ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2171/2005

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 977 din 6 august 2004, pronunțată de Tribunalul București, secția a II-a penală, în dosarul nr. 2112/2004, în baza art. 334 C. proc. pen., a schimbat încadrarea juridică a faptei săvârșită de inculpatul F.G. din infracțiunea prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. b) și c) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen., în infracțiunea prevăzută de art. 208 alin. (1) – art. 209 alin. (1) lit. e) și g) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen. În baza art. 208 alin. (1) – art. 209 alin. (1) lit. e) și g) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen., a condamnat pe inculpatul F.G. la o pedeapsă de 6 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de furt calificat la data de 26 martie 2004, în dauna părții vătămate B.I.

În baza art. 61 C. pen., a dispus revocarea beneficiului liberării a restului rămas neexecutat de 207 zile închisoare din pedeapsa aplicată prin sentința penală nr. 228 din 14 martie 2002 a Tribunalului București, definitivă prin decizia penală nr. 245 din 14 mai 2002 a Curții de Apel București, rest pe care l-a contopit cu pedeapsa aplicată prin sentința penală nr. 977 din 6 august 2004, inculpatul urmând să execute pedeapsa cea mai grea de 6 ani închisoare sporită cu 2 luni, în final, având de executat pedeapsa închisorii de 6 ani și 2 luni închisoare. S-a făcut aplicarea art. 71 și art. 64 C. pen. S-a menținut starea de arest a inculpatului și a dedus prevenția de la 27 martie 2004 la zi.

S-a luat act că partea vătămată B.I. nu s-a constituit parte civilă în cauză. La data de 26 martie 2004, în jurul orelor 21,00, la barul A. situat în a venit la masa părții vătămate B.I. inculpatul F.G. intrând în vorbă cu aceasta. După un timp relativ scurt petrecut de cei doi împreună, inculpatul a solicitat părții vătămate telefonul mobil pentru a apela pe soția sa, fapt consimțit de partea vătămată, care îl cunoștea pe inculpat din vedere. În două rânduri a încredința partea vătămată inculpatului telefonul, însă după fiecare apel dat, inculpatul a restituit telefonul părții vătămate. Ulterior, cei doi au părăsit împreună barul, iar pe stradă inculpatul a repetat solicitarea de a-și apela soția de pe telefonul părții vătămate și de această dată partea vătămată a fost de acord însă, temându-se ca inculpatul să nu-i consume impulsurile, a ținut telefonul în mâna sa.

Cu toate acestea inculpatul a luat din mâna părții vătămate telefonul mobil și a fugit cu el într-o direcție necunoscută. Partea vătămată a ajuns acasă și a povestit fiului său, martorul B.D.A. cele întâmplate. În aceeași noapte, inculpatul a încercat valorificarea telefonului mobil sustras, oferindu-i-l, spre vânzare, martorului din acte A.S. care se afla la un bar împreună cu martorul B.D.A. În acest mod, martorul B.D.A. a recunoscut telefonul mobil ca aparținând tatălui său și i-a solicitat inculpatului să îl însoțească acasă sub pretextul că ar dori să-l cumpere tatăl său. În scara blocului părții vătămate, martorul B.D.A. a prezentat actele prin care tatăl său a cumpărat telefonul mobil, datele corespunzând cu cele ale telefonului prezentat de inculpat, la fața locului fiind chemate și organele de poliție care l-au condus pe inculpat la secția 13 poliție.

Referitor la încadrarea juridică a faptei descrise mai sus, Tribunalul a constatat următoarele: Conform definiției doctrinare, tâlhăria reprezintă un furt comis prin întrebuințarea de violențe sau amenințări ori furtul urmat de întrebuințarea unor astfel de mijloace pentru păstrarea bunului furat pentru a-și asigura scăparea sau pentru înlăturarea urmelor infracțiunii. Potrivit definiției, această infracțiune are un conținut constitutiv complex, fiind compusă din furtul propriu-zis corespunzător definiției date de art. 208 C. pen., respectiv luarea unui bun mobil din posesia sau detenția altuia, fără consimțământul acestuia, în scopul însușirii pe nedrept și o acțiune secundară, constând în folosirea de violențe, (în sensul art. 180 C. pen.) sau amenințări (în sensul art. 193 C. pen.).

În ceea ce privește acțiunea principală de furt, nu există îndoială că privire la aceasta, conform probelor enumerate mai sus. Referitor însă la cel de al doilea element care duce la caracterizarea infracțiunii drept tâlhărie, tribunalul a constatat că există serioase dubii cu privire la existența unor violențe, rezultând atât din declarațiile constante ale inculpatului cât și din declarațiile părții vătămate, coroborat cu împrejurările concrete de săvârșire a faptei.

Astfel, tribunalul a avut în vedere, pe de o parte împrejurarea că partea vătămată și inculpatul se cunoșteau din vedere, împrejurarea că partea vătămată de bună-voie a încredințat inculpatului telefonul său mobil pentru ca acesta să-și apeleze soția în alte două rânduri în aceleași împrejurări și în aceeași seară, sub aspectul situației de fapt, iar pe de altă parte a avut în vedere declarația părții vătămate dată în faza cercetării judecătorești, care, la întrebarea explicită a instanței dacă i-a fost smuls sau luat telefonul mobil din mână, a precizat că nu a avut loc o acțiune de smulgere. Tribunalul a înlăturat parțial declarația din acte a lui B.D.A. referitoare la faptul că tatăl său a fost deposedat prin smulgere de telefonul mobil, având în vedere că această declarație constituie o probă indirectă, neimplicând percepția proprie a martorului, ci doar o relatare a împrejurărilor de fapt, astfel cum au fost înțelese de martor din povestirea părții vătămate.

Față de probele administrate, tribunalul a apreciat că în speță nu s-a adus atingere relațiilor social referitoare la integritatea corporală a părții vătămate B.I., încălcându-se numai relațiile sociale referitoare la patrimoniul părții vătămate, fapta constituind infracțiunea de furt. Împotriva sentinței penale nr. 977 din 6 august 2004 au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul București și inculpatul F.G., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În motivarea apelului parchetul a arătat că, în mod greșit, instanța de fond a schimbat încadrarea juridică, în mod corect inculpatul trebuind condamnat pentru infracțiunea de tâlhărie. Apelantul inculpat a solicitat schimbarea încadrării juridice a faptei în infracțiunea de abuz de încredere, prevăzută de art. 213 C. pen., deoarece partea vătămată i-a dat telefonul și, pe cale de consecință, reducerea pedepsei.

Prin decizia nr. 817/ A din 2 noiembrie 2004 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul F.G. împotriva sentinței penale sus-menționate, admițându-se însă apelul declarat de parchet, cu consecința desființării sentinței, și, în rejudecare, a fost condamnat inculpatul la 5 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. b) și c) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen. În baza art. 61 C. pen., s-a revocat beneficiul liberării condiționate pentru restul de 207 zile rămas neexecutat din pedeapsa aplicată prin sentința penală nr. 228/2002 a Tribunalului București, rest pe care l-a contopit cu pedeapsa aplicată în speță, urmând ca inculpatul să execute o pedeapsă finală de 5 ani, făcându-se aplicarea art. 71 – art. 64 C. pen.

S-a constatat că partea vătămată nu s-a constituit parte civilă, s-a menținut starea de arest și s-a computat prevenția la zi. Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut că solicitarea inculpatului de a se schimba încadrarea juridică a faptei în abuz de încredere nu este întemeiată. Din declarația părții vătămate rezultă că inculpatul i-a smuls telefonul din mână și a fugit. Pentru a exista infracțiunea de abuz de încredere, trebuia ca inculpatul să fi deținut telefonul în baza unui titlu și să fi refuzat să îl înapoieze, ceea ce nu este cazul în speță. Referitor la critica formulată de parchet a constatat că aceasta este întemeiată, din declarația părții vătămate, care se coroborează cu celelalte probe administrate în cauză, rezultând cu certitudine că inculpatul a smuls telefonul din mâna părții vătămate și a fugit.

Faptul că inculpatul a folosit violență pentru a smulge telefonul face ca fapta sa să întrunească elementele constitutive ale infracțiunii de tâlhărie. Potrivit art. 211 C. proc. pen., furtul săvârșit prin întrebuințarea de violență constituie tâlhărie. Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs inculpatul, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, sub aspectul greșitei încadrări juridice dată faptei, precum al individualizării judiciare necorespunzătoare a pedepsei aplicate. În motivarea recursului, s-a susținut că încadrarea juridică dată faptelor este greșită, întrucât inculpatul F.G.

a luat telefonul fără să exercite violențe asupra părții vătămate, aceasta încredințându-i-l de bună voie pentru a-și suna soția, astfel că încadrarea juridică corectă este aceea de abuz de încredere, prevăzută de art. 213 C. pen., sau eventual, de furt calificat, prevăzută de art. 208, raportat la art. 209 alin. (1) lit. e) și g) C. pen.; pe de altă parte, în raport de împrejurările în care a fost săvârșită fapta, de prejudiciul modic care a fost recuperat prin restituirea în natură, precum și de circumstanțele personale ale inculpatului, se impune reducerea pedepsei. Examinând decizia recurată prin prisma cazurilor de casare prevăzută de art. 385 9 pct. 17 și 14 C. proc. pen., Curtea constată că recursul este nefondat.

1. În ceea ce privește primul motiv de recurs, se constată că din actele și lucrările dosarului rezultă fără dubiu că, după ce au stat o vreme într-un bar, timp în care partea vătămată i-a încredințat de 2 ori telefonul inculpatului pentru ca acesta să-i dea un apel soției, cei doi au părăsit barul, plecând împreună spre casă. Pe stradă, inculpatul a solicitat din nou telefonul părții vătămate pentru alt apel, lucru cu care aceasta a fost de acord parțial, în sensul că, fiindu-i teamă ca inculpatul să nu fugă cu telefonul, aflându-se într-un spațiu deschis (stradă), i-a permis să formeze numărul pe telefonul ținut în mână de partea vătămată. După ce a format numărul, inculpatul a smuls telefonul din mâna părții vătămate și a fugit ulterior încercând să-l valorifice.

Din modul cum s-au derulat faptele, reiese clar că, la ultima solicitare, partea vătămată nu i-a remis telefonul inculpatului, tocmai pentru că îi era teamă că acesta nu i-l va restitui, situație în care fapta nu se poate încadra juridic ca abuz de încredere, deoarece, în mod, evident, lipsește situația premisă, respectiv deținerea telefonului de către inculpat cu vreun titlu. Totodată, fapta inculpatului, astfel cum este descrisă mai sus, nu constituie furt calificat ci tâlhărie, deoarece inculpatul a exercitat, în mod indirect, violențele asupra mâinii cu care partea vătămată ținea strâns telefonul, mai ales că prevăzuse posibilitatea ca inculpatul să încerce să-l sustragă. Așadar, încadrarea juridică dată faptei de către instanța de apel este cea corectă, în concordanță cu situația de fapt stabilită pe baza probelor aflate la dosarul cauzei, astfel că recursul este nefondat sub acest aspect.

2. Nici critica referitoare la individualizarea judiciară a pedepsei nu este întemeiată, deoarece instanța de apel a dat dovadă de o clemență excesivă atunci când a aplicat o pedeapsă în cuantumul minim prevăzut de lege, în condițiile în care a revocat restul neexecutat din pedeapsa din care inculpatul se liberase condiționat nu de multă vreme, acesta aflându-se în starea de recidivă postcondamnatorie, prevăzută de art. 37 lit. a) C. pen. De menționat că, anterior, inculpatul a suferit mai multe condamnări pentru fapte grave, respectiv o infracțiune de omor și două infracțiuni de tâlhărie, astfel că, în nici un caz, nu se poate admite solicitarea acestuia de reducere a pedepsei. Pentru aceste considerente, având în vedere și faptul că nu există motive de casare care să fie luate în considerare din oficiu, conform dispozițiilor art. 385 9 alin. (3) C. proc.

pen., Înalta Curte, în baza art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge recursul formulat de inculpat ca nefondat. Conform dispozițiilor art. 385 16 alin. (2) C. proc. pen., se va computa durata arestării preventive, la zi iar în baza art. 192 alin. (2) din același cod, recurentul-inculpat va fi obligat la cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul F.G. împotriva deciziei penale nr. 817 din 2 noiembrie 2004 a Curții de Apel București, secția a II-a penală. Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului, timpul arestării preventive de la 27 martie 2004 la 30 martie 2005. Obligă pe recurentul inculpat la plata sumei de 1.600.000 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 400.000 lei, reprezentând onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 30 martie 2005.