ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1806/2005

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată la 28 august 2003 și înregistrată sub nr. 1934/A/2003, la Curtea de Apel Craiova, reclamanta C. Vânju Mare a chemat în judecată pe pârâții Consiliul Local Livezile, județul Mehedinți și Guvernul României, solicitând ca în contradictoriu cu aceștia, să se dispună anularea în parte a H.G. nr. 963/2003 bis, și anume, pozițiile nr. 16-1.5.2 și 27-1.5.2. din Anexa nr. 41. În motivarea acțiunii sale, reclamanta a susținut că prin încălcarea dreptului său de proprietate asupra construcțiilor respective, și anume, Magazinul Universal Livezile și Magazin Universal Izvorul Aneștilor, pârâții au trecut în domeniul public al comunei Livezile, aceste bunuri, proprietatea cooperativei, în conformitate cu prevederile Legii nr. 109/1996.

Curtea de Apel Craiova, secția de contencios administrativ, prin sentința nr. 430 din 24 iunie 2004, a respins excepțiile invocate de pârâtul Guvernul României și de intervenientul în interesul Guvernului, Ministerul Administrației și Internelor, ce se refereau la lipsa calității procesuale active a reclamantei, lipsa dovezilor de îndeplinire a procedurii prealabile și a tardivității acțiunii, iar pe fond a admis acțiunea reclamantei și a anulat H.G. nr. 963/2002, poziția nr. 16-1.5.2 și nr. 17-1.5.2., construcții, a respins cererea de intervenție și a obligat pârâtul Guvernul României, la 3.000.000 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond sesizată a constatat că reclamanta a pretins că este proprietarul construcțiilor, astfel că are calitate procesuală activă, că a efectuat demersuri administrative în prealabil introducerii acțiunii, că acesta este în termen formulată, fiind demonstrat că a construit pe un teren atribuit în folosință prin actul administrației județene, astfel că pârâții, cu încălcarea art. 7 din Legea nr. 213/1998, au trecut construcțiile în domeniul public local, dar și a prevederilor Legii nr. 109/1996, art. 160. Cu referire la cererea de intervenție, aceasta a fost apreciată ca o cerere de apărare făcută de pârâtul Guvernul României, Ministerul Administrației și Internelor neînțelegând să timbreze.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs, pârâtul Guvernul României, criticând hotărârea ca fiind pronunțată, fără a fi depus actul contestat, că nu s-a pronunțat asupra excepției de tardivitate sau că a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii. Recurentul a mai criticat sentința, pentru că nu a observat că includerea bunurilor respective în domeniul public s-a făcut la propunerea autorităților locale, iar hotărârile respective nu au fost atacate, că eronat s-a reținut efectul H.G. nr. 963/2002 care a atestat un regim juridic al bunurilor respective, astfel reclamanta avea la dispoziție o acțiune ce excede contenciosului administrativ. Analizând motivele invocate, se constată că recursul este nefondat.

Este de necontestat că reclamanta, ca persoană juridică, este titulara dreptului de proprietate asupra construcțiilor în litigiu, cooperativele fiind titularele acestui drept, opozabil erga omnes , deci inclusiv statului, asupra acestor bunuri din patrimoniul lor. Susținerea pârâților, că reclamanta nu a făcut dovada dreptului său de proprietate asupra celor două construcții, este neîntemeiată, iar instanța de fond în mod judicios a constatat îndeplinirea procedurii prealabile – a se vedea adresa nr. 1320 din 8 decembrie 2002, dar și calitatea procesuală activă și introducerea în termen a acțiunii, că terenul a fost transmis în folosința gratuită a reclamantei pentru edificarea celor două magazine.

Este evident că prin emiterea hotărârii Guvernului criticată, prin care bunurile reclamantei sunt menționate ca fiind proprietatea publică a statului, reprezintă o încălcare a unui drept de proprietate deja existent, ceea ce demonstrează interesul în promovarea unei acțiuni de competența contenciosului administrativ, respectiv Legea nr. 29/1990, în vigoare la data derulării procesului. Nu se poate susține că reclamanta ar trebui să facă dovada dreptului de proprietate, pentru că are încălcat un drept existent, deoarece a pretinde o asemenea argumentare însemna o inversare a sarcinii probei dreptului de proprietate, iar pe de altă parte, speța de judecat nu are ca obiect o acțiune în revendicare.

Independent de acest aspect, Înalta Curte de Casație și Justiție urmează a reține, cum corect a motivat și instanța de fond, că nici unul din modurile de dobândire a dreptului de proprietate publică prevăzute de art. 7 din Legea nr. 213/1998, privitoare la regimul juridic al acestei proprietăți, nu a fost aplicabil în cazul de față. Se mai constată de Înalta Curte de Casație și Justiție, că problema pusă în discuție nu este aceea de simplă „atestare”, ci este o problemă de regim juridic al bunurilor în discuție. Or, din acest punct de vedere, unul este regimul juridic al bunurilor proprietate publică, astfel cum este definit în Constituție și Legea nr. 213/1998 (inalienabile, imprescriptibile și insesizabile) și altul cel al bunurilor proprietatea cooperatistă, care, deși este un drept de proprietate de tip asociativ, nu poate fi decât cel de drept comun, specific proprietății private.

Nefondată este și critica recurentului ce se referă la existența hotărârilor Consiliului local și județean, de inventariere a acestor bunuri în proprietatea publică, atât timp, cât este demonstrat că bunurile în litigiu au fost și sunt proprietatea reclamantei, conform art. 160 din Legea nr. 109/1966, aceste hotărâri menționând în mod eronat în cuprinsul lor, un bun proprietatea reclamantei, ele fiind proceduri prealabile emiterii unei hotărâri de Guvern care, preluând erorile, a schimbat regimul juridic al unei proprietăți private, în proprietate publică. Această constatare este relevantă în cauză, în sensul că acest ultim act este nelegal în ceea ce privește dreptul vătămat al reclamantei.

În raport cu considerentele expuse, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că sentința instanței de fond este legală, iar pe cale de consecință, recursul urmează a fi respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Guvernul României împotriva sentinței civile nr. 430 din 24 iunie 2004, a Curții de Apel Craiova, secția de contencios administrativ, ca nefondat. Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 martie 2005.