ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 6148/2004

Deliberând asupra recursurilor declarate de inculpații

C.L.C. și C.F., împotriva deciziei penale nr. 173/ A, pronunțate de Curtea de

Apel Timișoara, secția penală, la 20 mai 2004 în dosarul nr. 2635/P/2004,

constată următoarele:

Printr-un rechizitoriu întocmit de la 3 septembrie

2003 Parchetului de pe lângă Tribunalul Timiș a dispus trimiterea în judecată penală

a inculpaților C.F. și C.L.C., pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie, prevăzute

de art. 211 alin. (2) lit. b) și c) și alin. (2

1

) lit. a) C. pen.

Totodată a fost scos de sub urmărire penală, pentru

infracțiunea de tăinuire, prevăzută de art. 221 C. pen., învinuitul M.D.R., căruia

i s-a aplicat o amendă administrativă de 5.000.000 lei.

În rechizitoriu s-a reținut în esență că în noaptea de

14 august 2003, în timp ce consuma băuturi alcoolice, împreună cu R.A., inculpatul

C.F. i-a sustras acestuia un portofel, în care partea vătămată avea pașaportul și

suma de 1.800.000 lei, pe care l-a dat apoi inculpatului C.L.C.

S-a menționat de asemenea că, întrucât partea vătămată

a remarcat dispariția bunurilor amintite inculpații i-au restituit pașaportul

si au aruncat portofelul, iar în momentul în care R.A. a început să strige,

cerând ajutorul poliției, inculpatul C.F. i-a aplicat multiple lovituri, prin

care i-a cauzat leziuni a căror vindecare a necesitat 10 zile de îngrijiri

medicale.

S-a mai reținut că, profitând de acea altercație, C.L.C.

a căutat portofelul victimei din care a luat 1.800.000 lei, iar din această sumă

a dat învinuitului M.D.R. 200.000 lei, restul banilor sustrași fiind apoi împărțiți

în mod egal între cei doi inculpați.

Cauza a fost înregistrată inițial pe rolul Tribunalului

Timiș, secția penală, cu numărul de dosar 9489/P/2003, iar prin sentința penală

nr. 93/ P, pronunțată la 4 februarie 2004, instanța astfel sesizată a schimbat

încadrarea juridică dispunând condamnarea inculpatului C.F. la 174 de zile de

închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de lovire, prevăzute de art. 180 alin.

(2) C. pen., iar a inculpatului C.L.C. la 3 ani închisoare, pentru comiterea

infracțiunii de furt calificat, prevăzute de art. 208 alin. (1), art. 209 alin.

(1) lit. e) și g) C. pen.

Conform art. 88 C. pen., instanța de fond a dedus din

pedepsele menționate perioadele în care inculpații au fost arestați preventiv, cuprinse

între 18 august 2003 și 4 februarie 2004 în cazul lui C.L.C. și respectiv între

15 august 2003 și 4 februarie 2004, în cazul lui C.F., constatând că pedeapsa

aplicată acestuia din urmă a fost executată.

De asemenea s-a făcut aplicarea art. 81 și art. 82 C.

pen., în sensul suspendării condiționate a pedepsei stabilite în cazul lui C.L.C.,

termenul de încercare fiind de 5 ani, iar instanța a atras atenția inculpatului

asupra dispozițiilor art. 83 C. pen.

În ceea ce privește latura civilă instanța l-a obligat

pe inculpatul C.L.C. să îi plătească lui R.A. despăgubiri în valoare de 1.800.000

lei, conform art. 14 și art. 346 C. proc. pen., respingând însă pretențiile

aceleiași părți civile, privind acordarea unor despăgubiri suplimentare în

cuantum de 30.000.000 lei.

Întrucât o suma de 531.000 lei găsită asupra C.F.

fusese predată, în cursul urmăririi penale, lui R.A., acesta din urmă a fost

obligat să o restituie respectivului inculpat.

Totodată inculpații au fost obligați să plătească

statului, cu titlu de cheltuieli judiciare, câte 3.000.000 lei, menționându-se că

onorariul avocatului desemnat din oficiu pentru inculpatul C.L.C., urma a fi

avansat din fondul Ministerului Justiției.

Pentru a pronunța această sentință instanța a reținut

în esență că probele administrate în cauză nu confirmă, de o manieră concludentă,

dinamica infracțională evocată în rechizitoriu, deoarece declarațiile părții vătămate

sunt confuze, iar depozițiile lui M.D.R. au un caracter contradictoriu și nu

oferă garanția obiectivități, în condițiile în care acest martor a avut

interesul să ascundă propria sa implicare în agresarea părții vătămate.

În consecință s-a apreciat că:

- “între cei doi inculpați nu a existat nici o înțelegere

prealabilă și că față de partea vătămată au existat două acțiuni infracționale distincte

una de cealaltă și anume lovirea părții vătămate cu pumnul în față de către

inculpatul C.F. pe fondul acuzelor de furt al portofelului, al injuriilor adresate

de partea vătămată acelui inculpat și al îmbrâncelilor reciproce și o a doua acțiune

de furt a sumei de bani (1.800.000 lei, conform părții vătămate; 1.200.000 lei,

conform declarației inculpatului C.L.C.) de către inculpatul C.L.C.”

În legătură cu suma de bani (531.000 lei) găsită

ascunsă în lenjeria intimă a lui C.F., instanța de fond a apreciat că, în condițiile

în care respectivul inculpat a făcut dovada că, în ziua precedentă, încasase

salariul de la locul său de muncă, aceasta nu constituie o probă a însușirii de

către el a unei părți din banii sustrași lui R.A.

Apelul declarat ulterior de Parchetul de pe lângă

Tribunalul Timiș, împotriva sentinței astfel pronunțate a fost admis prin decizia

penală nr. 173/ A, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția penală, la 20

mai 2004 în dosarul nr. 2635/P/2004.

Ca urmare hotărârea primei instanțe fost desființată și

s-a procedat la rejudecarea cauzei, fiecare dintre cei doi inculpați fiind

condamnat la câte 7 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie,

prevăzute de art. 211 alin. (2) lit. b) și c) și alin. (2

1

) lit. a)

C. pen.

De asemenea instanța de apel a făcut aplicarea

prevederilor art. 64 și art. 71 C. pen., ca și a dispozițiilor art. 88 C. pen.,

deducând din pedepsele aplicate perioadele în care inculpații au fost arestați

preventiv.

Prin aceeași decizie s-a dat o altă soluție și în ceea

ce privește latura civilă în sensul că:

- inculpații au fost obligați în solidar să plătească

părții civile despăgubirile în valoare de 1.800.000 lei,

- a fost înlăturată dispoziția primei instanțe privind

obligarea lui R.A. la restituirea către inculpatul C.F. a sumei de 531.000 lei și

- s-a constatat că în urma recuperării ei, această din

urmă sumă se impune a fi dedusă din valoarea totală (1.800.000 lei) a

prejudiciului.

În considerentele deciziei s-a apreciat că sentința a

fost pronunțată pe baza unei interpretări greșite a probatoriului administrat.

S-a reținut astfel de către instanța de apel că în speță

s-a făcut dovada că, la sugestia lui M.D.R., inculpații au acționat de comun

acord în scopul deposedării părții vătămate de banii, pe care ulterior i-au împărțit

între ei, după ce mai întâi C.F. l-a lovit pe R.A. în momentul în care acesta a

început să strige, solicitând sprijinul poliției.

Pe cale de consecință s-a apreciat că ambii inculpați,

urmează a răspunde penal pentru infracțiunea de tâlhărie, precum și civil prin

obligarea lor în solidar la plata banilor sustrași, mai puțin suma găsită

asupra lui C.F. și care a fost restituită victimei în cursul urmăririi penale.

Împotriva deciziei instanței de apel au declarat recurs

în termen legal inculpații C.L.C. și C.F., cauza fiind apoi înregistrată pe rolul

Înaltei Curți de Casație si Justiție, cu numărul de dosar 3388/2004.

În motivarea recursurilor lor ambii inculpați au susținut

că nu se fac vinovați de infracțiunea de tâlhărie ci numai de infracțiunile reținute

în sarcina lor de către prima instanță, afirmând că au acționat independent unul

de celălalt.

În acest sens recurentul C.L.C. a relevat că a

profitat de altercația dintre C.F. și R.A. pentru a sustrage banii aflați în portofelul

acestuia din urmă, din care 200.000 lei, i-a dat ulterior martorului M.D.R., care

îi sugerase ideea furtului instigându-l în acest sens.

Același recurent a subliniat că nu a existat nici o înțelegere

prealabilă între el și C.F., cu care de altfel nu s-a mai întâlnit după ce a

comis furtul.

La rândul său recurentul inculpat C.F. a arătat că activitatea

sa infracțională se rezumă la loviturile, pe care le-a aplicat părții vătămate,

provocat de injuriile ce i-au fost adresate de R.A., nefiind în nici un mod

implicat în sustragerea banilor acestuia din urmă.

În ceea ce îl privește intimatul parte-vătămată R.A.

nu s-a prezentat în fața acestei Curți și nici nu și-a făcut cunoscut în scris

punctul de vedere, referitor la recursurile declarate în cauză.

Recursurile sunt nefondate.

În acest sens este de observat mai întâi că, potrivit

propriilor declarații ale inculpaților și ale părții vătămate, activitatea

infracțională s-a desfășurat în condițiile în care cei trei se găseau sub

influența băuturilor alcoolice, la fel ca și o parte dintre martori.

În acest context inadvertențele, neconcordanțele ori

retractările evidențiate în depozițiile unor martori, ca și în declarațiile părții

vătămate, ori ale inculpaților își găsesc o primă explicație în starea de

ebrietate a celor menționați.

O altă explicație rezidă în vădita solidaritatea pe

care cei mai mulți dintre martori au manifestat-o față de inculpați

modificându-și depozițiile în fața primei instanțe, pentru a coincide cu apărările

acestora.

Atitudinea respectivilor martori este de altfel

explicabilă dacă se ține seama că aceștia se numărau, la fel ca și inculpații, printre

clienții de la ora 3,00 noaptea, ai unor așa numite baruri situate în

apropierea Gării de Nord din Timișoara.

Faptul că printre aceștia se găseau și minori,

inclusiv unii in vârstă de 14 ani (H.P.) sau chiar de 12 ani (R.V.A.) este de

asemenea ilustrativ cât privește statutul social al martorilor și

disponibilitatea lor de a coopera cu autoritățile.

Raportată la datele speței analiza probelor presupunea

deci identificarea și înlăturarea elementelor probatorii distorsionate de

factorii subiectivi mai sus enumerați, așa cum de altfel a s-a și procedat cu

ocazia judecării cauzei în apel.

Prin comparație opțiunea instanței de fond de înlăturare,

ca neconcludent, a întregului material probatoriu nu își găsește justificarea, dată

fiind de exemplu concordanța dintre declarațiile pe care inculpatul C.L.C. și martorul

M.D.R. le-au dat în cursul urmăririi penale.

Acesta a fost de altfel primul element probatoriu care

a permis stabilirea, în esență, a modului în care inculpații au acționat pentru

a-l deposeda pe R.A. de banii, pe care îi avea în portofel și, respectiv, pentru

a anihila prin violență încercările victimei de a-și recupera bunurile ori de a

cere ajutorul autorităților.

Respectivele probe atestă cu certitudine:

- faptul că deposedarea de portofel a victimei a fost

efectuată de C.F.,

- împrejurarea că bani aflați în portofel au fost luați

de C.L.C., care a dat o parte din ei lui M.D.R., iar restul i-a împărțit cu celălalt

coinculpat precum și

- exercitarea de către C.F. a unor violențe asupra lui

R.A., în momentul în care acesta, realizând că fusese deposedat de bunuri, a pretins

restituirea lor de către inculpați și a strigat solicitând intervenția poliției.

Toate aceste împrejurări au fost relatate și în fața

instanței de fond de către martorul M.D.R., cu prilejul unei a doua audieri a

sa, fiind de asemenea confirmate în detaliu prin depoziții ale unor martori

oculari, S.M. și H.P., care nu au fost în nici un mod implicați în activitatea

infracțională.

Retractarea de către inculpatul C.L.C. a recunoașterii

inițiale, într-o vădită încercare de a separa propria activitate infracțională

de aceea a lui C.F. este, în acest context probatoriu, irelevantă.

În ceea ce îl privește, inculpatul C.F., a adoptat încă

de la urmărirea penală aceeași tactică contestând orice implicare a sa în sustragerea

portofelului și a banilor aparținând lui R.A.

Nici chiar acest inculpat nu a fost însă pe deplin consecvent,

recunoscând, în față instanței de fond, anumite aspecte de fapt, pe care la urmărirea

penală nu le menționase.

Este de amintit în acest sens în special evocarea momentului

în care partea vătămată s-a aflat practic numai în prezența celor doi inculpați

și a lui M.D.R., ceea ce a facilitat sustragerea portofelului ca și exercitarea

nestânjenită a unor acte de violență asupra victimei.

Așa fiind încadrarea juridică dată de instanța de apel

respectivei activități infracționale corespunde pe deplin prevederilor art. 221

alin. (2) lit. b) și c) și alin. (2

1

) lit. a) C. pen.

Prin urmare în speță nu își găsesc incidența prevederile

art. 385

9

pct. 12, 17 sau 17

1

C. proc. pen., ca de altfel

nici o altă dispoziție cuprinsă în textul de lege amintit.

În consecință Curtea va face aplicarea art. 385

15

alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., respingând recursurile ca nefondate.

Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurenții

urmează a fi obligați la plata către stat a cheltuielilor judiciare, cu mențiunea

că onorariul apărătorului din oficiu se va plăti din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de inculpații C.L.C. și

C.F., împotriva deciziei penale nr. 173 din 20 mai 2004 a Curții de Apel Timișoara,

ca nefondate.

Obligă pe recurenții inculpați să plătească statului

câte 1.600.000 lei fiecare, reprezentând cheltuieli judiciare, sume în care se

include și onorariul apărătorului din oficiu în valoare de câte 400.000 lei și

care va fi avansat din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 noiembrie

2004