ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1806/2005

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată la

28 august 2003 și înregistrată sub nr. 1934/A/2003, la Curtea de Apel Craiova, reclamanta C. Vânju Mare a chemat în judecată pe pârâții Consiliul

Local Livezile, județul Mehedinți și Guvernul României, solicitând ca în

contradictoriu cu aceștia, să se dispună anularea în parte a H.G. nr. 963/2003

bis, și anume, pozițiile nr. 16-1.5.2 și 27-1.5.2. din Anexa nr. 41.

În motivarea acțiunii sale,

reclamanta a susținut că prin încălcarea dreptului său de proprietate asupra construcțiilor

respective, și anume, Magazinul Universal Livezile și Magazin Universal Izvorul

Aneștilor, pârâții au trecut în domeniul public al comunei Livezile, aceste

bunuri, proprietatea cooperativei, în conformitate cu prevederile Legii nr. 109/1996.

Curtea de Apel Craiova,

secția de contencios administrativ, prin sentința nr. 430 din 24 iunie 2004, a

respins excepțiile invocate de pârâtul Guvernul României și de intervenientul

în interesul Guvernului, Ministerul Administrației și Internelor, ce se refereau

la lipsa calității procesuale active a reclamantei, lipsa dovezilor de

îndeplinire a procedurii prealabile și a tardivității acțiunii, iar pe fond a

admis acțiunea reclamantei și a anulat H.G. nr. 963/2002, poziția nr. 16-1.5.2

și nr. 17-1.5.2., construcții, a respins cererea de intervenție și a obligat

pârâtul Guvernul României, la 3.000.000 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această

hotărâre, instanța de fond sesizată a constatat că reclamanta a pretins că este

proprietarul construcțiilor, astfel că are calitate procesuală activă, că a

efectuat demersuri administrative în prealabil introducerii acțiunii, că acesta

este în termen formulată, fiind demonstrat că a construit pe un teren atribuit

în folosință prin actul administrației județene, astfel că pârâții, cu

încălcarea art. 7 din Legea nr. 213/1998, au trecut construcțiile în domeniul

public local, dar și a prevederilor Legii nr. 109/1996, art. 160.

Cu referire la cererea de

intervenție, aceasta a fost apreciată ca o cerere de apărare făcută de pârâtul

Guvernul României, Ministerul Administrației și Internelor neînțelegând să

timbreze.

Împotriva acestei sentințe a

declarat recurs, pârâtul Guvernul României, criticând hotărârea ca fiind

pronunțată, fără a fi depus actul contestat, că nu s-a pronunțat asupra

excepției de tardivitate sau că a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită

a legii.

Recurentul a mai criticat

sentința, pentru că nu a observat că includerea bunurilor respective în

domeniul public s-a făcut la propunerea autorităților locale, iar hotărârile

respective nu au fost atacate, că eronat s-a reținut efectul H.G. nr. 963/2002

care a atestat un regim juridic al bunurilor respective, astfel reclamanta avea

la dispoziție o acțiune ce excede contenciosului administrativ.

Analizând motivele invocate,

se constată că recursul este nefondat.

Este de necontestat că

reclamanta, ca persoană juridică, este titulara dreptului de proprietate asupra

construcțiilor în litigiu, cooperativele fiind titularele acestui drept,

opozabil

erga omnes

, deci inclusiv statului, asupra acestor bunuri din

patrimoniul lor.

Susținerea pârâților, că

reclamanta nu a făcut dovada dreptului său de proprietate asupra celor două

construcții, este neîntemeiată, iar instanța de fond în mod judicios a constatat

îndeplinirea procedurii prealabile – a se vedea adresa nr. 1320 din 8 decembrie

2002, dar și calitatea procesuală activă și introducerea în termen a acțiunii,

că terenul a fost transmis în folosința gratuită a reclamantei pentru

edificarea celor două magazine.

Este evident că prin

emiterea hotărârii Guvernului criticată, prin care bunurile reclamantei sunt

menționate ca fiind proprietatea publică a statului, reprezintă o încălcare a

unui drept de proprietate deja existent, ceea ce demonstrează interesul în

promovarea unei acțiuni de competența contenciosului administrativ, respectiv

Legea nr. 29/1990, în vigoare la data derulării procesului. Nu se poate susține

că reclamanta ar trebui să facă dovada dreptului de proprietate, pentru că are

încălcat un drept existent, deoarece a pretinde o asemenea argumentare însemna

o inversare a sarcinii probei dreptului de proprietate, iar pe de altă parte,

speța de judecat nu are ca obiect o acțiune în revendicare.

Independent de acest aspect,

Înalta Curte de Casație și Justiție urmează a reține, cum corect a motivat și

instanța de fond, că nici unul din modurile de dobândire a dreptului de

proprietate publică prevăzute de art. 7 din Legea nr. 213/1998, privitoare la

regimul juridic al acestei proprietăți, nu a fost aplicabil în cazul de față.

Se mai constată de Înalta

Curte de Casație și Justiție, că problema pusă în discuție nu este aceea de

simplă „atestare”, ci este o problemă de regim juridic al bunurilor în

discuție. Or, din acest punct de vedere, unul este regimul juridic al bunurilor

proprietate publică, astfel cum este definit în Constituție și Legea nr. 213/1998

(inalienabile, imprescriptibile și insesizabile) și altul cel al bunurilor

proprietatea cooperatistă, care, deși este un drept de proprietate de tip

asociativ, nu poate fi decât cel de drept comun, specific proprietății private.

Nefondată este și critica

recurentului ce se referă la existența hotărârilor Consiliului local și județean,

de inventariere a acestor bunuri în proprietatea publică, atât timp, cât este

demonstrat că bunurile în litigiu au fost și sunt proprietatea reclamantei,

conform art. 160 din Legea nr. 109/1966, aceste hotărâri menționând în mod

eronat în cuprinsul lor, un bun proprietatea reclamantei, ele fiind proceduri

prealabile emiterii unei hotărâri de Guvern care, preluând erorile, a schimbat

regimul juridic al unei proprietăți private, în proprietate publică. Această

constatare este relevantă în cauză, în sensul că acest ultim act este nelegal

în ceea ce privește dreptul vătămat al reclamantei.

În raport cu considerentele

expuse, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că sentința instanței de

fond este legală, iar pe cale de consecință, recursul urmează a fi respins, ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de Guvernul României împotriva sentinței civile nr. 430 din 24 iunie 2004, a

Curții de Apel Craiova, secția de contencios administrativ, ca nefondat.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 21 martie 2005.