ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1031/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, la data de

23 iulie 2009, ulterior precizată, reclamantul B.G. a chemat în judecată pe

pârâta A.V.A.S., solicitând anularea deciziei nr. 197 din 16 iunie 2009 emisă

de A.V.A.S. de respingere a notificării nr. 93/2001 referitoare la imobilul „M.”

din comuna Almaș, jud. Arad și obligarea pârâtei să emită dispoziție de

stabilire a despăgubirilor cuvenite reclamantului în temeiul Legii nr. 10/2001.

Prin întâmpinare,

pârâta A.V.A.S. a solicitat respingerea acțiunii, arătând că decizia pe care a

emis-o este temeinică și legală, nefiind dovedită calitatea de persoană

îndreptățită conform Legii nr. 10/2001, lipsind dovada calității de moștenitor

după defuncții proprietari tabulari B.E. și B.G. Pârâta a arătat că reclamantul

a refuzat să depună actele doveditoare în acest sens, astfel încât A.V.A.S. a

soluționat notificarea numai în baza actelor doveditoare existente, conform prevederilor

Legii nr. 10/2001.

Prin sentința civilă nr.

1745 din 17 noiembrie 2010, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a

admis contestația precizată, a anulat decizia nr. 197 din 16 iunie 2009 emisă

de A.V.A.S. și a obligat pârâta să emită dispoziție prin care să propună

acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent.

Pentru a hotărî

astfel, tribunalul a reținut că reclamantul, în calitate de moștenitor al

defuncților B.G. și B.E., a depus notificare în temeiul Legii nr. 10/2001,

solicitând restituirea în natură a imobilului compus din teren în suprafață de 1454 m.p. și construcție, iar în subsidiar, acordarea de despăgubiri, dacă restituirea în natură nu

mai este posibilă.

Instanța a mai

reținut că reclamantul a dovedit faptul că autorul său a deținut în proprietate

imobilul situat în comuna Almaș, județul Arad, imobil cunoscut sub denumirea de

„M.”, preluat de stat prin naționalizare, precum și faptul că este moștenitorul

defuncților proprietari ai imobilului revendicat, B.E. și B.G.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel pârâta A.V.A.S. Apelanta nu a motivat apelul declarat.

Prin sentința civilă nr.

274/ A din 14 martie 2011, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a

respins apelul, ca nefondat.

Examinând cauza prin

prisma celor invocate la prima instanță, conform art. 292 alin. (2) C. proc.

civ., instanța de apel a reținut, în esență, că, din

certificatul de moștenitor nr. 519 emis la 19 octombrie 1989 de Notariatul de

stat local Ineu, depus la dosarul primei instanțe, precum și din certificatul

de moștenitor nr. 27 din 6 aprilie 1957 emis de Notariatul de stat Bușteni,

rezultă calitatea intimatului de moștenitor al părinților săi, B.G. și B.E.

De

asemenea, din extrasul din M. Of. de la dosarul primei instanțe rezultă că M. a

fost naționalizată în baza Legii nr. 119/1948, proprietar la data respectivă

fiind B.G., astfel cum rezultă din extrasul emis de D.J.A.N. Arad a de la

dosarul tribunalului.

Conform art. 2 din

Legea nr. 10/2001, imobilele naționalizate prin Legea nr. 119/1948 pentru

naționalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere și

de transporturi sunt considerate a fi imobile preluate în mod abuziv.

Conform art.

3 din aceeași lege, s

unt

îndreptățite, în înțelesul prezentei legi, la măsuri reparatorii constând în

restituire în natură sau, după caz, prin echivalent persoanele fizice,

proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora. De

prevederile acestei legi beneficiază și moștenitorii legali sau testamentari ai

persoanelor fizice îndreptățite, astfel cum prevede art. 4 alin. (2) din Legea nr.

10/2001. Având în vedere că intimatul a dovedit că are calitatea de moștenitor

legal al persoanei fizice, fost proprietar al imobilului la data preluării,

Curtea a apreciat că intimatul are calitatea de persoană îndreptățită la măsuri

reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs, în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ.,

pârâta A.V.A.S., invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.

În dezvoltarea

motivului de recurs invocat, pârâta susține că în mod greșit s-a reținut că

reclamantul a făcut dovada calității de persoană îndreptățită la restituire.

Recurenta susține că

și-a respectat toate obligațiile prevăzute de lege și a soluționat notificarea

pe baza actelor doveditoare existente la dosarul administrativ, acte care,

potrivit prevederilor art. 23 din Legea nr. 10/2001, trebuiau depuse până la

data soluționării notificării.

Deși a solicitat în

mod expres reclamantului să depună actele doveditoare ale calității sale de

moștenitor, în copii legalizate, acesta nu a dat curs solicitării. Prin actele

de stare civilă nu se putea dovedi cu certitudine calitatea acestuia de unic

moștenitor al foștilor proprietari, fiind necesar certificat de

calitate/moștenitor, emis de notarul public.

Recurenta

mai susține că imobilul este supus sistemului de publicitate imobiliară

reglementat de Decretul-Lege nr. 115/1938, astfel încât dovada dreptului de

proprietate trebuia făcută cu act de vânzare-cumpărare în formă autentică,

coroborat cu înscrierea în cartea funciară.

Examinând

decizia recurată, prin prisma motivului de recurs invocat, Înalta Curte reține

următoarele:

Prin

decizia nr. 197 din 16 iunie 2009, A.V.A.S. a respins notificarea nr. 93/2001

formulată de reclamantul B.G., pe motiv că acesta nu a făcut dovada calității

de moștenitor al defuncților proprietari ai imobilului notificat.

În

întâmpinarea depusă la prima instanță, A.V.A.S. a susținut aceeași apărare,

respectiv împrejurarea că reclamantul nu a făcut dovada calității de moștenitor

al foștilor proprietari ai imobilului, părinții săi B.G. și B.E.

Prima

instanță și instanța de apel au reținut în mod corect calitatea reclamantului

de moștenitor, aspect care a fost dovedit prin actele de stare civilă depuse în

copie la dosarul administrativ, confirmat ulterior în fața instanței prin

depunerea certificatelor de moștenitor nr. 27 din 6 aprilie 1957 și nr. 519 din

19 octombrie 1989.

Împrejurarea că

instanța a ținut seama de actele completatoare depuse în cursul judecății,

respectiv de cele două certificate de moștenitor (înscrisuri care nu se

regăsesc în dosarul administrativ) nu reprezintă un motiv care să atragă

nelegalitatea deciziei recurate.

Potrivit art. 23 din

Legea nr. 10/2001, republicată, actele doveditoare pot fi depuse până la data

soluționării notificării. Momentul soluționării notificării este, de regulă,

data finalizării procedurii administrative prealabile, prin emiterea

dispoziției de admitere sau respingere a cererii de acordare a măsurilor

reparatorii.

În cazul în care

dispoziția este atacată în instanță, momentul soluționării notificării se

prorogă până la pronunțarea hotărârii judecătorești, prin care se stabilește

dacă persoana care a formulat notificarea este sau nu îndreptățită la măsuri

reparatorii.

Nu numai că legea nu

interzice administrarea de noi probe în faza procedurii judiciare, dar

posibilitatea părților de a propune și administra probe în vederea dovedirii

drepturilor și intereselor afirmate în fața instanței se circumscrie dreptului

la apărare și dreptului de acces la justiție, drepturi care nu pot fi

îngrădite.

Evident că probele

administrate, dacă sunt pertinente, utile și concludente, trebuie valorificate

în cadrul hotărârii pronunțate. În caz contrar, dacă instanța ar refuza să țină

seama de ele, sub pretextul că nu au fost depuse în procedura administrativă

prealabilă, activitatea judiciară ar deveni formală și iluzorie.

În ceea ce privește

critica invocată în recurs, referitoare la lipsa actelor doveditoare cu privire

la dreptul de proprietate al autorilor, Înalta Curte constată că, deși o astfel

de apărare nu a fost invocată de pârâtă prin întâmpinare și nici nu a

constituit un motiv de respingere a notificării, prima instanță a examinat, în

virtutea rolului activ și a plenitudinii de jurisdicție în materie, toate

actele doveditoare depuse de reclamant, stabilind că părinții săi au avut

calitatea de proprietari tabulari, de la care imobilul a fost preluat prin

naționalizare.

În acest sens, la

dosarul administrativ au fost depuse, în copie, anexa la Legea nr. 119/1948, în

care tatăl reclamantului, B.G. figurează cu M. din Comuna Almaș, precum și

extrase de carte funciară și încheierea nr. 745/1961 a Tribunalului Popular

Raional Gurahonț, privind dezmembrarea imobilului (înscris anterior în C.F. nr.

178 Almaș, nr. top 198), în sensul că parcela cu nr. top 198/1, moară și teren

în suprafață de 365 m.p., care a format obiectul naționalizării, s-a transcris

în C.F. nr. 2169, nou înființată, în favoarea statului, iar parcela cu nr. top

198/2, casă, curte și grădină în suprafață de 435 m.p., s-a reînscris în cartea

funciară veche, în favoarea proprietarilor anteriori, părinții reclamantului.

În fața primei

instanțe, pârâta A.V.A.S. nu a invocat, ca apărare, lipsa dovezii că autorii

reclamantului nu ar fi fost proprietarii de la care s-a preluat imobilul de

către stat. Apelul declarat de pârâta A.V.A.S. nu a fost motivat, astfel încât

instanța de recurs nu poate examina pentru prima oară în această fază

procesuală o critică vizând o împrejurare de fapt pe care prima instanță a

stabilit-o pe baza probelor administrate și pe care pârâta nu a contestat-o în

apel.

Față de

considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta

Curte va respinge recursul declarat de recurenta pârâtă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de pârâta

A.V.A.S.

împotriva

deciziei civile nr. 274/ A din 14 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 17 februarie 2012.