ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 6148/2004

Deliberând asupra recursurilor declarate de inculpații C.L.C. și C.F., împotriva deciziei penale nr. 173/ A, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția penală, la 20 mai 2004 în dosarul nr. 2635/P/2004, constată următoarele: Printr-un rechizitoriu întocmit de la 3 septembrie 2003 Parchetului de pe lângă Tribunalul Timiș a dispus trimiterea în judecată penală a inculpaților C.F. și C.L.C., pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie, prevăzute de art. 211 alin. (2) lit. b) și c) și alin. (2 1 ) lit. a) C. pen. Totodată a fost scos de sub urmărire penală, pentru infracțiunea de tăinuire, prevăzută de art. 221 C. pen., învinuitul M.D.R., căruia i s-a aplicat o amendă administrativă de 5.000.000 lei.

În rechizitoriu s-a reținut în esență că în noaptea de 14 august 2003, în timp ce consuma băuturi alcoolice, împreună cu R.A., inculpatul C.F. i-a sustras acestuia un portofel, în care partea vătămată avea pașaportul și suma de 1.800.000 lei, pe care l-a dat apoi inculpatului C.L.C. S-a menționat de asemenea că, întrucât partea vătămată a remarcat dispariția bunurilor amintite inculpații i-au restituit pașaportul si au aruncat portofelul, iar în momentul în care R.A. a început să strige, cerând ajutorul poliției, inculpatul C.F. i-a aplicat multiple lovituri, prin care i-a cauzat leziuni a căror vindecare a necesitat 10 zile de îngrijiri medicale. S-a mai reținut că, profitând de acea altercație, C.L.C.

a căutat portofelul victimei din care a luat 1.800.000 lei, iar din această sumă a dat învinuitului M.D.R. 200.000 lei, restul banilor sustrași fiind apoi împărțiți în mod egal între cei doi inculpați. Cauza a fost înregistrată inițial pe rolul Tribunalului Timiș, secția penală, cu numărul de dosar 9489/P/2003, iar prin sentința penală nr. 93/ P, pronunțată la 4 februarie 2004, instanța astfel sesizată a schimbat încadrarea juridică dispunând condamnarea inculpatului C.F. la 174 de zile de închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de lovire, prevăzute de art. 180 alin. (2) C. pen., iar a inculpatului C.L.C. la 3 ani închisoare, pentru comiterea infracțiunii de furt calificat, prevăzute de art. 208 alin. (1), art. 209 alin. (1) lit. e) și g) C. pen.

Conform art. 88 C. pen., instanța de fond a dedus din pedepsele menționate perioadele în care inculpații au fost arestați preventiv, cuprinse între 18 august 2003 și 4 februarie 2004 în cazul lui C.L.C. și respectiv între 15 august 2003 și 4 februarie 2004, în cazul lui C.F., constatând că pedeapsa aplicată acestuia din urmă a fost executată. De asemenea s-a făcut aplicarea art. 81 și art. 82 C. pen., în sensul suspendării condiționate a pedepsei stabilite în cazul lui C.L.C., termenul de încercare fiind de 5 ani, iar instanța a atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 83 C. pen. În ceea ce privește latura civilă instanța l-a obligat pe inculpatul C.L.C. să îi plătească lui R.A. despăgubiri în valoare de 1.800.000 lei, conform art. 14 și art. 346 C. proc.

pen., respingând însă pretențiile aceleiași părți civile, privind acordarea unor despăgubiri suplimentare în cuantum de 30.000.000 lei. Întrucât o suma de 531.000 lei găsită asupra C.F. fusese predată, în cursul urmăririi penale, lui R.A., acesta din urmă a fost obligat să o restituie respectivului inculpat. Totodată inculpații au fost obligați să plătească statului, cu titlu de cheltuieli judiciare, câte 3.000.000 lei, menționându-se că onorariul avocatului desemnat din oficiu pentru inculpatul C.L.C., urma a fi avansat din fondul Ministerului Justiției. Pentru a pronunța această sentință instanța a reținut în esență că probele administrate în cauză nu confirmă, de o manieră concludentă, dinamica infracțională evocată în rechizitoriu, deoarece declarațiile părții vătămate sunt confuze, iar depozițiile lui M.D.R.

au un caracter contradictoriu și nu oferă garanția obiectivități, în condițiile în care acest martor a avut interesul să ascundă propria sa implicare în agresarea părții vătămate. În consecință s-a apreciat că: - “între cei doi inculpați nu a existat nici o înțelegere prealabilă și că față de partea vătămată au existat două acțiuni infracționale distincte una de cealaltă și anume lovirea părții vătămate cu pumnul în față de către inculpatul C.F.

pe fondul acuzelor de furt al portofelului, al injuriilor adresate de partea vătămată acelui inculpat și al îmbrâncelilor reciproce și o a doua acțiune de furt a sumei de bani (1.800.000 lei, conform părții vătămate; 1.200.000 lei, conform declarației inculpatului C.L.C.) de către inculpatul C.L.C.” În legătură cu suma de bani (531.000 lei) găsită ascunsă în lenjeria intimă a lui C.F., instanța de fond a apreciat că, în condițiile în care respectivul inculpat a făcut dovada că, în ziua precedentă, încasase salariul de la locul său de muncă, aceasta nu constituie o probă a însușirii de către el a unei părți din banii sustrași lui R.A. Apelul declarat ulterior de Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș, împotriva sentinței astfel pronunțate a fost admis prin decizia penală nr. 173/ A, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția penală, la 20 mai 2004 în dosarul nr. 2635/P/2004.

Ca urmare hotărârea primei instanțe fost desființată și s-a procedat la rejudecarea cauzei, fiecare dintre cei doi inculpați fiind condamnat la câte 7 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie, prevăzute de art. 211 alin. (2) lit. b) și c) și alin. (2 1 ) lit. a) C. pen. De asemenea instanța de apel a făcut aplicarea prevederilor art. 64 și art. 71 C. pen., ca și a dispozițiilor art. 88 C. pen., deducând din pedepsele aplicate perioadele în care inculpații au fost arestați preventiv. Prin aceeași decizie s-a dat o altă soluție și în ceea ce privește latura civilă în sensul că: - inculpații au fost obligați în solidar să plătească părții civile despăgubirile în valoare de 1.800.000 lei, - a fost înlăturată dispoziția primei instanțe privind obligarea lui R.A.

la restituirea către inculpatul C.F. a sumei de 531.000 lei și - s-a constatat că în urma recuperării ei, această din urmă sumă se impune a fi dedusă din valoarea totală (1.800.000 lei) a prejudiciului. În considerentele deciziei s-a apreciat că sentința a fost pronunțată pe baza unei interpretări greșite a probatoriului administrat. S-a reținut astfel de către instanța de apel că în speță s-a făcut dovada că, la sugestia lui M.D.R., inculpații au acționat de comun acord în scopul deposedării părții vătămate de banii, pe care ulterior i-au împărțit între ei, după ce mai întâi C.F. l-a lovit pe R.A. în momentul în care acesta a început să strige, solicitând sprijinul poliției. Pe cale de consecință s-a apreciat că ambii inculpați, urmează a răspunde penal pentru infracțiunea de tâlhărie, precum și civil prin obligarea lor în solidar la plata banilor sustrași, mai puțin suma găsită asupra lui C.F.

și care a fost restituită victimei în cursul urmăririi penale. Împotriva deciziei instanței de apel au declarat recurs în termen legal inculpații C.L.C. și C.F., cauza fiind apoi înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație si Justiție, cu numărul de dosar 3388/2004. În motivarea recursurilor lor ambii inculpați au susținut că nu se fac vinovați de infracțiunea de tâlhărie ci numai de infracțiunile reținute în sarcina lor de către prima instanță, afirmând că au acționat independent unul de celălalt. În acest sens recurentul C.L.C. a relevat că a profitat de altercația dintre C.F. și R.A. pentru a sustrage banii aflați în portofelul acestuia din urmă, din care 200.000 lei, i-a dat ulterior martorului M.D.R., care îi sugerase ideea furtului instigându-l în acest sens.

Același recurent a subliniat că nu a existat nici o înțelegere prealabilă între el și C.F., cu care de altfel nu s-a mai întâlnit după ce a comis furtul. La rândul său recurentul inculpat C.F. a arătat că activitatea sa infracțională se rezumă la loviturile, pe care le-a aplicat părții vătămate, provocat de injuriile ce i-au fost adresate de R.A., nefiind în nici un mod implicat în sustragerea banilor acestuia din urmă. În ceea ce îl privește intimatul parte-vătămată R.A. nu s-a prezentat în fața acestei Curți și nici nu și-a făcut cunoscut în scris punctul de vedere, referitor la recursurile declarate în cauză. Recursurile sunt nefondate. În acest sens este de observat mai întâi că, potrivit propriilor declarații ale inculpaților și ale părții vătămate, activitatea infracțională s-a desfășurat în condițiile în care cei trei se găseau sub influența băuturilor alcoolice, la fel ca și o parte dintre martori.

În acest context inadvertențele, neconcordanțele ori retractările evidențiate în depozițiile unor martori, ca și în declarațiile părții vătămate, ori ale inculpaților își găsesc o primă explicație în starea de ebrietate a celor menționați. O altă explicație rezidă în vădita solidaritatea pe care cei mai mulți dintre martori au manifestat-o față de inculpați modificându-și depozițiile în fața primei instanțe, pentru a coincide cu apărările acestora. Atitudinea respectivilor martori este de altfel explicabilă dacă se ține seama că aceștia se numărau, la fel ca și inculpații, printre clienții de la ora 3,00 noaptea, ai unor așa numite baruri situate în apropierea Gării de Nord din Timișoara. Faptul că printre aceștia se găseau și minori, inclusiv unii in vârstă de 14 ani (H.P.) sau chiar de 12 ani (R.V.A.) este de asemenea ilustrativ cât privește statutul social al martorilor și disponibilitatea lor de a coopera cu autoritățile.

Raportată la datele speței analiza probelor presupunea deci identificarea și înlăturarea elementelor probatorii distorsionate de factorii subiectivi mai sus enumerați, așa cum de altfel a s-a și procedat cu ocazia judecării cauzei în apel. Prin comparație opțiunea instanței de fond de înlăturare, ca neconcludent, a întregului material probatoriu nu își găsește justificarea, dată fiind de exemplu concordanța dintre declarațiile pe care inculpatul C.L.C. și martorul M.D.R. le-au dat în cursul urmăririi penale. Acesta a fost de altfel primul element probatoriu care a permis stabilirea, în esență, a modului în care inculpații au acționat pentru a-l deposeda pe R.A. de banii, pe care îi avea în portofel și, respectiv, pentru a anihila prin violență încercările victimei de a-și recupera bunurile ori de a cere ajutorul autorităților.

Respectivele probe atestă cu certitudine: - faptul că deposedarea de portofel a victimei a fost efectuată de C.F., - împrejurarea că bani aflați în portofel au fost luați de C.L.C., care a dat o parte din ei lui M.D.R., iar restul i-a împărțit cu celălalt coinculpat precum și - exercitarea de către C.F. a unor violențe asupra lui R.A., în momentul în care acesta, realizând că fusese deposedat de bunuri, a pretins restituirea lor de către inculpați și a strigat solicitând intervenția poliției. Toate aceste împrejurări au fost relatate și în fața instanței de fond de către martorul M.D.R., cu prilejul unei a doua audieri a sa, fiind de asemenea confirmate în detaliu prin depoziții ale unor martori oculari, S.M.

și H.P., care nu au fost în nici un mod implicați în activitatea infracțională. Retractarea de către inculpatul C.L.C. a recunoașterii inițiale, într-o vădită încercare de a separa propria activitate infracțională de aceea a lui C.F. este, în acest context probatoriu, irelevantă. În ceea ce îl privește, inculpatul C.F., a adoptat încă de la urmărirea penală aceeași tactică contestând orice implicare a sa în sustragerea portofelului și a banilor aparținând lui R.A. Nici chiar acest inculpat nu a fost însă pe deplin consecvent, recunoscând, în față instanței de fond, anumite aspecte de fapt, pe care la urmărirea penală nu le menționase. Este de amintit în acest sens în special evocarea momentului în care partea vătămată s-a aflat practic numai în prezența celor doi inculpați și a lui M.D.R., ceea ce a facilitat sustragerea portofelului ca și exercitarea nestânjenită a unor acte de violență asupra victimei.

Așa fiind încadrarea juridică dată de instanța de apel respectivei activități infracționale corespunde pe deplin prevederilor art. 221 alin. (2) lit. b) și c) și alin. (2 1 ) lit. a) C. pen. Prin urmare în speță nu își găsesc incidența prevederile art. 385 9 pct. 12, 17 sau 17 1 C. proc. pen., ca de altfel nici o altă dispoziție cuprinsă în textul de lege amintit. În consecință Curtea va face aplicarea art. 385 15 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., respingând recursurile ca nefondate. Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurenții urmează a fi obligați la plata către stat a cheltuielilor judiciare, cu mențiunea că onorariul apărătorului din oficiu se va plăti din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursurile declarate de inculpații C.L.C. și C.F., împotriva deciziei penale nr. 173 din 20 mai 2004 a Curții de Apel Timișoara, ca nefondate. Obligă pe recurenții inculpați să plătească statului câte 1.600.000 lei fiecare, reprezentând cheltuieli judiciare, sume în care se include și onorariul apărătorului din oficiu în valoare de câte 400.000 lei și care va fi avansat din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 noiembrie 2004