ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2171/2005

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 977

din 6 august 2004, pronunțată de Tribunalul București, secția a II-a penală, în

dosarul nr. 2112/2004, în baza art. 334 C. proc. pen., a schimbat încadrarea

juridică a faptei săvârșită de inculpatul F.G. din infracțiunea prevăzută de

art. 211 alin. (2) lit. b) și c) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen.,

în infracțiunea prevăzută de art. 208 alin. (1) – art. 209 alin. (1) lit. e) și

g) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen.

În baza art. 208 alin. (1) –

art. 209 alin. (1) lit. e) și g) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen.,

a condamnat pe inculpatul

F.G.

la

o pedeapsă de 6 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de furt

calificat la data de 26 martie 2004, în dauna părții vătămate B.I.

În baza art. 61 C. pen., a

dispus revocarea beneficiului liberării a restului rămas neexecutat de 207 zile

închisoare din pedeapsa aplicată prin sentința penală nr. 228 din 14 martie

2002 a Tribunalului București, definitivă prin decizia penală nr. 245 din 14

mai 2002 a Curții de Apel București, rest pe care l-a contopit cu pedeapsa

aplicată prin sentința penală nr. 977 din 6 august 2004, inculpatul urmând să

execute pedeapsa cea mai grea de 6 ani închisoare sporită cu 2 luni, în final,

având de executat pedeapsa închisorii de 6 ani și 2 luni închisoare.

S-a făcut aplicarea art. 71

și art. 64 C. pen.

S-a menținut starea de arest

a inculpatului și a dedus prevenția de la 27 martie 2004 la zi.

S-a luat act că partea

vătămată B.I. nu s-a constituit parte civilă în cauză.

La data de 26 martie 2004,

în jurul orelor 21,00, la barul A. situat în a venit la masa părții vătămate

B.I. inculpatul F.G. intrând în vorbă cu aceasta. După un timp relativ scurt

petrecut de cei doi împreună, inculpatul a solicitat părții vătămate telefonul

mobil pentru a apela pe soția sa, fapt consimțit de partea vătămată, care îl

cunoștea pe inculpat din vedere. În două rânduri a încredința partea vătămată

inculpatului telefonul, însă după fiecare apel dat, inculpatul a restituit

telefonul părții vătămate.

Ulterior, cei doi au părăsit

împreună barul, iar pe stradă inculpatul a repetat solicitarea de a-și apela

soția de pe telefonul părții vătămate și de această dată partea vătămată a fost

de acord însă, temându-se ca inculpatul să nu-i consume impulsurile, a ținut

telefonul în mâna sa. Cu toate acestea inculpatul a luat din mâna părții

vătămate telefonul mobil și a fugit cu el într-o direcție necunoscută.

Partea vătămată a ajuns

acasă și a povestit fiului său, martorul B.D.A. cele întâmplate. În aceeași

noapte, inculpatul a încercat valorificarea telefonului mobil sustras,

oferindu-i-l, spre vânzare, martorului din acte A.S. care se afla la un bar

împreună cu martorul B.D.A. În acest mod, martorul B.D.A. a recunoscut

telefonul mobil ca aparținând tatălui său și i-a solicitat inculpatului să îl

însoțească acasă sub pretextul că ar dori să-l cumpere tatăl său. În scara

blocului părții vătămate, martorul B.D.A. a prezentat actele prin care tatăl

său a cumpărat telefonul mobil, datele corespunzând cu cele ale telefonului

prezentat de inculpat, la fața locului fiind chemate și organele de poliție

care l-au condus pe inculpat la secția 13 poliție.

Referitor la încadrarea

juridică a faptei descrise mai sus, Tribunalul a constatat următoarele:

Conform definiției

doctrinare, tâlhăria reprezintă un furt comis prin întrebuințarea de violențe

sau amenințări ori furtul urmat de întrebuințarea unor astfel de mijloace

pentru păstrarea bunului furat pentru a-și asigura scăparea sau pentru

înlăturarea urmelor infracțiunii. Potrivit definiției, această infracțiune are

un conținut constitutiv complex, fiind compusă din furtul propriu-zis

corespunzător definiției date de art. 208 C. pen., respectiv luarea unui bun

mobil din posesia sau detenția altuia, fără consimțământul acestuia, în scopul

însușirii pe nedrept și o acțiune secundară, constând în folosirea de violențe,

(în sensul art. 180 C. pen.) sau amenințări (în sensul art. 193 C. pen.).

În ceea ce privește acțiunea

principală de furt, nu există îndoială că privire la aceasta, conform probelor

enumerate mai sus.

Referitor însă la cel de al

doilea element care duce la caracterizarea infracțiunii drept tâlhărie,

tribunalul a constatat că există serioase dubii cu privire la existența unor

violențe, rezultând atât din declarațiile constante ale inculpatului cât și din

declarațiile părții vătămate, coroborat cu împrejurările concrete de săvârșire

a faptei. Astfel, tribunalul a avut în vedere, pe de o parte împrejurarea că

partea vătămată și inculpatul se cunoșteau din vedere, împrejurarea că partea

vătămată de bună-voie a încredințat inculpatului telefonul său mobil pentru ca

acesta să-și apeleze soția în alte două rânduri în aceleași împrejurări și în

aceeași seară, sub aspectul situației de fapt, iar pe de altă parte a avut în

vedere declarația părții vătămate dată în faza cercetării judecătorești, care,

la întrebarea explicită a instanței dacă i-a fost smuls sau luat telefonul

mobil din mână, a precizat că nu a avut loc o acțiune de smulgere. Tribunalul a

înlăturat parțial declarația din acte a lui B.D.A. referitoare la faptul că

tatăl său a fost deposedat prin smulgere de telefonul mobil, având în vedere că

această declarație constituie o probă indirectă, neimplicând percepția proprie

a martorului, ci doar o relatare a împrejurărilor de fapt, astfel cum au fost înțelese

de martor din povestirea părții vătămate.

Față de probele

administrate, tribunalul a apreciat că în speță nu s-a adus atingere relațiilor

social referitoare la integritatea corporală a părții vătămate B.I.,

încălcându-se numai relațiile sociale referitoare la patrimoniul părții

vătămate, fapta constituind infracțiunea de furt.

Împotriva sentinței penale

nr. 977 din 6 august 2004 au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul

București și inculpatul F.G., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea apelului

parchetul a arătat că, în mod greșit, instanța de fond a schimbat încadrarea

juridică, în mod corect inculpatul trebuind condamnat pentru infracțiunea de

tâlhărie.

Apelantul inculpat a

solicitat schimbarea încadrării juridice a faptei în infracțiunea de abuz de

încredere, prevăzută de art. 213 C. pen., deoarece partea vătămată i-a dat

telefonul și, pe cale de consecință, reducerea pedepsei.

Prin decizia nr. 817/ A din

2 noiembrie 2004 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, s-a respins,

ca nefondat, apelul declarat de inculpatul F.G. împotriva sentinței penale

sus-menționate, admițându-se însă apelul declarat de parchet, cu consecința

desființării sentinței, și, în rejudecare, a fost condamnat inculpatul la 5 ani

închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie, prevăzută de art. 211

alin. (2) lit. b) și c) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen. În baza

art. 61 C. pen., s-a revocat beneficiul liberării condiționate pentru restul de

207 zile rămas neexecutat din pedeapsa aplicată prin sentința penală nr.

228/2002 a Tribunalului București, rest pe care l-a contopit cu pedeapsa

aplicată în speță, urmând ca inculpatul să execute o pedeapsă finală de 5 ani,

făcându-se aplicarea art. 71 – art. 64 C. pen. S-a constatat că partea vătămată

nu s-a constituit parte civilă, s-a menținut starea de arest și s-a computat

prevenția la zi.

Pentru a se pronunța astfel,

instanța de apel a reținut că solicitarea inculpatului de a se schimba

încadrarea juridică a faptei în abuz de încredere nu este întemeiată.

Din declarația părții

vătămate rezultă că inculpatul i-a smuls telefonul din mână și a fugit.

Pentru a exista infracțiunea

de abuz de încredere, trebuia ca inculpatul să fi deținut telefonul în baza

unui titlu și să fi refuzat să îl înapoieze, ceea ce nu este cazul în speță.

Referitor la critica

formulată de parchet a constatat că aceasta este întemeiată, din declarația

părții vătămate, care se coroborează cu celelalte probe administrate în cauză,

rezultând cu certitudine că inculpatul a smuls telefonul din mâna părții

vătămate și a fugit. Faptul că inculpatul a folosit violență pentru a smulge

telefonul face ca fapta sa să întrunească elementele constitutive ale

infracțiunii de tâlhărie.

Potrivit art. 211 C. proc.

pen., furtul săvârșit prin întrebuințarea de violență constituie tâlhărie.

Împotriva acestei decizii,

în termen legal, a declarat recurs inculpatul, criticând-o pentru nelegalitate

și netemeinicie, sub aspectul greșitei încadrări juridice dată faptei, precum

al individualizării judiciare necorespunzătoare a pedepsei aplicate.

În motivarea recursului, s-a

susținut că încadrarea juridică dată faptelor este greșită, întrucât inculpatul

F.G. a luat telefonul fără să exercite violențe asupra părții vătămate, aceasta

încredințându-i-l de bună voie pentru a-și suna soția, astfel că încadrarea

juridică corectă este aceea de abuz de încredere, prevăzută de art. 213 C.

pen., sau eventual, de furt calificat, prevăzută de art. 208, raportat la art.

209 alin. (1) lit. e) și g) C. pen.; pe de altă parte, în raport de

împrejurările în care a fost săvârșită fapta, de prejudiciul modic care a fost

recuperat prin restituirea în natură, precum și de circumstanțele personale ale

inculpatului, se impune  reducerea pedepsei.

Examinând decizia recurată

prin prisma cazurilor de casare prevăzută de art. 385

9

pct. 17 și 14

C. proc. pen., Curtea constată că recursul este nefondat.

primul motiv de recurs, se constată că din actele și lucrările dosarului

rezultă fără dubiu că, după ce au stat o vreme într-un bar, timp în care partea

vătămată i-a încredințat de 2 ori telefonul inculpatului pentru ca acesta să-i

dea un apel soției, cei doi au părăsit barul, plecând împreună spre casă. Pe

stradă, inculpatul a solicitat din nou telefonul părții vătămate pentru alt

apel, lucru cu care aceasta a fost de acord parțial, în sensul că, fiindu-i

teamă ca inculpatul să nu fugă cu telefonul, aflându-se într-un spațiu deschis

(stradă), i-a permis să formeze numărul pe telefonul ținut în mână de partea

vătămată. După ce a format numărul, inculpatul a smuls telefonul din mâna

părții vătămate și a fugit ulterior încercând să-l valorifice.

Din modul cum s-au derulat

faptele, reiese clar că, la ultima solicitare, partea vătămată nu i-a remis

telefonul inculpatului, tocmai pentru că îi era teamă că acesta nu i-l va

restitui, situație în care fapta nu se poate încadra juridic ca abuz de

încredere, deoarece, în mod, evident, lipsește situația premisă, respectiv

deținerea telefonului de către inculpat cu vreun titlu. Totodată, fapta

inculpatului, astfel cum este descrisă mai sus, nu constituie furt calificat ci

tâlhărie, deoarece inculpatul a exercitat, în mod indirect, violențele asupra

mâinii cu care partea vătămată ținea strâns telefonul, mai ales că prevăzuse

posibilitatea ca inculpatul să încerce să-l sustragă.

Așadar, încadrarea juridică

dată faptei de către instanța de apel este cea corectă, în concordanță cu

situația de fapt stabilită pe baza probelor aflate la dosarul cauzei, astfel că

recursul este nefondat sub acest aspect.

la individualizarea judiciară a pedepsei nu este întemeiată, deoarece instanța

de apel a dat dovadă de o clemență excesivă atunci când a aplicat o pedeapsă în

cuantumul minim prevăzut de lege, în condițiile în care a revocat restul

neexecutat din pedeapsa din care inculpatul se liberase condiționat nu de multă

vreme, acesta aflându-se în starea de recidivă postcondamnatorie, prevăzută de

art. 37 lit. a) C. pen. De menționat că, anterior, inculpatul a suferit mai

multe condamnări pentru fapte grave, respectiv o infracțiune de omor și două

infracțiuni de tâlhărie, astfel că, în nici un caz, nu se poate admite

solicitarea acestuia de reducere a pedepsei.

Pentru aceste considerente,

având în vedere și faptul că nu există motive de casare care să fie luate în

considerare din oficiu, conform dispozițiilor art. 385

9

alin. (3) C.

proc. pen., Înalta Curte, în baza art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc.

pen., va respinge recursul formulat de inculpat ca nefondat.

Conform dispozițiilor art.

385

16

alin. (2) C. proc. pen., se va computa durata arestării

preventive, la zi iar în baza art. 192 alin. (2) din același cod,

recurentul-inculpat va fi obligat la cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de inculpatul F.G. împotriva deciziei penale nr. 817 din 2

noiembrie 2004 a Curții de Apel București, secția a II-a penală.

Deduce din pedeapsa aplicată

inculpatului, timpul arestării preventive de la 27 martie 2004 la 30 martie

2005.

Obligă pe recurentul

inculpat la plata sumei de 1.600.000 lei cheltuieli judiciare către stat, din

care suma de 400.000 lei, reprezentând onorariul de avocat pentru apărarea din

oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 30 martie 2005.