie, întrucât în speță nu se putea dispune suspendarea condiționată a executării pedepsei, fiind astfel încălcate dispozițiile art. 81 alin. (3) C. pen., care prevăd că această modalitate de executare a pedepsei nu poate fi dispusă în cazul infracțiunii intenționate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 15 ani.

În apelul parchetului s-a mai arătat că pedeapsa aplicată de prima instanță încalcă criteriile generale de individualizare prevăzute de art. 72 C. pen., în sensul că au fost avute în vedere numai efectele circumstanței atenuante, prevăzute de art. 73 lit. b) din același cod, iar nu și gradul de pericol social concret al faptei săvârșite, care este o infracțiune îndreptată contra vieții, integrității corporale și sănătății. Cel de-al doilea motiv de apel referitor la omisiunea obligării inculpatei la dobânda legală către C.A.S. a municipiului București nu a mai fost susținut de reprezentantul parchetului cu ocazia dezbaterilor din data de 25 august 2004. Partea civilă L.F. nu și-a motivat în scris apelul declarat și nici nu s-a prezentat în instanță pentru a-l susține.

În apelul inculpatei s-a solicitat schimbarea încadrării juridice a faptei din tentativă la infracțiunea de omor calificat în infracțiunea de vătămare corporală din culpă, susținând că ea nu a avut nici un moment intenția să-l lovească pe soțul său, ci în momentul altercației lor i-a provocat din culpă acea leziune de penetrare a mușchiului mâinii și a abdomenului. Curtea de Apel Ploiești, prin decizia penală nr. 364 din 25 august 2004, a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmbovița, a desființat în parte sentința atacată, în sensul că a înlăturat aplicarea dispozițiilor art. 81 – art. 83 C. pen., cu privire la executarea pedepsei la care inculpata a fost condamnată și a aplicat dispozițiile art. 71 și art. 64 din același cod.

A menținut restul dispozițiilor sentinței. A respins, ca nefondate, apelurile declarate de partea civilă și de inculpată. În motivarea acestei soluții, instanța de control judiciar a reținut cu privire la solicitarea din apelul inculpatei de schimbare a încadrării juridice a faptei, în infracțiunea de vătămare corporală din culpă, prevăzută de art. 184 C. pen., următoarele: „La incidentul dintre inculpată și soțul acesteia nu au asistat alte persoane, astfel încât instanța de fond a fost nevoită să stabilească situația de fapt pe baza declarațiilor părții vătămate, ale inculpatei și să coroboreze aceste declarații cu mențiunile cuprinse în certificatul medico-legal ce a atestat leziunile suferite de partea vătămată.

Analizând aceste probe, prima instanță a ajuns la concluzia corectă că după ce a fost lovită de partea vătămată de mai multe ori cu palma peste față, una dintre lovituri provocându-i și căderea de pe scaun, inculpata care folosea un cuțit de bucătărie la pregătirea mesei, l-a lovit cu acesta pe soțul său, lovitura vizând zona abdominală. Lovitura aplicată nu a cauzat urmări grave în zona vizată, deoarece într-un gest de autoapărare, partea vătămată și-a interpus antebrațul între cuțit și abdomen, mușchiul fiindu-i penetrat de lama cuțitului în lungime de 14 cm, așa încât numai vârful cuțitului a reușit să-i penetreze abdomenul. Acest mecanism de producere a leziunilor este confirmat și de mențiunile cuprinse în certificatul medico legal nr. 873 din 1 august 2003, de declarațiile părții vătămate și chiar și de declarațiile inculpatei care a recunoscut că a lovit cu cuțitul în direcția soțului său, susținând însă că lovitura a vizat zona antebrațului.

Acesta fiind, modul în care s-au produs leziunile abdominale suferite de partea vătămată, credem că este exclusă ideea de culpă pe care încearcă să o promoveze inculpata în apărarea sa, în realitate aceasta acționând cu intenție indirectă. Cum lovitura aplicată de inculpată a vizat o zonă a corpului deosebit de vulnerantă, iar intensitatea loviturii a fost foarte mare, situație relevată de faptul că lovitura de cuțit a penetrat în întregime mușchiul antebrațului și a reușit să penetreze cu vârful și abdomenul, considerăm că este corectă încadrarea juridică dată de prima instanță, respectiv aceea de tentativă de omor, prevăzută de art. 20, raportat la art. 174 – art. 175 lit. c) C. pen.”.

Critica parchetului referitoare la cuantumul pedepsei aplicate inculpatei a fost apreciată de instanța de control judiciar, ca nefondată, arătând că: „stabilirea pedepsei la limita minimă prevăzută de lege prin aplicarea dispozițiilor art. 73 lit. b) C. pen., corespunde criteriilor de individualizare a pedepsei prevăzute de art. 72 C. pen. și reprezintă un mod judicios de sancționare a faptei comise de inculpată. Este de necontestat că inculpata a acționat sub stăpânirea unei puternice tulburări produsă de partea vătămată prin agresarea ei în mod repetat cu palma peste față, că între părți exista o stare conflictuală mai veche ce culminase cu separarea în fapt a părților, și că inculpata este o persoană tânără, care și-a manifestat regretul față de cele întâmplate”.

Apelul parchetului a fost apreciat fondat de către instanța de control judiciar, cu privire la modul de executare a pedepsei la care s-a orientat instanța de fond. În acest sens, a reținut că: „Dispunând suspendarea condiționată a executării pedepsei, prima instanță a încălcat dispozițiile art. 81 alin. (3) C. pen., care precizează că aceasta nu poate fi dispusă în cazul infracțiunilor intenționate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 15 ani” apreciind că prin pedeapsa prevăzută de lege se înțelege pedeapsa prevăzută pentru infracțiunea tip, adică pentru infracțiunea consumată și nu cea aplicabilă pentru forma atipică a infracțiunii, cea rămasă în faza de tentativă, ca urmare a înjumătățirii limitelor de pedeapsă prevăzută de art. 21 C. pen.

În ce privește cel de-al doilea motiv de apel invocat de parchet a fost apreciat ca inadmisibil de către instanța de control judiciar, atâta timp cât partea civilă C.A.S. a municipiului București, persoană juridică cu capacitate deplină de exercițiu nu a formulat apel pentru despăgubirile civile acordate de prima instanță. Nefondat a fost apreciat și apelul părții civile L.F., reținându-se că, instanța de fond a analizat în mod judicios probele administrate de această parte pe latură civilă, stabilind că în ceea ce privește daunele materiale este îndreptățită doar la jumătate din suma dovedită, respectiv 2.500.000 lei, iar cu privire la solicitarea de acordare a daunelor morale a apreciat că nu sunt justificate în condițiile în care, partea vătămată nu a dovedit că ar fi suferit vreun prejudiciu nepatrimonial.

În termen legal, împotriva deciziei penale a declarat recurs inculpata L.A., solicitând, în principal, schimbarea încadrării juridice a faptei, din tentativă la infracțiunea de omor calificat în infracțiunea de lovire sau alte violențe, prevăzută de art. 180 alin. (2) C. pen., iar în subsidiar, admiterea recursului, casarea deciziei atacate și menținerea ca temeinică și legală a hotărârii primei instanțe. Recursul declarat de inculpată este nefondat. Examinând ansamblul probator de la dosar, se constată că instanțele au reținut situația de fapt și vinovăția inculpatei, în concordanță cu probele administrate, încadrând corect în dispozițiile legale infracțiunea săvârșită.

Într-adevăr, fapta inculpatei de a aplica soțului său o lovitură cu un cuțit cu lama de 15 cm lungime (obiect apt de a ucide), cu intensitate, în zona abdominală, care însă datorită gestului de autoapărare al părții vătămate a penetrat mușchiul antebrațului, dar și zona ce a fost vizată, respectiv abdomenul părții vătămate, constituie tentativă la infracțiunea de omor sub forma intenției indirecte, deoarece, deși nu a urmărit uciderea părții vătămate, inculpata a prevăzut posibilul rezultat al actului său de violență și a acceptat producerea acestui rezultat. Lovitura a fost aplicată cu intensitate, într-o zonă vitală, cu un obiect vulnerant propriu să producă moartea și a cauzat leziuni ce au necesitat 12-14 zile de îngrijiri medicale.

În raport de aceste date, faptul că viața părții vătămate nu a fost pusă în primejdie este irelevantă, intenția inculpatei de a-i suprima viața rezultând din intensitatea loviturii, zona lezată, instrumentul vulnerant folosit și gravitatea leziunilor descrise în actele medico-legale. Așa fiind, solicitarea inculpatei de a dispune schimbarea încadrării juridice a faptei, din tentativă la infracțiunea de omor calificat, prevăzută de art. 20, raportat la art. 174 – art. 175 lit. c) C. pen., în infracțiunea de lovire sau alte violențe, prevăzută de art. 180 alin. (2) din același cod, nu poate fi primită.

Nici solicitarea din recursul inculpatei formulată în subsidiar, de a se casa decizia atacată și de a menține soluția instanței de fond, în ceea ce privește modalitatea de executare a pedepsei aplicate, nu poate fi primită, întrucât, așa cum a reținut și instanța de apel, în speță, aplicarea dispozițiilor art. 81 C. pen., respectiv suspendarea condiționată a executării pedepsei nu este posibilă, având în vedere că pentru fapta tip comisă, respectiv omorul calificat, textul incriminator prevede o pedeapsă maximă de 25 ani închisoare, situație în care devin aplicabile dispozițiile art. 81 alin. (3) din același cod, potrivit cărora suspendarea condiționată a executării pedepsei nu poate fi dispusă în cazul în care maximul pedepsei prevăzute de lege este mai mare de 15 ani închisoare.

Se constată așadar că motivarea sub acest aspect a instanței de apel este corectă și deci, în mod temeinic și legal a dispus ca inculpata să execute pedeapsa aplicată pentru tentativa la infracțiunea de omor calificat, prin privare de libertate. Pentru considerentele arătate, având în vedere că verificând decizia atacată, în raport și cu prevederile art. 385 9 alin. (3) C. proc. pen., nu se constată existența și a altor motive decât cele analizate, în măsură să ducă la casare, urmează a se constata că recursul declarat de inculpata L.A. este nefondat și a fi respins, ca atare, în temeiul art. 385 15 pct. 1 lit. b) din același cod și a dispune potrivit dispozitivului prezentei decizii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpata L.A. împotriva deciziei penale nr. 364 din 25 august 2004 a Curții de Apel Ploiești. Deduce din pedeapsa aplicată inculpatei, timpul arestării preventive de la 16 septembrie 2003 până la punerea efectivă în libertate. Obligă pe recurentă la plata sumei de 1.200.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 1 martie 2005.